RECENZII

 Persida RUGU
„Izgonirea din iad”,
matrice ontologică si tărâm de motive literare perene
în opera poetică a lui Andrei Fischof

        motto:
       Autorul „Izgonirii din iad” este omul care îsi locuieste inima.
      În ea, odată cu sângele, musteste poezia...

Curgând ca un fluviu, în continuarea celorlalte volume ale poetului de limbă română si ebraică, Andrei Fischof (în limba română: „Dialog imaginar”, 1978; „Uitarea de sine”, 1983; „Atingerea umbrei”, 2000; „Prefăcuta liniste”, 2003; „Umbletul îndoielilor”, 2005...în limba ebraică: „Keev lavan. Durere albă”, 1991; „Rikud hamilim. Dansul cuvintelor”, 1993; Horef zarok. Iarna verde”, antologie de poeme traduse din limba română în limba ebraică, 1995; „Seyvat hazman. Încăruntirea timpului”, 1997; „Kim’at. Aproape că”, 2002; „Avak susey habar. Praful cailor sălbatici”, 2006), răsfrânt ca-ntr-o balantă de aur alchimic în lacrima universului, proaspătul volum de poeme intitulat sugestiv „Izgonirea din iad”, ne pune în fata unor chintesente de gândire si simtire poetică, înalt-măiestrit exprimate, cu neasteptate volute de continut ideatic-afectiv si imprevizibile asocieri de motive literare perene. Această carte se bucură de o aparitie editorială de exceptie, sub egida unor editori experimentati, Aura Christi si Andrei Potlog, precum si a lectorului de carte Gena Rusu (director economic: Mihaela David, tehnoredactor: Alexandra-Alina Preda, departament difuzare: Adrian Preda si Claudiu Moloci), aparitia editorială a volumului integrându-se colectiei „Poesis”, a Editurii EuroPress, Bucuresti, 2008. Deschizându-se, pe coperta întâi, cu o reproducere după o frescă de Fra Angelico din chiliile de la San Marco, în paginile de început beneficiind de un succint dar edificator curriculum vitae al autorului, cartea este învăluită, pe coperta a patra, de cuvintele pline de aplomb veridic, cu iz de confesiune, ale Aurei Christi, care îsi mărturiseste propriile-i impresii proiective după lecturarea manuscrisului. Asadar, zice Aura Christi: „Poemele dense, pline de miez ale lui Andrei Fischof curg unul după altul. Fără ostentatie. Firesc, asa cum ploaia se scurge din orbitele zeilor fără nume, asa cum iarba poate fi numită iarbă numai dacă este păscută, din timp în timp, de pegasii mortilor tineri. Înfăsurat în toga marelui frig, poetul refuză zgomotul, învălmăseala, furtunile agitatiilor zadarnice, optând mereu pentru ipostaza martorului tăcut, marcat de o sensibilitate atentă, ochiul său, da, cel triunghiular, din frunte, înregistrând totul, aproape totul. Poemele-peisaje conturează o lume a sfârsitului întunecat, a degenerescentei, a decadentei si pierderii reperelor. E o lume de cosmar, o lume însurubată în albia apocalipsei care se inventează, clipă de clipă, provocând martorul – adunat, strâns în el însusi, atent la forurile-i lăuntrice si la vocea căreia i se supune neconditionat – să imagineze discret, evaziv, surpat în uimirea de a fi el însusi: o sansă de salvare. Si martorul răspunde provocării, asa cum un copil, fiind, pe malul mării, harponat spre orizonturile mirabile ale dorintei de a fi, desenează, cu un betisor, pe nisip, o uriasă corabie fantastică...”
De-a lungul anilor, creatia poetică a lui Andrei Fischof, de fiecare dată, cu fiece volum, parcă într-un continuu debut exploziv sub marca uimirii, a stării de „mirare filosofică” în fata lumii, a vietii, a cosmosului, apare în fata mintii si a inimii lectorilor transfigurati de receptarea si procesarea cuvintelor, ca o stare de gratie verbală, izvorâtă din asimilarea si posesiunea revelatorie a marelui Cuvânt.
Setea de cunoastere si de lumină care clocoteste în fibrele silabelor si în umbra tăcerilor soptite pe jumătate îl determină pe autor să nu se poată opri în loc... In crescendo, conflictul său lăuntric, precum la un nou Faust, se adânceste în noul volum de poeme, după cum se creionase la medievalul alchimist prin sintagmele transpuse de Goethe în versurile: „Ah! Două suflete-s în mine! Cum se zbat/ În piept, să nu mai locuiască împreună!” („Faust”, J. W. Goethe, traducere:Lucian Blaga).În desprinderea de sine, ca-ntr-o fugă de un indicibil alter-ego, ancorat în propriul gând al autorului precum umbra lui Mephistopheles în Faust, luând forma atâtor chipuri umane, ametitor de multiple si diversificate, verbul poetic fischofian mărturiseste: „Presimt miezul din lucruri/ cum rupe petalele uriase/ ale calendarului/ într-un joc de-a/ măiubestenumăiubeste// fiecare lună smulsă mă scufundă/ cu încă un gând/ cât latul palmei/ în negura covârsind tărâna/ până nu mai aud clopotele aplauzelor/ imaginate// astfel astept întâlnirea cu cel care/ am murit de atâtea ori” („Astfel astept întâlnirea”) 
În volumul de poeme anterior, „Umbletul îndoielilor” (München, Ed. Galateea, 2005), Andrei Fischof scrisese: „Sedeam asa, fată-n fată cu mine însumi,/ de-o parte si de alta a mesei din bucătărie,/ în jurul căreia mi s-a întâmplat copilăria –/ ca două vise:/ unul de-acum, unul de ieri,/ mai sărac cu experienta unei zile întregi./ Si tăceam într-o jalnică adulmecare./ Dar jocul acesta fără legi scrise/ cât poate să tină –/ gâlgâitul mintii îneacă al treilea vis,/ cel de mâine,/ dinainte nestiutul,/ cu-atâtea chipuri si nume si-arome si-atingeri/ întretăindu-se în carnea-i./ Si nu mai stiu: care din cei doi sunt eu,/ si care eu.” („Fată în fată”)
Hotărându-se să-si urmeze propensiunea spre căutare si cognoscibilitate (sau re-cognoscibilitate), rătăcind la propriu si la figurat prin „lumea cea mare”, după ce cunoscuse obiectivizarea naturii si a societătii, după ce întâlnise atât inocenta, puritatea (Margareta), frumusetea armonios desăvârsită (Elena), cât si incandescenta lavei exprimate prin cuprinderea si intensitatea pasiunilor sale, în special pasiunea cunoasterii, Faust exclamă: „La început voi pune Fapta!”(idem). Tinzând ascensional valoric „spre o supremă existentă”, năzuinta faustică îsi găseste terenul cel mai propice de desfăsurare prin cucerirea de spatii interioare si timpi noi pentru proteguirea unei umanităti fericite, „căci fapta-i totul, gloria nimic” (id.). Această atitudine a eroului goethean ilustrează lupta neîncetată a omului pentru descătusarea sa, drama însingurării, a conflictului perpetuu dintre avântul năvalnic spre absolutul cognitiv si relativitatea cunoasterii umane, dintre aspiratiile personale si cele gregare, dintre individualitate si comunitate, firul Ariadnei pe calea depăsirii limitelor sale de fiintă supusă cenzurii transcedentale, mereu aflându-se sub comandamentul preceptului de solidaritate  umană.
În acelasi spirit al specificului „mal du siècle” al vremurilor, această temă, a motivului faustic, a fost abordată si de alte pene-mestere întru ale cuvântului scris, cum sunt: Paul Valéry („Mon Faust”, 1940), Thomas Mann (Doktor Faustus”, 1947), Marlowe, Lessing, Heine, Lenau, Puskin, Lermontov, Espronceda s.a.
Prin notele unui registru liric transmodernist, de actualitate, poetul Andrei Fischof urmează cu intermitente, subteran, caracteristicile acestui drum de „individuatie” (C. G. Jung) sub ogivele puterii de geneză ale spiritului epistemic uman (amintind doar tangential de ecourile mitului faustic a cărui bibliografie, de-a lungul generatiilor literare, a cuprins peste 14.000 de titluri citate în 1966 de H. Henning, în cronologia consacrată acestei tematici): „Prizonierii războaielor noastre suntem./ Încă n-am iesit din ele./ Războaiele ne hăituiesc/ precum lassourile./ Bratele-mi se sufocă de cătusele eliberării/ neîmplinite,/ căci cineva totdeauna se grăbeste/ să închidă grajdurile/ pe când caii fugiseră demult.” („Continua eliberare neîmplinită”)
Încercând să reprezinte viata în infinita ei diversitate, scriitorul Andrei Fischof,  al cărui penel literar învăluie cu aceeasi tusă de marcă si versul si proza si eseistica, îsi exteriorizează de cele mai multe ori paradoxal, într-un mod absolut sui-generis, ideile, trăirile, convingerile; aproape întotdeauna dorinta sa de a cunoaste si dorinta de a arde ca o flamă, sub cenzura implacabilă a luciditătii, fiind la fel de intense, de tulburătoare, de permanente, adună în sine, ca într-un receptacul de har, tot zbuciumul si toată nelinistea, întreaga anxietate si toate nostalgiile conditiei umane, asa cum transpar acestea din poemul care, prin extrapolare, dă si titlul recentului volum de versuri, „Izgonirea din iad”: „Dar sarpele a rămas în rai./ Si-a schimbat doar numele/ în Întelepciune,/ aruncându-ne câte un solz/ imposibil de prins din zbor/ la vreme.// Din când în când/ pielea lui fâlfâie deasupra drumului nostru/ si ne acoperă ca un sfat dat în fugă:/ stim că e vremea năpârlirii./ A dezbrăcării promisiunilor desarte/ si a nimicirii urmelor periculoase,/ când sarpele nostru cel de toate zilele/ ne destăinuie, în trecere, adevărul,/ cu pretul izgonirii tuturor,/ căci el, sarpele, a rămas în rai.”
Aceste trăsături accentuate ale interioritătii poematice se vădesc asemănătoare simbolului faustic, după cum afirmă si Alex. Bârna, întrucât în ele „se remarcă impetuozitatea aspiratiilor si a fortei creatoare a omului confruntată cu constiinta dramei asa-zisului titanism, elanul irezistibil al sufletului fată cu o viată vastă si infinită si recunoasterea limitelor impuse omului de realitate...” 
Urmând linia exegetilor operei faustiene, în special a lui Reinhard Buchwald si Kuno Fischer (în literatura universală), la noi, după Tudor Vianu, Lucian Blaga, Stefan Augustin Doinas, Mihail Nemes, Mihai Isbăsescu s.a., aproape fiecare dintre criticii literari accentuează într-un fel sau altul faptul că „Faust este cercetătorul nemultumit de cunostintele sale despre lume, titanul în al cărui piept sălăsluiesc două suflete si care întruchipează duplicitatea naturii umane – cele două laturi diametral antagonice din om: materia si spiritul, simturile si gândirea, răul si binele, demonul si divinitatea.” Duhul pământului („archeus terrae”, după Paracelsus; „anima terrae”, după Giordano Bruno) stăpâneste, atrage, înfruntă... A cunoaste sau a re-cunoaste „semina rerum”, „semintele lucrurilor”, semnifică relevarea miezului adevărului primordial si al celui final, cu alte cuvinte înseamnă a poseda esenta unei pătrunderi mai adânci a originii si devenirii universului (după Kepler, Böhme, Schelling, Swedenborg etc.). Considerată drept cea mai semnificativă monadă (Leibniz) si entelehie (Aristotel), dezvoltarea sufletului fiintial constituie cheia de boltă a descifrării sensurilor lumii, conform ideilor preconizate de F. Martini.
