Cristina RUSU

Iov, suferinta omului drept, „Nici pace pentru mine, nici tihnă, nici odihnă”

În tinutul Uz (regiune situată în sud-estul Palestinei, în aria Moabului), binecuvîntat de Dumnezeu cu toate darurile necesare unui trai fericit, trăia Iov, împreună cu familia lui numeroasă. “A fost cîndva în tinutul Uz un om pe care îl chema Iov; acesta era un om adevărat, neprihănit, drept, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău”. Acest personaj al Vechiului Testament nu este unul fictiv, existenta sa istorică e atestată mai întîi de profetul Iezechiel (14, 14 - 20), mentionîndu-l printre cei trei mari drepti alături de Noe si Daniel, iar Sfîntul Apostol Iacob îl dă exemplu de răbdare. Autorul  Cărtii lui Iov îsi ascunde identitatea. Presupunerile ar fi îndreptate spre un iudeu bogat din Palestina, dar care cunostea Legea lui Moise. S-a emis ipoteza că opera are doi autori, si asta deoarece ea este împărtită în proză si versuri, intercalate. Dar niciun argument filologic sau stilistic nu are consistentă în afirmare. Cartea lui Iov este cu atît mai tulburătoare, cu cît ea descoperă pragul de sus al fericirii, „Avea o turmă de sapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine păscătoare, precum si multime mare de slugi.."  - dar si pragul cel mai de jos al suferintei, „Blestem pe ziua-aceea, blestem pe noaptea-aceea/, să piară-n întuneric!;/ ..ci-ntreagă noapte-aceea să fie-ntr-o durere;/ nu, nici o veselie în ea, nici bucurie/" -  si acestea fiind trăite de un singur om, care era drept în fata lui Dumnezeu. Pentru crestinul de rînd această operă este tulburătoare. Multi s-au întrebat de ce această suferintă, de ce omul drept trebuie să sufere, pentru că suferinta lui Iov este adusă pînă în pragul absurdului, ea fiind fizică, morală, o suferintă neînteleasă. Iov nu mai plînge durerea ce o resimte în plan fizic, psihic, emotional, ci plînge pentru că, rational, el nu poate întelege această pedeapsă dată lui de Dumnezeu.
Cartea lui Iov este o capodoperă poetică a Vechiului Testament. Ea are 42 de capitole, poemul în versuri fiind cuprins între două fragmente de proză, Prologul (1,1 – 2,13) si Epilogul (42, 7 –17). Arhitectura operei este structurată în trei mari sectiuni, partea întîi (3,1 -31,40) redă dialogul dintre Iov si cei trei prieteni ai săi, Elifaz din Teman, Bildad din Suah si Tohar din Naamah, în partea a doua (32,1 - 37) urmează două cicluri de cuvîntări, fiecare interlocutor vorbind o dată si primind cîte un răspuns, dar si cîntarea lui Elihu, al patrulea prieten care apare în operă, iar în cea de-a treia parte (40, 3-5) are numai două cuvîntări si două răspunsuri, urmate de finalul operei.
Multi autori si critici literari recunosc valoarea literară a Cărtii lui Iov. Desi nu este scrisă în rima si metrul vestic, ci in stilul poeziei evreiesti, ea este recunoscută ca fiind una dintre cele mai magnifice piese dramatice ale lumii. Cred că putem spune despre această carte că prescrie un optimism supranatural, ea este o profundă analiză filozofică a problemei răului. Sunt două planuri paralele ce oglindesc evenimentele si curgerea lor. Actiunea începe de sus cînd satan pretinde că devotamentul lui Iov este interesat, că el durează atîta vreme cît beneficiază de bogătii si nu pentru că ar fi un om credincios Domnului. Planul de jos începe cu suferintele lui Iov, Dumnezeu îngăduie satanei să îl ispitească si să abată asupra lui mai multe nenorociri, si asta pentru ca să arate satanei că devotiunea omului drept pentru Creatorul său poate fi expresia unei relatii dezinteresate, independentă de orice factor contingent. Desigur că întrebarea esentială a cărtii, de ce să sufere omul nevinovat, are totusi un răspuns. Exemplul îl găsim în Noul Testament, cînd ucenicii Domnului întreabă despre omul care era orb din nastere; „Cine a păcătuit, el sau părintii lui, de s-a născut orb?”. „Nici el, nici părintii lui – a fost răspunsul -, ci pentru ca-ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3).
