Cristina RUSU

Sfîntul Efrem Sirul, denumit si „chitara Sfîntului Duh” este văzut de sfintii părinti ai bisericii drept unul dintre cei mai străluciti poeti ai secolului IV. Opera lui lirică contine 77 poeme nisibene în care descrie nenorocirile orasului Nisibi (vechi oras al Mesopotamiei actualul Nusaybin la granita cu Siria), în timpul războiului, 5 imnuri în cinstea lui Abraham de Kidun (sfînt părinte eremit din acel secol), 24 de imnuri în cinstea lui Iulian Saba (tot un părinte eremit din acea perioadă), un imn despre preotie si deosebita lucrare poetică cu Cele sapte plînsuri, unul pentru fiecare zi a săptămînii rămasă poate cea mai deosebită lucrare a Sfîntului Efrem.
În bisericile crestine, pe timpul postului mare se citesc din imnurile Sfîntului Efrem, aceste plînsuri de umilintă si iertare de păcate. „Doamne si Stăpînul vietii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire si al grăirii în desert nu mi-l da mie, robului Tău. Iar duhul curătiei, al gîndului smerit, al răbdării si al dragostei, dăruieste-l mie, robului Tău. Asa Doamne, Împărate, dăruieste-mi ca să-mi văd gresalele mele si să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat esti în vecii vecilor. Amin”.
Se observă trecerea de la elementele negative la elementele pozitive, sufletul se eliberează si urcă spre lumină, verbul a dărui face puntea de legătură între jos si sus. Sfîntul Efrem Sirul arată în cîteva rînduri că nu există nici o vindecare de bolile duhovnicesti dacă ostenelile noastre personale nu sînt pe măsură. Aceste boli fac imposibilă încercarea de a ne întoarce spre noi însine si apoi spre Dumnezeu. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” si face din viata noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveste energia duhovnicească de la însusi izvorul său.
Cît de interesantă este această stare de spirit pe care si-a însusit-o Sfîntul Efrem, în fiecare seară un plîns pentru pocăintă si descoperirea pe rînd a tuturor patimilor care trag sufletul spre întuneric. „Mă asemăn prea bine negustorului trîndav si lenes, care în fiecare zi îsi păgubeste agoniseala cu cîstigul”. „N-am pus început bun pocăintei sufletului. Sînt un rob al trîndăviei. Cu însăsi voia mea si cu multă osîrdie slujesc vrăjmasului”. În acest plîns de luni seara Sfîntul se aseamănă cu un negustor trîndav si lenes iar patimile duhului trîndăviei înrobesc sufletul. Se evidentiază acea stare de pasivitate care încearcă să convingă întreaga fiintă că schimbările nu sînt posibile.
Olivier Clement în lucrarea Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul scrie despre trîndăvie că, „«Trîndăvia» nu este «clinofilia» lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantă. Trîndăvia înseamnă uitarea despre care ascetii spun că este «păcatul de căpetenie». «Uitarea», adică neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitătii, rentabilitătii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintă sã vină peste celălalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca si a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine”.
Rodul trîndăviei este grija de multe si cuprinde starea de deznădejde cea mai periculoasă pentru suflet. Toti Sfintii Părinti văd această stare ca una dintre cele mai de primejdie pentru suflet. Omul deznădăjduit nu mai vede nimic bun sau pozitiv, totul se reduce la negativism si chiar pesimism. Sentimentele omului nu mai sînt reale, încadrate în spatiul firesc al convietuirii, ele sînt întunecate si căderea este ireversibilă. Chiar dacă Sfîntul în smerenia lui nu a atribuit unui tot general aceste plînsuri, el însusi experimentîndu-le si trăindu-le cu adevărat, învătătura lor este nepretuită pentru toti oamenii care trec prin purificarea patimilor, a celor care constientizează că sufletul lor este incapabil să mai vadă lumina care si-o doreste. Purificarea aceasta se face prin curătire, „Curăteste-mă; Doamne, de tot păcatul mai înainte de sfîrsit si dăruieste-mi, iubitorule de oameni, în toată viata aceasta care mi-a mai rămas, să izvorăsc lacrimi din inimă, spre curătirea întinăciunii mele celei sufletesti, ca să pot sterge încă de aici măcar putine greseli din datoriile mele multe…” (Plînsul de luni seara)
Pr. Prof. Alexandru Schmemann în lucrarea Tîlcuire la Postul cel Mare vorbeste despre curătirea patimilor „Curătia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, asa cum adesea si eronat se face, numai la conotatiile sale sexuale, este înteles ca omologul pozitiv al trîndăviei. Traducerea precisă si totală a termenului grecesc sofrosini si a termenului rusesc tselomudryietrebuie să fie plinătatea întelepciunii, dreapta socotintă. Trîndăvia este, întîi de toate, risipire, distrugerea vederii si energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei întelegem prin curătie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întîmplă datorită caracterului decăzut al existentei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decît în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viata adevărată si de la stăpînirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Si aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu”.
