POEZIE SI COSMOS

 

Cristina RUSU

Trisaghionul,

imnul îngerilor – tainic echilibru cosmic

 

Ce poate fi mai frumos decît să ascultăm un imn cîntat de îngeri, aceasta depăseste chiar si închipuirea noastră, dar în cer, îngerii cîntă neîncetat, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi”, în traducere literală „Sfânt (este) Dumnezeu, Sfânt Tare, Sfânt fără de moarte – miluieste-ne pe noi!”.
Trisaghionul – slavă întreită lui Dumnezeu, de trei ori slavă, este un imn revelat divin prin gura unui copil. Traditia ne transmite că, în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-436), un cutremur foarte puternic s-a abătut asupra orasului si împăratul împreună cu patriarhul si clerul au iesit în procesiune pe străzi făcînd rugăciuni pentru încetarea cutremurului care nu se oprea; în acest timp un copil este răpit la cer si aude acest imn intonat de îngeri, el îl transmite multimii si toată lumea cîntă imnul iar cutremurul se opreste. De atunci acest imn a rămas ca o rugă mai puternică în momente de cumpănă, prin el se invocă infinita milă a Domnului pentru a salva pe copiii săi din cele mai mari necazuri, aduce echilibrul cosmic si armonizează toate elementele naturii redînd linistea si ordinea firească. Imnul este trimis prin revelatie dumnezeiască si profetului Isaia „Serafimi sedeau împrejurul Său; fiecare avea cîte sase aripi: cu două îsi acopereau fata, cu două îsi acopereau picioarele si cu două zburau./ Si strigau unul către altul si ziceau: Sfînt, Sfînt, Sfînt este Domnul Atottiitorul, plin e tot pămîntul de slava Sa”(Isaia, 6,2-3). Apoi, Sfîntul Ioan Teologul scrie: „Si cele patru Fiinte au fiecare din ele cîte sase aripi, de jur-împrejur si pe dinăuntru sunt pline de ochi, si odihnă nu au ziua si noaptea, zicînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel-ce-Era si Cel-ce-Este si Cel-ce-Vine” (Apocalipsa 4,8). Într-un Sfînt Sinod ecumenic V – VI, tinut la Trulan, printre canoanele date în această adunare se discută si despre acest imn, cântarea trisaghionului să fie cîntată în vremea schimbărilor cosmice. La început imnul nu se cînta decît în anumite procesiuni sau la anumite hramuri de praznice împărătesti, abia mai tîrziu este adăugat în Sfînta Liturghie din fiecare duminică. În secolul VI se citeste întîi rugăciunea trisaghionului, „Dumnezeule cel Sfînt, Care întru sfinti Te odihnesti..”, si apoi se intonează imnul, asa cum a rămas pînă în zilele noastre. Sfîntul Isaac Sirul explică această odihnă a lui Dumnezeu întru sfinti: „Sfintenia reprezintă misterul lui Dumnezeu prin excelentă, e profund apofatică dar, în acelasi timp, profund trăită. În simtirea si întelegerea ei se poate înainta la infinit dar cere din partea făpturilor tot mai multă curătie. Dumnezeu se odihneste întru sfinti datorită efortului lor de curătire responsabilă si de statornicire în fata prezentei Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtasi de cea mai proprie însusire a lui, de sfintenie, sălăsluindu-Se cu sfintenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să „strălucească” de prezenta dumnezeiască.”
Sfînt, Sfînt, Sfînt, această repetitie, asa cum o rostesc îngerii neîncetat, revelează cele trei însusiri ipostatice ale lui Dumnezeu; Sfînt Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Tare izvorul sfinteniei, Cel ce este si era si va fi, care a „Întru’nceput a făcut cerul si pămîntul” (Facerea, 1,1), Sfînt Dumnezeu Fiul, Cuvîntul – Sfînt, care a desfiintat prin Cruce pe cel care are puterea mortii si ne-a dăruit viata si tăria si puterea de a călca peste diavol, „Pace vă las vouă, Pacea mea v-o dau; nu precum v-o dă lumea v-o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoseze.” (Ioan, 14, 27-28), Sfînt Dumnezeu Duhul Sfînt – Mîngîietorul,  fără de moarte,  care ne miluieste si ne dă nouă viată, suflarea, „Si Eu Îl voi ruga pe Tatăl, si alt Mîngîietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămînă cu voi, Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-l vede si nici nu-L cunoaste.”Sfîntul Ioan Damaschinul spune despre această sfintire întru unire treimică, „Cîntarea serafimică a Trisaghionului mărturiseste umbrit taina Treimii Ipostasurilor printr-o revelatie numerică: «Sfînt, sfînt, sfînt...” si totodată mărturiseste unimea firii dumnezeiesti: „...Domnul Savaot, plin este cerul si pămîntul de mărirea Lui”. Dar ceea ce Serafimii exprimă umbrit este revelat prin persoana Fiului întrupat: Hristos Întrupat este Revelatorul Treimii, prin El se face cunoscută oamenilor Treimea cea de o fiintă. Asadar, cu privire la dumnezeire, mărturisim o singură fiintă, o singură fire si o