POEZIE SI HAOS

Cristina RUSU

Despre credintă, poezie si haos
sau
Viziune hedonistă a vietii, întelepciune, nebunie si desertăciune – Ecclesiastul

„Atunci cînd se rupe funia de argint, cînd se sfărîmă vasul de aur, cînd se sparge găleata la izvor si cînd se strică roata la fîntînă, tărîna se întoarce în pămînt, cum a fost, iar duhul se-ntoarce la Dumnezeu, care l-a dat, ducînd la judecată chipul ce s-a modelat în noi prin tocmai umblarea noastră în desertăciunea lucrurilor de sub soare” – scrie Beniamin Fărăgău în cartea Ecclesiastul. El însusi explică această desertăciune ca pe o neîntelegere din mintea omului în confruntarea cu viata de zi cu zi.
Ekklesiastul – Cuvîntătorul, tradus asa în limba greacă sau Qohelet – cel ce vorbeste în fata adunării, termen abordat în Septuaginta, este fiul lui David, regele lui Israel în Ierusalim. El nu cere de la Dumnezeu confirmări si nici nu emite vreo judecată cu privire la cum a fost creată lumea, nu îl găseste pe Dumnezeu vinovat de atipismul oamenilor în neconcordantă totală cu lumea creată de El. Refuzînd gîndirea traditionalistă se deosebeste de Iov, care îndură tot ce i se dă în viata de pe pămînt crezînd în binecuvîntarea vietii de dincolo de moarte.
Cartea Ecclesiastul este adoptată destul de tîrziu si cu multe rezerve în canonul Vechiului Testament, tocmai pentru că este singura în care autorul refuză categoric ideea unei vietuiri dincolo de moarte. Viata este searbădă, comună, exasperantă, este uitare si vid. Omul îsi pune foarte multe întrebări, dar nu răspunde nici măcar la putine dintre ele si asta îl împinge spre un dezechilibru interior. Se luptă doar cu el însusi si nu mai are ideea de dreptate de la Dumnezeu ca pe o bază a constiintei, totul este pe dos si cel rău are parte de viată bună si trăieste în bogătii, iar omul bun si drept este condamnat să trăiască în această resemnare perpetuă. În toate cele douăsprezece capitole se observă insistenta asupra unor idei extrem de schimbătoare ce se produc în mintea autorului, atît începutul cît si mijlocul poemului. Ele sunt total disipate într-o aglomerare de gînduri nebunesti întelese si neîntelese în acelasi timp, pline de întelepciune, dar si nebunesti totodată. „Ceea ce a mai fost,/ ceea ce s-a petrecut se va mai petrece…/”, „Rîsului i-am zis că e nebunie,/ iar veseliei: – Esti bună de ceva?”/, „..si dacă mi-ar stăpîni nebunia / pînă ce pot vedea ce fel de bine le este fiilor oamenilor”, „De vreme ce nebunul vorbeste din prisosul lui,/ înseamnă că si aceasta-i tot desertăciune”. Cuvintele „nebun” si „nebunie” se repetă foarte mult în poem, dar si expresia „vînare de vînt”, care tot nebunie, nesăbuintă înseamnă. Întelepciunea este deasupra nebuniei, dar omul trăieste doar ceea ce vede si nu mai ajunge la etapa de întelepciune pentru că nebunia vietii îl absoarbe cu totul, si dacă totusi ajunge la o etapă sau o sclipire a întelepciunii, are tendinta să cadă în extrema că această întelepciune nu duce la nimic bun si că trăirea în desfătare a vietii este o solutie mai bună, atît timp cît după moarte nu mai există nimic. Toate repetitiile din poem exprimă faptul că în mintea autorului, aparent, este un haos total, tendinta de a repeta foarte des unele lucruri este obsesivă si el însusi vrea să creadă că ceea ce gîndeste este bine gîndit. „O generatie se duce, o generatie vine”, „desertăciunea desertăciunilor, toate sunt desertăciune”; „o vreme este să te nasti si o vreme să mori,/ o vreme este să sădesti si o vreme să smulgi ce-ai sădit,/ …o vreme este să rîzi si o vreme să plîngi,/…o vreme este să taci si o vreme să vorbesti,/…o vreme este pentru război si o vreme pentru pace/”; „Ce-i rămîne omului din toată osteneala lui..”; „si spre osteneala pe care m-am ostenit s-o fac”; „Si am văzut eu că toată osteneala…”; „si să vezi binele în toată osteneala/ sub care te-ai ostenit sub soare”; „Cuvintele cu toatele-s trudite”; „căci inima mi s-a desfătat în toată truda mea”; „Care-i cîstigul celui ce munceste trudind”; „trudeste sub soare”; „petrecut sub soare”; „desertăciune sub soare”; „umblă sub soare”; „contemplă soarele”. Verbul „a fi” si verbul „a avea” au sute de repetări în text: „..iată este”, „acolo e cel necredincios… e cel neleguit”, „aceasta este, si ea, desertăciune si vînare de vînt”, „o vreme este să te nasti… este să sădesti… este să dărîmi…este să păstrezi… este să cauti…”, „mi-am sporit bunurile,/ mi-am zidit case,/ mi-am sădit vii,/ mi-am făcut grădini si livezi,/ si am sădit în ele tot felul de pomi roditori,/ mi-am făcut iezere,/ ..avut-am servi si slujnice”.
             Viata omului este plină de întrebări, timpul nu este un factor de care să dispui, ci el dispune de tine după bunul plac, fericirea este văzută prin prisma unei vieti pline de desfătări: „Din tot ceea ce ochii mi-au poftit,/ nimic n-am alungat de dinainte-le,/ iar inima nu mi-am oprit-o de la nici o desfătare”. Autorul aprobă uitarea, el consideră că rotirile ciclice sunt la fel precum si relieful, culorile lui si atunci nu se mai poate vorbi de o memorie colectivă. „Ce-a fost întîi nu-i nici amintire,/ nici de ce-a fost pe urmă nu-si vor aduce-aminte/ urmasii de la urmă”. Tot ce este omenesc este zadarnic, oamenii trăiesc în nimicnicie, nu există dreptate, omul si dobitocul asemenea, ca mai apoi autorul să treacă în cealaltă extremă spunînd că este bine să cugeti, să te bucuri de viată, să fii virtuos si întelept, să lucrezi cu temeinicie. Nu putem considera totusi că acest poem are ruperi de ritm, chiar dacă autorul trece de la o stare de pesimism total la una de întelepciune, apoi la alta de abandon, dar nu un abandon de constiintă. Între minte si simtirea sufletului se dă o bătălie pe care o cîstigă cel mai adesea mintea. Cugetările felurite din capitolele sase, sapte, opt sunt diferite. Omul nu stie nimic, „Căci cine stie care este binele omului în viata lui,/ în numărul zilelor vietii lui de desertăciune/ prin care el a trecut ca o umbră”(cap.6),  omul se vede întelept dar nu poate deveni întelept numai pentru faptul că asa se vede: „Pe toate acestea le-am cercat cu întelepciunea;/ si am zis: – Fi-voi întelept!/ Dar ea s-a îndepărtat de mine mai mult decît era,/ si adînc e adîncul: cine-l va afla?” „Eu – si inima mea – am dat ocol să cunosc/ si să cercetez si să caut întelepciunea si temeiul celor ce sunt”(cap.7), omul se teme de Dumnezeu: „că bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu/…iar cel ce nu se teme de fata lui Dumnezeu/ nu va petrece multe zile la umbră” si, tot în acest capitol 8: „Si am lăudat veselia,/ că omului nu-i e dat sub soare un alt bine/ decît să mănînce si să bea si să se veselească” iar, în capitolul 10, omul gîndeste la întelepciune dar trăieste nebunia vietii „Nebunul înmulteste cuvintele”, „Dacă securea s-a tocit si nu i-ai ascutit tăisul,/ îti trebuie putere îndoită;/ iată că întelepciunea omului e de prisos”.
            Epilogul poemului, capitolul 12, îl aduce pe autor în fata prevederii sfîrsitului, o oarecare limpezime se discerne în fata bătrînetii: „mai înainte ca praful să se-ntoarcă în pămînt asa cum a fost/ si suflarea să se întoarcă la Dumnezeu, la Cel care a dat-o”. Omul nu a gîndit întelepciunea numai din trăirea vietii de zi cu zi ci si din căutarea neîntreruptă a unei căi care să îl ajute să descopere cuvintele voii, adică tot ceea este dat să se împlinească, chiar dacă această cale a fost pentru el un drum foarte lung de străbătut si nu a ajuns la o idee clară care să îi linistească sufletul. În toată întelegerea de care a dat dovadă a ajuns să nu înteleagă mai nimic, pentru că nu i s-a răspuns la ceea ce el a vrut să stie de-a lungul vietii. Desi această stare este una trăită într-un interior zbuciumat, tot el singur ajunge să gîndească că Dumnezeu îi va lua suflarea care i-a dat-o si teama pune stăpînire pe dînsul.
         Poemul are acest pesimism care îi conferă omului tendinta de limitare, dar si de nelimitare tocmai din această cauză. Autorul adoptă morala hedonistă, dar contrazisă de realitatea imediată.   
  Frumusetea acestui poem constă si în abundenta de metafore „de ziua cînd paznicii casei vor tremura/…morăritele se vor opri/…fiicele cîntului se sting”, repetitii: „o generatie se duce alta vine/…soarele răsare, soarele apune” , epitete, „ cuvintele-s cu toatele trudite”, „ mai bun e un pumn plin cu odihnă/ decît doi pumni plini cu trudă/ si cu vînare de vînt”. Si acest nominativ genitiv „desertăciunea desertăciunilor” exprimă superlativul ca si „cîntarea cîntărilor”, „veacul veacului”. Versurile „Mult s-a străduit Ecclesiastul/ să descopere cuvintele dorului”sunt frumos interpretate în Textul Masoretic, strădania poetică este una afectivă, cuvintele nu sunt numai de natura tehnică asezate într-un „scris săgetător”, adică scris în linie dreaptă, ci ele au o tîsnire către înalt, o coborîre lină în mare, o unduire în vînt, o deosebită potrivire în compozitie.
           Acest poem deschide o nouă viziune, mai ales pentru cei care au lepădat lumea prin actiunea fizică si nu prin cea ratională. Angoasele rationale se izbesc de angoasele metafizice si omul, călugărul trăieste lumea din care a plecat in interiorul său fiind măcinat de ea, dar în acelasi timp tinde spre uitarea stărilor din trecut si începerea trăirii unei stări noi. Poate că si la aceasta se referă Mîntuitorului Hristos cînd spune: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni pe voi”.

Bibliografie:
 Biblia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2001
 Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic si de misiune al B.O.R., 2000
 Hristos –Tezaurul  împăratului Solomon. Meditatii si versificări la Proverbe sau pilde, Ecclesiastul si Cîntarea Cîntărilor, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005