ARTE POETICE LA ROMÂNI (XX)

Liviu RUSU
(1901 – 1985)

ESENTA LIRISMULUI : FORMA ORIGINARĂ

 

Dacă scrutarea neîncetată a tainitelor eului originar este conditia fundamentală a poeziei, trebuie să precizăm numaidecît că scoaterea în evidentă a sensurilor ascunse nu este cu putintă fără închegarea lor într-o anumită formă. Fără formă fondul originar ar fi lipsit de sens, ar cădea într-o dezagregare haotică, în timp ce eul se scrutează tocmai din nevoia de a-si clarifica un sens, o viziune existentială consistentă. Această viziune nu se poate dobîndi fără puterea ordonatoare a formei. Pentru aceea eul originar prin esentialitatea lui este însetat după formă, tendinta formativă îi este inerentă. Faimosul nisus formativus, năzuinta for­mativă pe care J.F. Blumenbach o atribuise organismelor, este conditia fundamentală si a vietii spirituale, idee sus­tinută pe larg deja de Aristotel si reluată cu mare amploare de Goethe.
în estetica mai veche se făcea o deosebire fundamentală între „formă” si „fond”. Se iviseră chiar două mari curente: unul care reducea arta la o problemă de formă, altul care nu vedea în ea decît o problemă a fondului. Însă, dacă fie­care dintre ele găsea argumente teoretice suficiente ca să se mentină timp destul de îndelungat, în schimb ele erau neputincioase cînd se apropiau de fenomenele artistice con­crete. Aceasta din motivul că fiecare dintre ele se mărginea la consideratii cu totul unilaterale.
Fată de unilateralitatea acestor teorii s-au ivit si tendinte de împăcare a lor. Era clar că orice operă de artă are o anumită formă, dar tot asa de clar era că în acelasi timp opera respectivă exprimă ceva. Prin urmare, într-o operă de artă găsim atît formă, cît si fond. Concluzia: opera de artă exprimă un fond într-o anumită formă. Nu s-ar putea spune nimic împotriva acestei concluzii, dacă n-ar fi arbi­trara legătura ce se face între fond si formă. Opinia cu­rentă, în parte răspîndită si astăzi, este că artistul elabo­rează mai întîi un fond, o idee, o viziune, pe care apoi încearcă s-o verse, s-o întrupeze într-o anumită formă. Aici este punctul vulnerabil si în directia aceasta trebuie să ne îndreptăm privirea în legătură cu poezia lirică.
Este fundamental gresit să se creadă că fondul se elabo­rează independent de formă. Forma nu e ceva exterior fon­dului si care i s-ar putea suprapune, ci este ea însăsi rezul­tatul unei trăiri. Si anume trăirea care elaborează forma este aceeasi care ne dezvăluie si fondul originar. Pentru aceea vorbim despre o formă originară, fiindcă ea se iveste din acelasi substrat originar ca si fondul. Cînd poetul se zbate în matca eului căutînd un sens ca punct de reper, el se zbate fiindcă este muncit de un vîrtej haotic. Existenta lui spirituală cere în mod imperios stăpînirea acestui vîr­tej, cu alte cuvinte să introducă o ordine înlăuntrul lui. Cînd eul scrutează în adînc, el caută un sens care ar putea servi drept axă în jurul căreia vîrtejul lăuntric s-ar putea cristaliza. Găsirea sensului înseamnă pentru ea găsirea axei ordonatoare, adică înseamnă în acelasi timp cristalizarea interioritătii într-o formă. Fiindcă o formă nu este altceva decît un echilibru între diferite tensiuni contrare. De aici reiese că în momentul în care eul tinde spre un sens adînc, adică spre dezvăluirea fondului originar, el o face din ne­voia de a găsi o formă care să-i echilibreze interiorul hao­tic. El se scrutează după un sens, fiindcă are nevoie de o formă. Iar în momentul în care în adîncimi a descoperit sensul căutat, înseamnă că a găsit axa ordonatoare, adică si-a găsit forma care întronează echilibrul cuvenit în vîltoarea pornirilor lăuntrice. Trebuie deci să accentuăm în mod hotărît că găsirea sensului originar nu înseamnă ceva deosebit de clarificarea formei: numai prin constrîngerea formei a fost posibilă găsirea fondului originar, iar forma, la rîndul ei, se iveste numai prin elaborarea fondului.
