POEZIE SI IROSIRE

Cristina RUSU

 

Metaforele irosirii

în verstele din Sfintele Scripturi si în literatură

 

 

În Sfînta Scriptură, atît în textele poetice din Vechiul Testament, cît si în versetele din Noul Testament găsim această idee de irosire a cuvîntului, credintei, a pierderii sensului divin din sufletul omului. În Pilda Semănătorului si cea a Talantilor, ambele prezente în toate Evangheliile sinoptice se observă, analizînd sistematic pe latura spirituală, modul în care cel chemat se preface în fiu al Împărătiei si totodată primejdiile care îl pîndesc si tind să-l abată de la menirea sa. Aceste pilde ne explică si latura umană, căci din cele trei înfătisări ale omului, numai una singură îl deschide spre latura spirituală.

Iisus îl înfătisează pe semănătorul ce a iesit să semene, Fiul Tatălui, coborît printre oameni spre a le împărtăsi cuvîntul, după chiar tîlcuirea Lui, sămînta înseamnă „cuvîntul Împărătiei” (Matei 13, 19). Nu toate semintele vor da însă rod, deoarece unele cad lîngă drum si vor fi mîncate de păsări. Acestea – spune Domnul – preînchipuie pe omul care, aude cuvîntul, nu-l întelege, si atunci „vine cel viclean si răpeste ce s-a semănat în inima lui” (Luca 8, 12). Altele cad pe loc pietros si încoltesc, dar la ivirea soarelui se usucă din cauza arsitei, rădăcina lor este prea scurtă. Acestea îi reprezintă pe cei care aud cuvîntul si îl primesc cu bucurie, dar cred o vreme si apoi se leapădă. Alte seminte ajung printre spini si acestia, crescînd, le vor înăbusi. Este vorba aici, despre oamenii ce au griji prea multe materiale. Unele seminte, vor cădea pe pămînt bun si vor da rod: una o sută, alta saizeci, alta treizeci. Acestia sînt cei care aud cuvîntul, îl înteleg si dedică mare parte din viata lor iubirii semenilor. Cuvîntul este semănat în inimă, adică în acel centru metafizic din om care, după cum subliniază Evdokimov (Paul Nicolaevici Evdochimov, 1901-1970, teolog rus, în Iubirea nebună pentru Dumnezeu, Editura Anastasia) integrează toate facultătile umane. Primirea acestuia nu implică deci numai un proces de ordin intelectual, ci o adeziune totală, care presupune o adîncă prefacere lăuntrică. Totusi, întelegerea, asimilarea lucidă a cuvîntului este o conditie esentială pentru ca acesta să încoltească în inimă. Si aici se accentuează pregnant ideea de pierdere, de irosire, pentru că omul nu mai poate trăi constient în a asimila limpede si corect cuvîntul divin. Irosirea semintei uneori se face constient, alteori se face inconstient, omul trecînd prin cele două stări fără să stie în ce perioadă a vietii lui s-a întîmplat acest lucru. În Pilda Talantilor, sluga cu cinci talanti i-a înmultit si a făcut zece, cel ce avea doi i-a înmultit încă pe atît, iar cel ce a primit un talant l-a ascuns în pămînt, irosind astfel darul primit de la Dumnezeu. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune în această privintă: „…cel ce a primit de la Dumnezeu darul stiintei spre folosul altora si care nu se foloseste de el, îl va pierde cu totul. Pe cînd cel ce-l împarte cu întelepciune si cu grijă, va face încă să crească acest dar, pe cînd celălalt îl astupă si-l distruge prin lenea sa”.

