POEZIE SI COSMOS

Cristina RUSU

 

„Dacă Tu îti vei întoarce fata, ele se vor tulbura;

/ dacă Tu le vei lua duhul, ele se vor sfîrsi”

(Ps.103) – Anastasimatarele

 

„Prea O Sfintitului, Prea înteleptului si de Dumnezeu alesului, Arhiepiscop si Mitropolit a toată Ungrovlahia, Chirio Chir Grigorie Prea cinstit si exarh plaiurilor, mostenitorul scaunului Chesareiei Capadochiei, si al meu Prea Milostiv Stăpîn, ceale de slugă, cucernice si prea plecate închinăciuni [...], am îndrăznit să împodobesc această întîiu carte de Musichie, ce s-au tipărit în limba patriei, Anastasimatarul Bisericesc, cu încuviintat si Prea Cinstit numele Prea O Sfintiei Tale” – asa scria Macarie Ieromonahul în anul 1823, dascălul scoalei de Musichie prea înaltului Grigorie ierarh al Tării Românesti si Mitropolitului Veniamin, ierarh al Moldovei, cînd a cerut încuviintarea de tipărire a Anastasimatarului. Aceasta a fost printre primele cărti de muzică psaltică tipărite în limba română si găsim în paginile ei, puse pe note, toate cîntările de la slujbele de Vecernie, Utrenie, pe cele opt glasuri bisericesti si ale slujbelor Învierii. Cîntările anastasimatarului, numite si anastasime, sînt luate, cu unele exceptii, din Octoih (gr. ỏ τώηχος , carte unde cîntările psaltice sînt cîntate tot pe opt glasuri, în fiecare zi a săptămînii). Ele au fost compuse de imnografi încă din secolul VI, si avem ca exemplu de referintă, stihirile Învierii, Dogmaticile si stihirile Stihoavnei ale Sfîntului Ioan Damaschin, stihirile Anatoliene ale lui Anatolie, Voscrenele împăratului Leon Filosoful, si unii dintre psalmi Kekragarion – primele două versete ale psalmului 140, Pasapnoaria – versete din psalmii profetilor Agheu si Zaharia (Ps 150; 6, Ps 148; 1,2; Ps 64;1).

Anastasimatarul iermonahului Macarie este la fel cu cel al lui Petru Efesiu, profesor la Scoala Domnească de Muzică din Bucuresti (1816), care a tipărit primele cărti de muzică în notatie bizantină, Νέου ̉ Αυατασματάςτου – Noul Anastasimatar si Σΰυτομου Δοζαστάςιου – Dosaxstar Grabnic. Macarie Ieromonahul, numit si Cîntăretul, a compus si a tradus în limba română mai multe cîntări, atît în vechea cît si în noua notatie: Anastasimatariul bisericesc - Viena 1823, Irmologhinul sau Catavasierul bisericesc – Viena 1823, Tomul al doilea al Anthologhiei – Bucuresti 1827, Prohodul Domnului – Buzău 1836, si alte cîntări de la Utrenie, Sfînta Liturghie, Stihirar, Calofonicon. Desi el avea un mare respect pentru muzica grecească căci spunea „Musichia grecească carea se cîntă în Sfînta biserică cea mare (a Constantinopolului), si în celelalte biserici ale Răsăritului,[…], nici o îndoială nu este la nimeni, ca una ce alcătuitorii cei dintîi ai ei au fost sfintii părinti, de la Duhul Sfînt miscati si după aceea următorii lor au păzit si păzesc drumul asezării lor pînă în zioa de astăzi.”.- Si adaugă: „…scopul osîrdiei mele este […] să predau în limba graiului nostru […] a cînta pre limba noastră tropară, heruvice, priscene si Doamne miluieste”.

Începînd cu vecernia, anastasimele completează melodios rugăciunile din toate slujbele de duminică. „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă” (ps.140).

Combinatiile de semne si formule sînt mai apropiate de cele compuse de sfintii părinti în primele secole, decît de cele noi, de la Anton Pann încoace.