singură formă. Dar nedespărtite sunt cele trei, cele trei ipostasuri, cele trei persoane cunoscute prin caracteristicile corespunzătoare, adică proprietătile idiomatice. Or, caracter al ipostasului părintesc Se numeste Fiul, nu fiindcă acesta ar constitui identitatea Tatălui (căci cine ar presupune un asemenea lucru, minte avînd si cuget întreg?), ci fiindcă Tatăl Se recunoaste si este în mod fiintial caracterizat ca Tată prin faptul că are un Fiu. Si fiindcă pururea Fiul, avînd toate ale Tatălui în Sine Însusi, rămînînd Fiu, Îl indică pe Acela din Care este ca o icoană a Lui, neschimbătoare prin fire. De aceea si spune „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl.” Minte fiind, Cel ce este Dumnezeu fără de început este prin fire izvor al Cuvîntului de aceeasi fire. Tată fiind, este născător al Fiului de aceeasi fire. Pentru aceasta si este Cuvîntul lui Dumnezeu Fiul Însusi al Tatălui”.
Deci, Dumnezeul nostru Cel Sfînt apără si miluieste întreg poporul, acest echilibru cosmic se mentine în permanentă prin comunicarea pe care omul o are cu Dumnezeu, chiar si în propriile rugăciuni pe care le face omul el tinde să se repete si Îl roagă pe Dumnezeu în permanentă să fie pace si să nu vină vreun cataclism care să îi ia de lîngă sine pe cei dragi. Acest echilibru si pace cosmică, ca să mă exprim în acest fel este de fapt balanta iubirii în univers. Cosmosul si iubirea acest întreg pe care omul îl desăvîrseste, atît cît poate, în fiecare zi.
Imnul în sine reprezintă puterea lui Dumnezeu de a mentine mereu această stare de bine între cer si pămînt. Cuvîntul „Puternic” este rostit de preot în timpul Sfintei Liturghii cu o tonalitate ridicată, glas de tunet, chiar între repetitia imnului trisaghion. Repetitiile au un rol important în toată traditia crestină, în special la slujbele de dimineată, seara si de noapte se rosteste „Doamne miluieste” de multe ori, în etape de  patruzeci de rugăciuni. Asa cum si îngerii din cer cîntă neîncetat pînă la sfărsitul veacului mărirea lui Dumnezeu.
Omul nu are perceptia cosmosului decît prin directa legătură cu Dumnezeu si natura. Sfîntul Atanasie cel Mare scrie despre această armonizare a celor din cosmos cu cele de pe pămînt: „Cine, văzînd cele contrare prin fire, unite si trăind într-o legătura armonioasă, văzînd de pildă focul amestecat cu răcoarea si uscatul cu apa si acestea neluptîndu-se între ele, ci alcătuind o unitate, ca un singur trup, nu se va gîndi că Cel ce le uneste este în afară de ele? [...] „Căci s-ar produce o mare luptă între ele, una arzînd, alta răcind, ceea ce e greu trâgînd în jos, ceea ce e usor trăgînd, dimpotrivă, în sus, soarele luminînd, aerul întunecând. Ba si ste­lele s-ar lupta între ele, pentru că una se află într-o pozitie inferioară, alta, într-una superioară. Si noaptea n-ar face loc zilei, ci ar rămîne mereu opusă ei si luptând cu ea. Iar petrecîndu-se lucrurile astfel, nu s-ar mai vedea o unitate frumoasă (un cosmos), ci un haos (o acosmie), nu o rînduială, ci o neorînduială si nu o sinteză, ci o anarhie, si nu măsuri, ci lipsă de măsuri. [...] Fiindcă deci nu e o neorînduială, ci o rînduială în toate, si nu e o lipsă de măsură, ci o simetrie, si nu e un haos, ci un cosmos si o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm si să primim ideea unui stăpîn, Care le adună si le tine strînse pe toate si înfăptuieste o armonie între ele. Si desi nu Se arată ochilor sub rînduială si armonia celor contrare, e de cugetat Cârmuitorul si Orânduitorul si Împăratul”.
Despre teologia cosmosului ne vorbeste si Părintele Stăniloaie, „Importanta întelegerii cosmosului1 ca element de legătură între om si Dumnezeu este cu atît mai mare, cu cît omul nu doar se foloseste de creatie, ci este si responsabil pentru aceasta.”
Poetul crestin Nichifor Crainic îsi vede tara precum cosmosul. În acest univers plin de Dumnezeu, tara îi este cea mai apropiată de suflet. „Toată primăvara în tara noastră miroase tămîios a Duhul Sfînt”– poemul Însămîntare.
Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Savaot – Sfînt esti Dumnezeul nostru, sufletul este uimit în fata măretiei lui Dumnezeu, „Că sfânt esti Dumnezeul nostru si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor.”

Bibliografie:
Biblia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2001
Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic si de misiune    al B.O.R., 2000
Despre Sfînta Treime. Despre cîntarea Trisaghionului, Sf. Ioan Damaschin, Ed, Sophia, Bucuresti
Sfînta treime sau La început a fost iubirea, Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutul Biblic, Bucuresti, 2005

 

 

 

Home