Psalmistul David, prin duhul său davidic dezvăluie cu o stiintă deosebită a versificatiei si un fin rafinament, în unii din psalmi, aceeasi idee de irosire a darurilor de credintă. „Zis-a cel nebun în inima sa:/ Nu este Dumnezeu!/ Stricati au devenit/ si urîti s-au făcut în căile lor,/ nu-i nimeni care să facă binele,/ nu, nici măcar unul nu este./ Din cer s-a aplecat Domnul/ spre fiii oamenilor/ să vadă care este cineva care întelege/ sau care-l urmează pe Dumnezeu” (Ps.13, 1-3). Explicatia în sine este grăitoare, în nebunia lui, omul uită si iroseste inutil marea încredere pe care a sădit-o Dumnezeu în inima sa. Iar David evidentiază într-un fel cît se poate de metaforic asta. Arta poetică ebraică este cu totul deosebită, paralelismul sintetic sau formal, în care cel de-al doilea stih preia ideea primului si o transmite celor următoare, amplificînd-o, se ridică mult deasupra versificatiei obisnuite; în acest fel cele două paralelisme (sinonimic si antitetic) se întrepătrund. Poetul se decide în favoarea unei rime a gîndirii, si nu a rimei silabice, el preferă ritmul prozodic în favoarea ritmului interior, ceea ce conferă poeziei psalmilor o notă modernă. Viziunea poetului despre depărtarea sufletului de la divin este înaltă, el încercînd în unii psalmi să arate, si că sufletul poate constientiza mai devreme sau mai tîrziu această irosire. „Devenit-am asemenea pelicanului pustiei,/ ajuns-am ca o bufnită pe o casă dărăpănată;/în priveghiul meu sunt ca o vrăbiută/ singuratică pe acoperis.” (Ps.101, 7-8). Acest verset se interpretează ca metafora copacului în pustie, David evocă o singurătate care, totusi e înzestrată cu suflare, dînd versurilor o tensiune poetică mai aparte. Singurătatea se resimte nu numai în spatiu ci si în timp, omul se îndepăr-tează de obîrsii si repetă astfel izgonirea lui Adam din rai.

Metaforele irosirii le găsim accentuate în lirica lui Blaga, în poemul Risipei se dedă florarul si a lui Arghezi, Tîrziu de toamnă. La Blaga, expresia irosirii se subîntelege din prea plinul sufletelor celor doi îndrăgostiti, „Ne-om aminti cîndva tîrziu/ de-această întîmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm/ tîmplă fierbinte lîngă tîmplă”, pe cînd la Arghezi, eroul este într-un vid sufletesc, ca un suflet însingurat, parcul de asemenea cuprins de tristete bacoviană, „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeste parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ (…)/Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins:/ Si sângele, din vii si din castani,/ Pe fata ruginie a undelor s-a prins.” În celelalte două strofe ale poemului lui Blaga, îndrăgostitii îsi risipesc cu bună stiintă dragostea, ei se armonizează cu natura, trăiesc acest prea plin al iubirii concrete, „Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene”, iar la Arghezi eroul nu are parte de o iubire concretă, aici se accentuează si mai mult tristetea. „Tristetea mea străvede printre arbori zarea,/ (…)/Spital de întristare de căintă,/ În care-ti plângi iubirea neîntâmplată/ Si-ti amintesti cu dor, cu-o suferintă/ Făptura neîntâlnită niciodată.” Negatia totală din ultimul vers descoperă eroul ca pe un damnat la singurătate si neîmplinit în iubire. Finalul celor două poezii au în comun tonul elegiac. La Blaga, visul cuplului merge dincolo de realitate si se împleteste într-o reverie construită între vis si realitatea, „Visând întrezărim prin doruri –/latente-n pulberi aurii –/ păduri ce ar putea să fie/ si niciodată nu vor fi”, iar la Arghezi, eroul se iroseste asteptînd, murmurul parcului este parcă un prohod, „ Pe când murmurul parcului se roagă.../ Se-nchide înserarea ca o carte/ Si sufletul în foi, ca o zăloagă”.

Asa cum scrie si Pierre Teilhard de Chardin (filozof si preot francez, 1881-1955), în Le Milieu Divin,„Bucurii, progrese, suferinte, nenorociri, greseli, opere, rugăciuni, frumuseti, puteri ale Cerului, ale Pămîntului sau ale Infernului, toate se curbează sub trecerea undelor ceresti; si fiecare cedează partea de energie pozitivă pe care o contine natura sa pentru a concura la îmbogătirea Mediului Divin. Acestea nu trebuie irosite, căci ceea ce dobîndesti nu trebuie să irosesti.”

 

Note:

Biblia , Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2001

Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament , Editura Institutului biblic si de misiune al B.O.R., 2000

Sfîntul Ioan Gură de Aur, Tîlcuire după Evanghelia de la Matei, tradusă din limba franceză de diaconul Gheorghe Băbut; Editată de Mănăstirea Portărita, 2003; pag. 621

Opere , Lucian Blaga, Editura Minerva, Bucuresti, 1974

Le Milieu Divin , Pierre Teilhard de Chardin, Editions du Seuil, 1957, France

 

 

 

Home