Acest proces se petrece dintr-o necesitate existentială. Fiindcă nimic nu este mai potrivnic spiritului omenesc decît constrîngerea de a mocni într-o stare haotică, lipsită de perspectivă. Haosul este moartea spiritului si deci a artei. Forma are un rol liberator din această stare. Din cauza aceasta, străduinta lăuntrică de a cristaliza un sens prin închegarea unei forme este un mod de a exista, este o pro­blemă existentială. Întreaga elaborare a operei lirice este pentru poet, ca si pentru orice creator de artă, o formă de a-si trăi existenta spirituală. Opera lui nu e ceva ce răsare din viata lui ca un reflex sau ca un surplus, ci este modali­tatea de a-si trăi viata.1 Acesta este motivul pentru care, dacă accentuăm în modul de mai sus importanta formei, nu riscăm să cădem în formalismul vechi si perimat. Fiindcă însăsi existenta poetică ascunde în straturile ei primare această năzuintă spre o formă. Cînd încearcă s-o realizeze, ea nu face altceva decît duce la îndeplinire o însusire ori­ginară. Forma poetică deci este o formă internă, care se impune din adîncimi si nu din afară.
Iată pentru ce este un nonsens să se vorbească despre natura antiratională a poeziei si a artei, problemă căreia de altfel îi consacram mai jos un capitol special. Aceasta conceptie, destul de răspîndită, încearcă să demonstreze că ceea ce este hotărîtor în creatia poetică este adîncimea obscură si haotică, prin firea ei potrivnică ratiunii. Starea de fapt este cu totul contrară. Adîncimile eului originar, în măsura în care contin un sens, ascund această irezistibila tendintă formativă, care nu este altceva decît aspectul ele­mentar al năzuintei de a rationaliza, de a clarifica obscu­ritatea lăuntrică. Tendinta formativă este inerentă eului originar, ceea ce înseamnă că aceasta nu numai că nu este potrivnic năzuintei ordonatoare a ratiunii, ci, dimpotrivă, prin natura lui chiar o reclamă, face apel la ea sau, mai precis, îi contine germenii, tinzînd necontenit să-i actuali­zeze, să-i traducă în fapt, cum ar spune Aristotel. Renun­tarea la ratiune este tendinta formativă, ceea ce duce fatal la dezagregarea eului si la întronarea nonsensului. După cum vom vedea, nu ratiunea ca atare este potrivnică poe­ziei, ci anumite forme ale ei.
În unele dintre vechile conceptii forma era considerată ca un adaos la un fond deja elaborat. Prin urmare, ea conta numai ca o problemă de tehnică poetică, ca un mestesug care nu prea are de-a face Cu ceea ce vizează valoarea spi­rituală a operei. Însă în sînul operei de artă, care formează o unitate strînsă, nici un fenomen de importantă secundară nu se întîmplă. Tendinta de a degaja o formă este o ten­dintă care singură ne face accesibilă o operă de artă. Numai prin această tendintă se centralizează năzuintele variate ale interioritătii, prind consistentă si ne devin accesibile. Fără puterea centralizatoare a formei, agitatiile interioare s-ar zbate întîmplător, după voia hazardului. Abia prin formă se imprimă interioritătii ceva durabil, numai prin ea se cristalizează din convulsiunile trecătoare un sens perma­nent. Iar de aici o concluzie foarte firească: sensul adînc al unei opere de artă ni se poate înfătisa în întregime numai în momentul în care si forma ei va fi complet elaborata. Neajunsurile formale vor fi semnul evident al unei incon­sistente interioare. Forma ne face accesibil fondul, fiindcă aceasta se vădeste în măsura tensiunii formale, iar insuficienta formală fatal derivă din neputinta de a clarifica sensul originar în toată amploarea lui. într-o poezie de o înaltă valoare estetică pînă si cele mai mici trăsături for­male trădează anumite secrete ale sensului ascuns si, invers, nu există tresărire interioară care nu si-ar găsi echivalentul formal. Amănuntele formale în cazul că au legătură orga­nică cu întregul, sînt un semn vizibil al amănuntimii cu care a fost elaborat fondul originar, care, în consecintă, va impresiona cu atît mai coplesitor. Forma nu ne „transmite” o interioritate; ea o contine, fiindcă interioritatea însăsi a putut prinde consistentă numai gratie tendintei formative originare.
Forma nu este altceva decît mijlocul de organizare al interioritătii. Prin această organizare puhoiul fără frîu al lumii interne e echilibrat, prinde măsură si devine accesibil lumii externe. Numai în modul acesta devine viziunea in­ternă ceva supraindividual. Spiritualitatea niciodată nu s-ar putea dezvolta dacă frămîntarea haotică din interior n-ar putea fi stăpînită. Cu cît se va cristaliza mai bine haosul, cu atît va fi mai consistentă spiritualitatea vietii interne. Prin urmare, varietatea formelor artistice si intensitatea tensiunii lor nu sînt un semn de mecanizare, ci, dimpotrivă, seninul cel mai evident al unei adînci vitalităti spirituale. Aceasta, bineînteles, cu o conditie: ca formele să fie elabo­rate din interior, adică să avem de-a face cu forme origi­nare.
Problema formei este deci o problemă de entelechie. Gra­tie acesteia, sensurile continute în mod potential în substra­tul cel mai adînc al vietii spirituale se unifică într-o singură idee sau viziune, vîrtejul interior prinde consistentă si, dintr-un clocot cu momente de-a pururi schimbătoare, de­vine o prezentă.
Forma are deci, prin însăsi originea ei, un triplu rol: primul, si cel mai important, de a da unui sens difuz, haotic, o unitate substantială, de a descifra fondul originar, consolidînd în felul acesta existenta eului; al doilea, de a întrupa acest fond originar pe care în felul acesta ni-1 face accesibil; al treilea, de a izola sensul pe care 1-a întrupat de celelalte date ale lumii externe, dezvăluindu-ne astfel întelesurile unei lumi văzute din adînc, în care esenta subiectivitătii se întîlneste cu esenta obiectivitătii. În fiecare sfortare este continuată această triplă directivă, care în realitate formează o unitate strînsă.
Rolul creator al formei pentru opera de artă, în genere, este, prin urmare, vădit. În structura originară a poeziei lirice însă el ia o importantă deosebită. Într-adevăr, în nici în alt gen literar forma nu este un factor atît de hotărîtor. Motivul e în însusi procesul de cristalizare a viziunii eului liric, care, trăind în mod specific fondul originar al interioritătii sale, va trăi tot în mod specific închegarea acestei interiorităti si afirmarea ei sub o formă concretă.
Ne amintim că, spre deosebire de atitudinea epică si dra­matică, cea lirică se reduce, în esentă, exclusiv la interioritatea eului. Eul, revărsîndu-se asupra sa însusi, nu are nici un punct de reper exterior, va trebui să găsească totul în interior. Or, aici nu se găseste alt punct de sprijin decît forma pe care si-o făureste. Din cauza aceasta, în nici un gen literar forma nu este asa de plină de tensiuni ca în ge­nul liric. În genul epic si dramatic există puncte de reper în evenimentele si actiunile relatate, care, desi sînt si ele complet filtrate prin adîncimile eului, totusi oferă o posi­bilitate de divagare pentru eu. O astfel de divagare în poe­zia lirică nu există. Poezia lirică, chiar cînd se referă la date ale lumii externe, le absoarbe si le transfigurează în ecouri ale lumii interne. Eul liric nu poate face altceva decît să se biciuiască pe sine însusi pînă ce se va cristaliza cu ajutorul mijloacelor din interior. Din acest motiv, forma poeziei lirice este în mod fatal cea mai pură, cea mai putin alterată de fapte externe ca atare. Este o formă în care nu vibrează decît nedefinitul interioritătii, constituind o compensare a continutului mai vag. Echilibrul intern dintre elementele ei componente, precum si echilibrul lor exterior, este desăvîrsit pînă a se transforma într-o armonie. în nici un alt gen nu găsim o asa de impunătoare armonie formală. Într-adevăr, ce sînt ritmul, rima, muzicalitatea versului, expresia figurată, consonanta fie exterioară, fie interioară, a silabelor, a cuvin­telor, a imaginilor si, în sfîrsit, a întelesurilor, consonanta lor amplă si unanimă într-un singur tot organic? Nu sînt decît mijloace pentru construirea unei armonii unice, decît acorda­rea căutată a unor sunete disparate, pentru a obtine din vibrarea lor