Hertha Perez, considerând legenda lui Faust o adevărată temă shakespeariană, insistă asupra trăsăturilor celor „două figuri centrale ale poemului ca întrupări a două tendinte contrare în om si generate de însăsi fiinta umană”, întruchiparea elanului creator si întruchiparea spiritului negatiei, altfel spus, „pulsiunea Eros” si „pulsiunea Thanatos” (S. Freud). Circuitul se închide între sine si ceilalti, constituind o împletitură de năvod prin care trece ecoul „unui corp ceresc rătăcit”, virtual izvoditor de o armonie „în veci nepetrecută”, după cum se exprimă în creatia sa poetică, Andrei Fischof: „Respirăm aerul/ abia scăpat din plămânii altora/ un fel de osmoză între noi si împrejurimi// pentru a o îndrepta/ colorăm starea de fapt întinsă pe garduri/ ca si cum am fi colorat o fotografie/ din vremea celor cafenii// nimic nu se întâmplă/ în afara pierderii sensului cuvântului rostit/ si scornirea unor directii nefiresti// din timp în timp/ ziarele anuntă apropierea unui meteor urias/ care va solutiona toate problemele/ dar noi continuăm/ să adunăm poluarea în grămezi/ si să ridicăm cu ea o statuie/ în memoria vizitei de o singură dată/ în veci nepetrecută/ a unui corp ceresc rătăcit” („Osmoză”) 
De aceea, continuă autorul, „se pare că viata aici/ a fost un simplu accident”... „Bucuria geambasilor mistuie/ somnul hergheliilor furate./ Copilul îsi asmuteste părintele./ Următoarea eclipsă totală de soare/ va avea loc aici în 2180,/ dar popoarele se perindă deja/ în fata regilor orbi,/ pentru decapitare.// Se pare că viata aici/ a fost un simplu accident.” („Accident”)
Un alt scriitor, Anton Holban, pe alte coordonate de breaslă, ale prozei, dăduse glas, prin rândurile sale, acelorasi îndoieli, în romanul „O moarte care nu dovedeste nimic”... 
Deplina fericire este exclusă temporar, precum la Faust, întrucât oprirea clipei („Rămâi, esti atâta de frumoasă!”) ar însemna de fapt, prin abordarea static-inoperantă a lumii (infinitul nu poate fi cuprins în finit), concretizarea pactului cu Mephistophel. În pofida avatarurilor sale, Faust este salvat si scăpat din iad, întrucât prin războiul nevăzut dintre tendintele contradictorii din om, el a făcut să se întrupeze zborul acestuia spre vârfurile de stei noratec, atât de putin tangibile, ale generozitătii si deschiderii spirituale spre universalitate, altfel spus, a realizat salvarea acelui microcosm ardent transfigurat prin lumina lucarnei orientate spre macrocosm. „Opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce si întelesuri noi se încheagă” (ibidem), aceste creatii poetice „concentrează în sine experientele cruciale si concluziile unei perioade din istoria lumii” (ibid.), fie că se desfăsoară pe plan orizontal, prin extinderea continutului cuprinzător de spatii si evenimente, fie că se precipită pe plan vertical, ca o fântână de o adâncime nebănuită, care atinge sclipiri de stele în apa limpede si tăcută a ochiului străbătător de straturi telurice de parcă, hic et nunc, ar răzbate spre înăltimile siderale ale gândului de neînfrânt.
 „Izgonirea din iad” implică asumarea suferintei interioare, privită ca o altă posibilă „scară spre cer”, cu trepte zămislitoare de punti între universuri (Iacob zărise prin intermediul unei viziuni calea care uneste plaiurile tărânei cu cele ale eterului), transformarea trecerii în tămăduitoare lumină, prin lupta acerbă cu sinele, ajungându-se prin prototip la arhetipalul Sine (îmbrătisare încrâncenat-vizionară, ca-ntr-o iubire de duh arzător, în urma căreia numele i se va schimba, Iacob devenind Israel, „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”, un alt nume acoperind de fiecare dată o altă structură metafizică), prin transcenderea elementului „timp”, fulgurantă metanoia, spre a obtine, în răsfrângerea-i oglindită prin cuvânt, o întreagă lume de alegorii si simboluri capabile să încline fruntea cea mai gânditoare. În acest sens, Andrei Fischof se întreabă, rostindu-se: „Despre ce vorbim când/ umărul pe care-am plâns/ doare precum zborul migratoarelor/ spre o tară interzisă/ neîmblânzind visele/ nevisate/ ale corului tăcerilor/ orbite./ Cazanul cu privirile mele/ scurse/ fierbe/ la un capăt de iad/ pe care poate nu-l voi mai simti.” („Neîmblânzirea”)
Dincolo de motivul faustic, ne cutremură abisal măretia dramei lui Yiov, mult mai chinuitor adâncită în sine, prin trăire, si extrapolată social, prin semnificatii... „Ce naste războiul dacă nu/ un alt popor,/ multimi de Yiovi/ amutiti/ uimiti/ cerând cerului să oprească/ uciderea fiilor./ Am trecut odată prin asta/ si nici atunci nu ati căzut,/ ceruri nemernice,/ si nu mai avem putere,/ strigă furia neamului/ înmultindu-se prin sine/ precum lacul umplându-se de ploi,/ iar când ele încetează, vara,/ din apele subterane,// neamul acesta de multimi/ si-a pierdut odată fiii si părintii acestora/ si-si pierde fiii si părintii acestora,/ căci toti sunt fii,/ urmasi ai lui Yiov,/ robul unui dumnezeu supus satanei.” („Fii de Yiovi”)
Dialogul om – divinitate se derulează pe un fond de angoasă existentială, de temeri, de neîncredere si căutări. Fiinta umană e pusă în fata greutătilor lumii, care actionează gravitational, manifestându-se mai cu seamă prin ispititoare si persistente îndoieli, adunându-se ulterior în spirale de serpi înghetati în adâncurile inimilor noastre... „Nu mă învinui de necredintă, Adonai,/ când tu esti cel care nu crezi în mine,/ plăsmuitul după chipul si asemănarea/ ta.// Nu te preface că esti în bolboroseala lavei/ din crater/ izbucnind la ceasul neasteptării/ când povara/ e cel mai greu de purtat/ pentru cei de la poalele vulcanului/ nestins la vreme.// Uită-te, în sfârsit, în ochii mei/ si-ti vei coborî privirea a neputintă/ neiertătoare.// Nu te ascunde,/ căci nu te voi căuta./ Nici măcar în mine.” („Neiertătoarea neputintă”)
Revolta cunoaste însă oaze de liniste, cuvintele, pânze de tăceri, furia se transformă uneori într-o tenace încercare de re-stabilire a unei comunicări... „Dumnezeu al sarcasmului/ ascultă plângerea robului tău/ îndurerat de ceea ce faci/ deloc deopotrivă cu ceea ce spuneai// opreste avântul celor năpăstuiti de/ întelegere strâmbă/ amenintând în goana lor oarbă/ propriile tale promisiuni// opreste năvalnica împotrivire/ a gândurilor putrede/ si toarnă ploile tale întru/ spălarea lor// fă ca albiile să ducă râul spre mare/ ocrotite de cărări aidoma unor străjeri/ care au cunoscut pustia/ si urletul hienelor// dumnezeu al sarcasmului/ fă ceva” („Soptind, răfuiala”)  
În urma încercărilor rămâne omul pur, plânsul, râsul, partea noastră dinspre inimă, rămâne lacrima scăldătoare de cer, spălând zgura din gânduri si veninul, amarul din surâs si otrava de pe floare... „Plouă peste ape,/ Dar picăturile nu ajung/ Până la fundul mării înecat/ În nisipuri vesnice –/ Un soi de desert ascuns/ Vremurilor, toate./ Ca si cum/ Viata, boală incurabilă,/ Ni s-ar oferi fără nici un gaj.// Lucrurile, făptuindu-se,/ Nu se pot atârna pe o sfoară/ La uscat, precum cearceaful/ Pătat de seceta noptilor din trup./ Nici bucuriile, nici tristetile/ Nu pot fi aliniate după mărime./ Ne rămân doar plânsetele,/ Cele dinlăuntru,/ Cele la vedere./ De bucurii, de doruri,/ Asijderea.” („Lucrurile, făptuindu-se”)
Marele Creator ne locuieste ascuns, risipit în imanent si tăinuit în transcendenta sa, concomitent aproape si departe de cel care-l caută, uluitor atât prin prezentă cât si prin  absentă, adunând magnetic contrariile într-o unitate de nedescris, în acelasi timp aprig strălucitoare si adânc întunecată, apropiindu-se de noi în mod apofatic si catafatic, totdeodată adumbrindu-ne si adumbrindu-se sub privirile noastre interioare într-un tinut real-ireal, într-un vis-nevis, covârsitor, întru fiintă-nefiintă-fiintă, spre realizarea esentei spirituale a modelului eminamente matricial, atât primordial, cât si infinit, al Fiintei, de nezdruncinat si de neatins... „Dumnezeirea se ascunde de noi/ ca fata nevăzută a soarelui,/ glob de foc trăindu-ne-n nestire,/ în nedeslusitul mare infinit.// Rămânem doar cu ideea,/ ca în atâtea alte închipuiri/ ne-ncumetându-se să se arate/ astrilor din noi.// Rămânem doar cu ideea –/ catarg al infinitului mijlociu/ în care ne trăim fiinta/ fără putinta evadării din sine./ Ca astronautul constient/ că nu se va mai întoarce.” („Infinitul mijlociu”)