Doamne strigat-am…, versul psalmistului are o anumită rezonantă. „Doamne eu am strigat către Tine de ceva vreme, Tu de ce nu mă auzi”, sau se poate interpreta „oare cînd mă vei auzi Doamne si pe mine?” Si completează, auzi-mă. Omul are mereu acest semn de întrebare, dacă Dumnezeu îi va auzi rugăciunea, el nu stie dacă merită să fie auzit, dar se roagă. Versul este foarte frumos si se continuă: „ia aminte la glasul rugăciunii mele cînd strig către Tine”. Abia versul doi ne arată nelinistea omului care Îl roagă pe Domnul să ia aminte si la rugăciunea făcută de el. „Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta”, această rugăciune să fie curată ca ea să poată fi primită de Domnul.

În comunicarea pe care omul o are cu Dumnezeu găsim întotdeauna această neliniste si acest semn de întrebare, si asta pentru că omul nu Îl vede pe Dumnezeu ci se adresează cu gîndul că El trebuie să îi fie alături la necaz. „Pune, Doamne, strajă gurii mele/ si usă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps. 140) – metaforic se descrie aici gura ca o cetate si această cetate trebuie să fie păzită cu strajă si în jurul ei ridicate meterezele, căci omul are teamă de socoteala pe care o va da în ziua judecătii pentru tot ce a vorbit în desert.

La psalmul 69, anastasima din slujba de utrenie găsim aceeasi exprimare „Doamne, nu te lăsa asteptat!”, chiar si subtitlul psalmului este „spre aducere aminte…”. În toate scrierile sfintilor părinti citim că Dumnezeu este omniprezent si că ascultă orice glas de rugăciune este îndreptat către El. Totusi, omul, trăind în fiecare zi nelinistea că nu este merituos în fata divinitătii, repetă strigarea sa. În psalmul 6, cîntat tot în anastasima de utrenie, găsim o abundentă de metafore si repetitii, versurile sînt deosebite „oasele mele s-au tulburat/ si sufletul mi s-a tulburat foarte”, „ochiul meu s-a tulburat de supărare/ în mijlocul dusmanilor mei m-am învechit”, „Domnul mi-a auzit ruga/ Domnul mi-a primit rugăciunea”; interesant că în aceste ultime două versete repetitia cuvîntului Domnul are semnificatii diferite, în primul vers este tradus cuvîntul deisis, care înseamnă rugă de mijlocire pentru altii, iar în cel de-al doilea prosehve care înseamnă rugăciune personală. Despre acest psalm 6, Fericitul Augustin spunea că octava se mai numeste si „ziua a opta”, în cele sapte zile Dumnezeu a creat lumea iar a opta este ziua vesniciei, iesirea din timp. În cîntările învierii, la vecernia de sîmbătă seara, în psalmul 103 observăm în versuri că omul conditionează, „Dacă Tu îti vei întoarce fata, ele se vor tulbura;/ dacă Tu le vei lua duhul, ele se vor sfîrsi”, lucrurile înfăptuite de Domnul în această lume, tot ce înseamnă creatie cu tot cu om însăsi se poate sfîrsi dacă Dumnezeu nu ascultă rugăciunea omului. Starea de neliniste poate persista o perioadă foarte lungă de timp pînă ce Domnul se îndură si aude glasul omului.

Omul, încă de crearea lui, trăieste această neliniste, tulburare. El mănîncă din pomul binelui si al răului si se ascunde de Dumnezeu în grădina raiului, omul nu stie ce va decide Dumnezeu cu el, si această neliniste nu ajunge să îl roadă pentru cîteva ceasuri ci pentru toată viata; si asta pentru că este lăsat să se descurce singur. Întrebarea dacă mîine va avea ce mînca sau ce se va întîmpla în toate zilele vietii sale îi creează această stare dincolo de fire, cum o numesc sfintii părinti, starea de tulburare continuă. Sfintitul Atanasie, în lucrarea contra lui Apolinarie, încearcă să explice citatul din Evanghelia după Ioan, cînd Mîntuitorul Hristos spune: „Acum sufletul meu e tulburat, si ce voi zice?: Izbăveste-Mă, Părinte, de ceasul aceasta?… Dar Eu pentru aceasta am venit în ceasul aceasta!”. Atanasie scrie: „Cu nici un chip Dumnezeirea nu-si impropriază patima fără de un trup care suferă; nici nu arată tulburare sau durere fără de un suflet care se întristează si se tulbură, nici nu se nelinisteste sau se roagă fără de o minte care se nelinisteste si se roagă. Dar chiar dacă cele săvîrsite nu s-au întîmplat prin învingerea firii, totusi s-au săvîrsit spre arătarea existentei”.

Sfîntul Damaschin în cartea Dogmatica explică această tulburare a Mîntuitorului astfel; „ Caracterul firesc al acestora este tendinta spre cele ce mentin firea. Prin urmare si Dumnezeu Cuvîntul, făcîndu-se om, a avut această dorinta; în cele care mentin firea si-a arătat tendinta prin care era împins spre mîncare, băutură si somn si a facut în chip natural experienta tuturor acestora; în cele care distrug firea, însă, si-a arătat repulsia, ca în timpul patimii cînd, în chip voluntar, s-a temut de moarte. Chiar dacă cele ce s-au făcut s-au făcut prin legea firii, totusi nu s-au făcut în chip silit, cum este cazul cu noi”.

Mîntuitorul a primit voluntar cele firesti, aceste afecte fiind naturale si neprihănite. Sfîntul Roman Melodul a compus un imn care se numeste Condac în ziua de după praznicul Nasterii lui Hristos (acest imn se cîntă astăzi ca sedealnă la cîntările Învierii glasul IV, anastasimă) , în care arată tulburarea Sfîntului Iosif cînd a aflat că Sfînta Fecioară asteaptă un prunc, fără ca el să stie de această zămislire. În imn se foloseste termenul de Τό πράγμα τού σωματικου , adică lucrarea nuntii trupesti . „Spăimîntatu-s-a Iosif,/ lucru mai presus de fire văzînd,/ Si în minte a luat/ ploaia cea de lînă,/ întru zămislirea ta cea fără sămîntă,/ de Dumnezeu Născătoare”. . Metafora ploaia cea de pe lînă face referire la prefigurarea zămislirii mai presus de fire în pîntecele Fecioarei, o găsim si în psalmul 71, 6 „ca ploaia de lînă se va pogorî/ si ca picăturile ce cad pe pămînt”. Cassiodor tălcuieste „Precum ploaia cade lin pe lîna mieluselei, fără s’o vatăme si fără ca aceasta s’o simtă, asa S’a pogorît si S’a sălăsluit Fiul lui Dumnezeu în pîntecele Fecioarei; puterea supremă devenită gingăsie umană”. Iosif este nelinistit si plin de gînduri, cum oare va sta el cu o femeie care are un prunc si nu stie de unde este acest prunc?

Discursul imnografic al melodului este îmbogătit cu figuri de stil, elementul unic este originalitatea poetică între cuvîntul ritmat în vers si muzică. Toate aceste cîntări ca si alcătuirile poetice cuprind structuri de paralelism si chiasm tocmai prin faptul că ele sînt însotite de muzică. Dar după cum scrie Dumitru Stăniloae în Mica Dogmatică, „Dumnezeu este atît de mare că singură poezia poate încerca să-L exprime. Nu avem limbaj pentru măretia lui Dumnezeu. Bogătia poeziei, mai complexă decît limbajul logic, distinctiv, limitativ, a fost întotdeauna folosită pentru a-l exprima pe Dumnezeu”.

 

Note bibliografice

Biblia , Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2001

Anastasimatar -Macarie-ieromonahul-Viena-1823, Editura Bizantină, Fundatia-Stavropoleos, Bucuresti-2002

Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament , Editura Institutului biblic si de misiune al B.O.R., 2000

Imne , Sfîntul Roman Melodul, Editura Bizantină, Bucuresti, 2007

Dogmatica , Sfîntul Ioan Damaschin, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2005

 

La curtea lui Theodoric cel Mare (453-526) al vandalilor au fost ministri Boethius si Cassiodor); la vizigoti arta scrisului fiind larg cunoscută. Cassiodor (în Viariarum duodecim libri, I, 12) a spus că Boethius a făcut să fie cunoscute în Italia teoriile muzicale ale lui Pitagora, geometria lui Euclid si multe altele. (din Marius Chelaru, Nume care au schimbat lumea, Iasi, 2003, p. 51, 64).