simultană un unic sunet simfonic, un acord formal perfect. Eul liric, neavînd un continut obiectiv precis, are nevoie de un contur precis, altfel s-ar consuma în convulsiuni infinite. La toate acestea se adaugă proportiile reduse ale poeziei lirice, de o importantă capitală din punct de vedere formal. În acest fel, raportul reciproc al părtilor componente nu numai că formează o armonie, dar este si cel mai strîns. Poezia lirică se prezintă sub forma cea mai concentrată, părtile ei converg către un punct central în modul cel mai direct, spre deosebire de genul epic si dramatic, în care, din cauza întinderii incomparabil mai mari, forma este cu mult mai labilă.
Din toate aceste motive, poezia lirică este cea mai bine închegată din punct de vedere formal si cea mai încordată. Ea este ca o liră strunită, într-o teribilă tensiune; nu întîmplător si-a luat poezia lirică numirea tocmai de la liră. Intensitatea continutului ei nu e decît rezultatul unei struniri extreme a formei, a unei constrîngeri exercitate de conturul formal asupra interioritătii încătusate între limitele lui. În poezia lirică domină tendinta formei pentru formă, mijlocul exclusiv de manifestare nemijlocită a interioritătii, în timp ce în celelalte două genuri puterea formativă este pusă în serviciul evenimentelor si actiunilor. Asa se desprinde una dintre deosebirile esentiale dintre genul liric si celelalte două genuri: în genul liric se tinde spre armonia formală, în timp ce în celelalte două genuri se tinde spre armonia desfăsurării evenimentelor si actiunii.
Continutul incomparabil mai vag în raport cu preciziunea formei din poezia lirică se explică numai prin atitudi­nea specifică a eului: interioritatea prin ea însăsi nu poate oferi elemente precise, fiindcă în interior totul este într-o continuă fluctuatie. Tocmai din pricina aceasta va trebui să fie mai mare încordarea formală, pentru ca cel putin în felul acesta, prin vibratia armonică, să se ajungă la o stare echilibrată. La poetul epic si dramatic, concentrarea si în­cordarea formală sînt înlocuite prin bogătia evenimentelor si actiunilor. Ca să ne comunice un sens pentru care poetul epic si dramatic trebuie să îngrămădească faptele, care prin vigoarea desfăsurării lor sînt chemate să ne familiarizeze cu sensul elaborat, poetul liric are nevoie numai de cîteva vibratii încordate. De unde, prin urmare, poetul epic si dramatic se foloseste de intermediul faptelor concrete, poe­tul liric, datorită calitătii formale bine condensate, ne comu­nică secretele existentei în mod nemijlocit. Asa se explică pentru ce în cazul unei poezii lirice un singur fragment ne poate deja familiariza cu sensul întregului în timp ce în cazul poeziei epice sau dramatice un singur fragment ne spune foarte putin. De exemplu, dacă luăm Mai am un singur dor, deja prima strofă ne împărtăseste, prin acordu­rile formale, acea atmosferă care degajează sensul întregii bucăti. Strofele ulterioare nu adaugă nimic nou din punctul de vedere al sensului, îl precizează numai. În schimb, într-un roman sau dramă trebuie să cunoastem evenimen­tele si actiunile aproape în întregime pentru ca să întele­gem conceptia fundamentală. Aceasta fiindcă în poezia lirică fiecare fragment este acordat din punct de vedere formal cu sensul adînc si deci fiecare acord îl exprimă, în timp ce în celelalte două genuri succesiunea evenimentelor, cu diferitele întorsături neprevăzute, sînt hotărîtoare pentru întregirea sensului.
Iată cum tendinta originară spre o formă capătă în poe­zia lirică o importantă deosebită. Aici mai mult ca oriunde ea este strîns legată de sensul intim al existentei, din care cauză la interpretarea poeziei lirice sîntem mai obligati ca oriunde să recurgem la analize formale.

1 Idei deosebit de pretioase se găsesc în privinta aceasta la Fr. Gundolf, Goethe, Berlin, 1921. Întreaga introducere este consacrată acestei probleme (n.a.).
1937
Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, Editura pentru litera­tură, 1969.

 

 

 

 

Home