Sectiunea de poezie a cărtii reprezintă o întrecere în argumente, o dispută ideologică între Iov si cei trei prieteni ai lui. Ei încearcă să explice suferinta dintr-o perspectivă pămîntească si omenească, pornind de la ideea că tot omul care greseste plăteste. „Ce? Frica ta de Domnul e oare nebunie?/ si tot asa nădejdea? Si calea ta cea dreaptă?/ Adu-ti aminte: care din cei curati s-a stins?/ sau cînd pierit-au oare cei drepti, cu toti ai lor?/ Pe cît stiu eu, aceia ce ară rătăcire/ si seamănă durere, pe-acestea le culeg/.”  Acest nucleu reprezintă de fapt întreaga pledoarie a lui Elifaz. Suferinta si neîntelegere din partea prietenilor îl aruncă pe Iov într-o tristete sumbră. Tot acest tablou are o mare fortă literară, el sugerează că omul nu îsi are cunoasterea prin sine însusi ci în afara ei. Elifaz este un mare iubitor de întelepciune, el îsi dă seama si mărturiseste că înteleptul cultivă o istetime vecină cu viclenia, pe care Dumnezeu o prinde si o dejoacă. „El pe-ntelepti îi prinde în viclenia lor” În textul ebraic cuvîntul folosit este cel cu care este caracterizat sarpele – fronesis – istetime, acest verset fiind singurul citat in Noul Testament în 1 Corinteni –3,19. În traducerile din ebraică interpretarea este cea a omului deznădăjduit ce i se cuvine bunătate din partea prietenului său si aplecare asupra suferintelor lui. Iov le răspunde pe măsură; „Tăceti, ca eu să glăsui si să-mi înmoi mînia,/ cu dintii apucîndu-mi bucăti din carnea mea/ si sufletul, întregul, punîndu-mi-l în palmă/”. Ultimele două versuri, un paralelism sinonimic, interpretînd acelasi lucru; „a apuca bucăti din carnea sa” si „a-si pune sufletul în palmă” înseamnă gestul suprem prin care Iov are de cîstigat totul sau nimic. El a căzut într-un fel de fatalism, fie că tace sau vorbeste suferinta lui rămîne aceeasi. Însusi mărturiseste că suferinta sa nu se limitează la o experientă exterioară, a simturilor fizice, ci se consumă într-o mult mai profundă experientă lăuntrică, angajînd astfel totalitatea fiintei sale. Nu se poate vorbi de o limitare ratională a simturilor căci suferinta trece dincolo de simturile rationale si totul devine vid, cînd mintea nu se mai întreabă dacă corpul mai simte suferinta atunci totul se transformă în vid; corp, minte, inimă, un tot unitar ce doar respiră dar în acelasi timp se apropie de moarte. După această prăbusire, starea de vid pregăteste venirea mortii. Iov pătrunde în experienta mortii fără să îsi dea seama, alunecă spre aceasta inconstient. Abia din acest moment intervine Dumnezeu, care apare pe un nor, viforul si norul sunt elemente prin care Dumnezeu se descoperă pe Sine – asa cum i-a apărut si lui Moise – si îi spune lui Iov: „Crezi tu că poti să-L judeci pe Cel-De-a-gata-Siesi?,/ că Dumnezeu răspunde cumva mustrării tale?” iar Iov îi răspunde cu teamă „Ci mîna mi-o voi pune, cuminte, peste gură:/ dac-am vorbit o dată, de-acum nu mai vorbesc”.
Observăm spre final interventia lui Dumnezeu, care dă o explicatie, îi vorbeste lui Iov „Crezi oare că Eu ti-am răspuns pentru altă pricină decît pentru că te arăti drept? –40,3 – iar Iov întelegînd si smerindu-se răspunde Domnului „De-aceea eu pe mine m-acopăr cu dispret,/ eu, care-n mine însumi pămînt sunt si tărînă” . Cuvintele lui Iov au si vitejie în ele, dar si blîndete, ele sunt ale unui om smerit care nu avea dat prin lege harul, căci harul si legea au fost abia după venirea Mîntuitorului Hristos.
Finalul poemului oferă si un argument că Iov redobîndeste toate bunurile sale. Sf. Ioan Gură de Aur scrie despre Iov că: „Iov a suferit cele ce a suferit prin îngăduinta lui Dumnezeu; a fost însă încununat nu numai pentru că a suferit, ci pentru că a întîmpinat cu curaj toate nenorocirile. Toti îl admirăm pentru că n-a putut păcătui nici măcar cu buzele, desi l-au lovit atîtea nenorociri.”
Asadar, în spatele oricărei suferinte, inexplicabile si care, aparent, cade sub incinta absurdului se află ratiunea ascunsă a lui Dumnezeu. Poemul în sine este o reflectie a suferintei, căci pe lîngă suferinta din păcat mai există si suferinta din iubire, a cărei supremă expresie avea să fie mai tîrziu jertfa de pe cruce.

 

 

Note

Biblia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2001
Pr. Ioan Sorin Usca – Prof. Ioan Traia, Vechiul Testament în tîlcuirea Sfintilor Părinti: Iov, Editura Christiana, Bucuresti, 2008
Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic si de misiune al B.O.R., 2000
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri si biruirea tristetii II, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 2002

 

Home