Scrisul poetului Andrei Fischof înaintează firesc: încet, spontan, sigur, puternic. Destinul terestru al omului este sublimat prin cuvânt. Trăirile, simtirea si gândurile autorului îsi găsesc sălas în silabele-i teandric adunate, prin neasteptate spirale de foc purtând pecetea lui Hermes. O exceptională putere de impact a versurilor fischofiene asupra cititorului se manifestă prin polisemie, deci prin multidimensionalitatea sensurilor, a semnificatiilor, a semnelor. Asa după cum arată si André Scrima, „polisemia, pluralitatea deschisă a sensurilor, suscită trei niveluri de reflectie imediată: primul nivel se referă la univocitate; ea caracterizează un cuvânt al cărui sens se epuizează în ceea ce spune. (...) Al doilea nivel, cel al metaforei, deschide limbajul, cuvântul de la sensul său concret spre sensul figurat. (...) Al treilea nivel, la care vom reveni mereu (prin acest volum, n.n.), este cel al simbolului. Dacă metafora tine de un fel de operatie locală, punctuală, de natură afectivă, poetică, simbolul, în schimb, este obiectiv. Functia lui esentială este să unească si să permită trecerea obiectivă, comunicarea – cea care nu depinde de mine sau de dumneavoastră, ci de structura, de destinul proprii simbolului – între diferite niveluri ale fiintei, între mai multe grade de realitate, iar la limită, între toate treptele fiintei.” 
 „Izgonirea din iad”, sintagmă considerată ca titlu de volum, fluidificată în chintesenta semantică a unui adevăr ireductibil, determină mai multe asocieri de gând. Asa după cum arăta, în „Experienta spirituală si limbajele ei”,autorul anterior citat, A. Scrima, „poarta infernului este cea care nu se deschide niciodată. Nicicând infernul nu dă înapoi pe nimeni; el este avaritie, gelozie („ca iadul de grozavă este gelozia”, din „Cântarea Cântărilor”, 8, 6). Portile iadului sunt zgârcite, hulpave, nu admit negocierea. (...) Pe de altă parte, infernul ca închidere irevocabilă explică pierderea sperantei pentru cei care intră în el, pierderea deschiderii constante, caracteristice oricărei fiinte vii (Dante).” Aspectele simbolice sunt, în acest sens, bogate, vaste si coerente, iar accentul cade pe sperantă, ca atitudine-antidot fată de închiderea acestor porti. Ca o contrapondere, putem asadar vorbi despre „portile inimii”, simbolism decisiv în traditia spirituală universală. Groddeck a vorbit, înaintea lui Freud, despre acel miez de neconfundat, considerat centrul ontologic, prin care omul să poată fi definit în totalitatea si esentialitatea lui, despre „inimă”, echivalentă cu notiunea esentială de Centru unic, siesi ca fiintă umană, precum si celorlalte lumi, semnificate prin portile cerului si ale infernului. Dacă omul îsi atinge centrul fiintei, îsi elimină situarea pe circumferintă (unde s-ar fi rotit într-un ametitor vârtej, la nesfârsit, prins în devenirea cosmică), scapă finitudinii temporale si spatiale, determinismului si mortii, depăsindu-se pe sine, devenind o universalitate. Omul care si-a atins inima si sălăsluieste în ea, ca într-un omphalos proteguitor al aceluiasi axis mundi, se poate izgoni pe sine însusi din infern, întrucât are puterea să-i sfărâme portile si să comunice cu toate celelalte lumi, celeste, telurice, demonice, având în acelasi timp experienta consubstantialitătii lor, prin creatie, chiar dacă acestea sunt diferite unele de altele, prin devenire... Asadar, iată un alt poem dintr-un volum anterior: „Nu mă rosti, Doamne,/ în rugăciunile tale către diavol./ Oricum, el stie că exist:/ prea des îsi schimbă-nfătisarea,/ ca într-o joacă stupidă,/ după chipul si asemănarea mea,/ ca un frate geamăn pe care nu-l pot deosebi/ de propriu-mi chip./ Atunci, mă reped la vraci, să caute/ dacă sunt puse la loc, în mine,/ toate suruburile, răsuflările si celelalte./ De aceea, Doamne, ruga ta către diavol,/ născut si el după chipul si asemănarea ta,/ doar pentru iertarea ta să fie.” („Nu mă rosti”, poem din volumul „Umbletul îndoielilor”, 2005, op. cit.) 
De dincoace, din nevăzut, din inaparent, din „pestera inimii”, din „căile ei subterane”, cu alte cuvinte din subconstient se declansează întâlnirea cu eul propriu, cu toate fantasmele lui... „Am căzut ca în vise, muteste,/ trezindu-mă-n beciurile suflării./ Iarăsi ai avut dreptate./ Am găsit doar obiecte părăsite/ de care uitasem,/ nefolosindu-mă la vremea lor de ele,/ ci scornindu-mi mereu altele,/ făcute din aventuri al căror sfârsit/ îl stiam dinainte./ Până la urmă acestea s-au rupt de mine./ Răzbunarea umbrei scheletelor.// Dar ce fac cu toate acestea,/ dacă nu să le las/ arheologilor pesterilor răsuflării,/ surprinsi/ descoperind cât de copilăros era omul preistoric/ din veacul al douăzeci si unulea.” („Obiectele din beciuri”)
 „Portile cerului ca si portile infernului se deschid pentru omul care si-a atins centrul – inima –, având astfel capacitatea de a se deschide către ansamblul dimensiunilor fiintei” (André Scrima, op. cit.), atingând însăsi Fiinta.
Autorul „Izgonirii din iad” este omul care îsi locuieste inima...
O existentă plenară nu se poate realiza fără asumarea întregii lumi, în totalitatea sa, prin acceptarea si asimilarea bipolaritătii, a ambivalentei naturii umane si a transmutării, a transformării, a sublimării acesteia, altfel spus a integrării sau mai bine-zis a re-integrării ei, prin initiere. Volumul „Izgonirea din iad”, semnat de poetul Andrei Fischof, generează astfel o nesfârsită călătorie a fiintei printre inepuizabilele meandre ale făgaselor „respiratiei” cotidiene, fie pe plan teluric-existential, fie pe plan ontologic, fie pe plan social-istoric, fie pe plan spiritual.  
Poesis, această „scientia scientiarum” si „ars artium”, această „ars magna” (sau „magnum opus”, „arta regală”, după Serge Hutin), situată la fruntariile literaturii si ale muzicii (de ex., poemele: „La vremea înserării. Sonet”, „Erată”, „Mahler”, „Si iată cum, scriind. Sonet”, „Tulnicele”, „Sunetul nevăzut al tăcerii”, „Requiem” s.a.), ale literaturii si ale artelor plastice (de ex., poemele: „Autumnală”, „Gând fugar”, „Iarnă la Haifa”, „De cealaltă parte, marea. Peisaj din tren – schită”, „Izgonirea din iad. Inscriptii la o pictură”, „Mica apocalipsă. Versiune”, „Albe depărtări”, „Stare de fapt la amiază”, „Viziune” s.a.),poezia adevărată, asadar, „este tara clarobscurului, regiunea supremă în care se întâlnesc toate artele...”, după cum spunea si Pompiliu Eliade. Ea, poezia, se foloseste de toate capacitătile de gândire, de imaginare, de simtire si de expresivitate umană, asistându-se astfel, prin intermediul ei, de mii de ani la straniul spectacol de constituire, dezvoltare si modificare continuă a spiritului omenesc, timp în care un singur lucru a rămas constant: inima omenească, această inimă care e si astăzi ceea ce a fost si odinioară, neclintită, infinită în aspiratiile ei si impenetrabilă.
În ea, odată cu sângele, musteste poezia... 
Volumul „Izgonirea din iad”, cu propensiuni efervescent cartesiene, rotund împlinit prin bogătia de comparatii, metafore si simboluri,este încadrat între două poeme-emblemă. Primul poem al cărtii, numit într-un mod atât de inspirat, „Insula cuvintelor”, iscă o lume aparte, completând parcă planeta Pământ cu o geografie proprie... „Se făcea că am dat de o insulă netrecută în hărti,/ bântuită de cuvinte rostite o singură dată în viată, ori/ izgonite sau chiar evadate. Ele m-au înconjurat/ precum canibalii omul-pradă. Dacă nu erai în mine/ de atâta vreme, n-as fi îndrăznit, dar cercul,/ adulmecându-mă, se opri singur, la un brat de/ sângele meu în care te-am ascuns. Astfel am devenit/ sclavul-domnitor peste propriile-mi tăceri.// Mai târziu, se povestea că insula s-a transformat în/ continent, apoi în crater de vulcan, până a dispărut/ sub clarul de lună fără nume.// Cuvintele acelea au născut o limbă, alta. O nouă religie./ Fără psalmi. Neostoita sărbătoare a întoarcerii la sine.” 
Învăluind cartea ca o strălucitoare mantie profetică, poemul care o încheie, deschizându-o parcă spre următoarea aparitie editorială, este intitulat semnificativ, „Cartea naste carte”... „Poemele mele asteaptă/ Precum caii de cursă dincolo de poarta/ Deschizându-se într-o singură directie./ O clipă înainte,/ Poemele, încordate până la/ A nu se recunoaste unul alături de celălalt,/ Îsi înfloresc buzele cu spuma/ Sprijinului reciproc, dorit./ Precum caii de cursă asteaptă poemele mele/ Semnul spargerii aerului./ Cartea naste carte,/ Cum sufletul naste alt suflet.” 
Ardent prin structura afectivă, măret si dubitativ prin ratiune, retinut prin nobletea comportamentului liric, autorul se exprimă printr-un verb poetic ales în consecintă, încadrabil în oricare dintre curentele literare si în nici unul, întruchipând libertatea supremă de creatie, reunind simbolic toate sensurile vietii, ale existentei omului pe Terra... „Despre starea de margine/ se scriu doar tăceri: pagini albe/ netăiate,/ prinse între coperti fără/ titlu./ Ea taie gândul/ si-l împinge-n hăul memoriilor/ împietrite./ Durează doar/ cât o rostim./ Apoi ne-nfulecă – plantă carnivoră/ din sera ideilor de carpe diem./ Fiecare, o margine de sine.” („Starea de margine)   
Iată asadar, cum oricare dintre poemele cărtii ar necesita, categoric, o cronică aparte, fiecare fiind generată de densitatea intrinsecă, de multiplicitatea semantică, de savoarea epistemică a labirintului de oglinzi în care parcă se joacă, răsfrântă la nesfârsit, lumina întelegerii umane si a implicării lirice a autorului. Volumul „Izgonirea din iad” e un tinut nesfârsit de multiple denotatii si stranii conotatii poetice, în asa fel încât abordarea sa critică ar putea cuprinde o multitudine de fatete, netărmurite în sensuri ca însusi oceanul umanitătii plenare.
Versurile lui Andrei Fischof redau contextele experientelor pe care i le oferă realitatea si pe care le reflectă printr-un subtil joc al mintii, cu precădere al gândirii, al imaginatiei, al limbajului, frizând îngemănarea exprimării absconse, nocturn-labirintice cu asociatiile de idei recognoscibile diurn. Această realitate este transpusă, prin versuri cu un continut specific, de o profunzime s-ar zice mai dureros si mai amplu nuantată decât a volumelor anterioare, cu o expresivitate artistică inconfundabilă prin dinamica sa perpetuă de măiestrie literară manifestată ascensional, cu o neasemuită fortă creatoare, în opera ce se naste parcă, deodată, prin toate coordonatele valentelor sale simbolice, sub ochii uimiti ai cititorilor, în miezul actului lecturii.