Omul curat este si smerit si apoi răbdător. Cunoasterea propriului sine nu mai este eronată ci curată, si atunci sufletul se apropie de Dumnezeu căci numai un suflet curat poate fi aproape de Dumnezeu.
Dacă împărtim versurile imnului în strofe, observăm că fiecare pasaj ne dezvăluie o anumită stare. Ca si la Psalmii lui David, sensul literar este fragmentat în putinta sau neputinta cititorului de a întelege tonurile cele mai de jos, grave, din text. Versul nu exprimă bucurie, ci tristete. Lectura nu trimite la o explozie a sufletului în înalt, ci la umilinta lui. Acest imn abundă în repetitii, „Cum leagă mintea cu legături de nedezlegat/…cînd mă văd legat/…într-o clipită mă leagă/…să zdrobesc legăturile” sau „Iar cugetul meu mă mustră si mă omoară în adîncul sufletului/…asa mă mustră pururi, în adîncul sufletului” sau „Spre nădejdea de pocăintă îmi este asteptarea/…izvor de pocăintă nu am aflat” (Plînsul de luni seara), ele nu fac decît să întărească si mai mult faptul că unele lucruri trebuie schimbate, repetitiile sînt curgerea firească a vorbirii exprimată în scris. Imnul nu este studiat, asezat într-o anumită formă si pe o anumită structură literară ci toate semnificatiile duc spre scrierea liberă născută din gîndul liber al autorului. El poate fi asemănat si cu un cînt de jale îndreptat către Dumnezeu.       
Sfîntul Efrem Sirul face ca fiecare patimă să fie scoasă la iveală, totul iese afară, grăirea în desert, neînfrînarea, necuviinta, „Plîngeti-mă, lucrători înfrînati, pe mine cel care sînt îndărătnic si îndrăcit cu păcatele si îndrăcit în dezmierdări”[…] „Plîngeti-mă cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel îngîmfat si mîndru si necuviincios”. (Plînsul de marti seara), osîndirea fratelui, mîndria, „Căci după ce am aflat cunostinta adevărului, m-am făcut răpitor, prigonitor, rău sfătuitor, aspru si cu judecătile asupra aproapelui aruncîndu-mă, nemilostiv către cei săraci, mînios, lenes, si iubitor de haină strălucitoare. Si încă si acum mă aflu întru gînduri întinate, întru întărîtări întru iubitor de plăcere, întru slavă desartă, întru mîndrie, întru voirea cea rea, întru prigonire, întru mînie”. (Plînsul de miercuri seara)
Mîndria este cea mai de jos stare a căderii în păcat, ea deschide calea spre egocentrism, omul iubindu-se pe sine mai mult decît pe Dumnezeu. Multi Sfinti Părinti ai bisericii  văd mîndria ca un izvor al răului, căci sub ea se ascunde firea demonică a omului.
                Plînsurile rugăciuni ale Sfîntului Efrem Sirul relevă cît de dificil este acest drum al însănătosirii duhovnicesti prin scăparea de patimi, omul trebuie să fie restaurat, rational, limpede si să nu pună bariere între trup si suflet, ambele pot crea un tot al desăvîrsirii iar biruinta să fie interpretată ca o revenire la functiile reale al templului lui Dumnezeu. Ascetismul crestin este o luptă pentru trup si nu împotriva trupului, căci plăcerile sînt atribuite trupului dar trupul este creat de Dumnezeu si văzut ca un templu sfînt.
Din acest motiv, întreaga fiintă umană, suflet si trup face pocăintă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin si în trup.
Sfîntul Efrem Sirul îsi plînge neputinta, el nu poate face nimic singur, nu se poate curăti, desăvîrsi dacă nu îsi cere iertare, si o face prin plîns. Lacrimile pot fi reale sau nu în acest context, plînsul putînd veni din inimă. El spune că „Fericit lucru, cu adevărat, este a nu păcătui, iar dacă vreunii vor păcătui, să nu deznădăjduiască, ci să plîngă pentru cele în care au păcătuit, ca prin plîns, iarăsi, să dobîndească fericirea”.
Cele sapte plînsuri ale Sfîntului Efrem Sirul sînt sapte biruinte ale patimilor, sapte învătături de fiecare zi a săptămînii, cuvinte de zidire ale sufletului, de despovărare si înăltare spre dragostea lui Dumnezeu.

Note:
Cele sapte plînsuri ale Sfîntului Efrem Sirul, Ed. Bizantină, Bucuresti.
Pr. Prof. Alexandru Schmemann, Tîlcuire la Postul cel Mare, Ed. Univers Enciclopedic.
Olivier Clement, Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia.