ESENTA LIRISMULUI: FORMA ORIGINARÃ
Dacã scrutarea neîncetatã a tainitelor eului originar
este conditia fundamentalã a poeziei, trebuie sã precizãm
numaidecît cã scoaterea în evidentã a sensurilor
ascunse nu este cu putintã fãrã închegarea lor
într-o anumitã formã. Fãrã formã,
fondul originar ar fi lipsit de sens, ar cãdea într-o dezagregare
haoticã, în timp ce eul se scruteazã tocmai din nevoia
de a-si clarifica un sens, o viziune existentialã consistentã.
Aceastã viziune nu se poate dobîndi fãrã puterea
ordonatoare a formei. Pentru aceea eul originar prin esentialitatea lui este
însetat dupã formã, tendinta formativã îi
este inerentã. Faimosul nisus formativus, nãzuinta formativã
pe care J.F. Blumenbach o atribuise organismelor, este conditia fundamentalã
si a vietii spirituale, idee sustinutã pe larg deja de Aristotel si
reluatã cu mare amploare de Goethe.
În estetica mai veche se fãcea o deosebire fundamentalã
între „formã” si „fond”. Se iviserã chiar douã
mari curente: unul care reducea arta la o problemã de formã,
altul care nu vedea în ea decît o problemã a fondului.
Însã, dacã fiecare dintre ele gãsea argumente
teoretice suficiente ca sã se mentinã timp destul de îndelungat,
în schimb ele erau neputincioase cînd se apropiau de fenomenele
artistice concrete. Aceasta din motivul cã fiecare dintre ele se mãrginea
la consideratii cu totul unilaterale.
Fatã de unilateralitatea acestor teorii s-au ivit si tendinte de împãcare
a lor. Era clar cã orice operã de artã are o anumitã
formã, dar tot asa de clar era cã în acelasi timp opera
respectivã exprimã ceva. Prin urmare, într-o operã
de artã gãsim atît formã, cît si fond. Concluzia:
opera de artã exprimã un fond într-o anumitã formã.
Nu s-ar putea spune nimic împotriva acestei concluzii, dacã
n-ar fi arbitrarã legãtura ce se face între fond si formã.
Opinia curentã, în parte rãspînditã si astãzi,
este artistul elaboreazã mai întîi un fond, o idee, o
viziune, pe care apoi încearcã s-o verse, s-o întrupeze
într-o anumitã formã. Aici este punctul vulnerabil si
în directia aceasta trebuie sã ne îndreptãm privirea
în legãturã cu poezia liricã.
Este fundamental gresit sã se creadã cã fondul se elaboreazã
independent de formã. Forma nu e ceva exterior fondului si care i
s-ar putea suprapune, ci este ea însãsi rezultatul unei trãiri.
Si anume trãirea care elaboreazã forma este aceeasi care ne
dezvãluie si fondul originar. Pentru aceea vorbim despre o formã
originarã, fiindcã ea se iveste din acelasi substrat originar
ca si fondul. Cînd poetul se zbate în matca eului cãutînd
un sens ca punct de reper, el se zbate fiindcã este muncit de un vîrtej
haotic. Existenta lui spiritualã cere în mod imperios stãpînirea
acestui vîrtej, cu alte cuvinte sã introducã o ordine
înlãuntrul lui. Cînd eul scruteazã în adînc,
el cautã un sens care ar putea servi drept axã în jurul
cãreia vîrtejul lãuntric s-ar putea cristaliza. Gãsirea
sensului înseamnã pentru ea gãsirea axei ordonatoare,
adicã înseamnã în acelasi timp cristalizarea interioritãtii
într-o formã. Fiindcã o formã nu este altceva
decît un echilibru între diferite tensiuni contrare. De aici
reiese cã în momentul în care eul tinde spre un sens adînc,
adicã spre dezvãluirea fondului originar, el o face din nevoia
de a gãsi o formã care sã echilibreze interiorul haotic.
El se scruteazã dupã un sens, fiindcã are nevoie de
o formã. Iar în momentul în care în adîncimi
a descoperit sensul cãutat, înseamnã cã a gãsit
axa ordonatoare, adicã si-a gãsit forma care întroneazã
echilibrul cuvenit în vîltoarea pornirilor lãuntrice.
Trebuie deci sã accentuãm în mod hotãrît
cã gãsirea sensului originar nu înseamnã ceva
deosebit de clarificarea formei: numai prin constrîngerea formei a
fost posibilã gãsirea fondului originar, iar forma, la rîndul
ei, se iveste numai prin elaborarea fondului.
Acest proces se petrece dintr-o necesitate existentialã. Fiindcã
nimic nu este mai potrivnic spiritului omenesc decît constrîngerea
de a mocni într-o stare haoticã, lipsitã de perspectivã.
Haosul este moartea spiritului si deci a artei. Forma are un rol liberator
din aceastã stare. Din cauza aceasta, strãduinta lãuntricã
de a cristaliza un sens prin închegarea unei forme este un mod de a
exista, este o problemã existentialã. Întreaga elaborare
a operei lirice este pentru poet, ca si pentru orice creator de artã,
o formã de a-si trãi existenta spiritualã. Opera lui
nu e ceva ce rãsare din viata lui ca un reflex sau ca un surplus,
ci este modalitatea de a-si trãi viata1. Acesta este motivul pentru
care, dacã accentuãm în modul de mai sus importanta formei,
nu riscãm sã cãdem în formalismul vechi si perimat.
Fiindcã însãsi existenta poeticã ascunde în
straturile ei primare aceastã nãzuintã spre o formã.
Cînd încearcã s-o realizeze, ea nu face altceva decît
duce la îndeplinire o însusire originarã. Forma poeticã
deci este o formã internã, care se impune din adîncimi
si nu din afarã.
Iatã pentru ce este un nonsens sã se vorbeascã despre
natura antirationalã a poeziei si a artei, problemã cãreia
de altfel îi consacrãm mai jos un capitol special. Aceastã
conceptie, destul de rãspînditã, încearcã
sã demonstreze cã ceea ce este hotãrîtor în
creatia poeticã este adîncimea obscurã si haoticã,
prin firea ei potrivnicã ratiunii. Starea de fapt este cu totul contrarã.
Adîncimile eului originar, în mãsura în care contin
un sens, ascund aceastã irezistibilã tendintã formativã,
care nu este altceva decît aspectul elementar al nãzuintei de
a rationaliza, de a clarifica obscuritatea lãuntricã. Tendinta
formativã este inerentã eului originar, ceea ce înseamnã
cã aceasta nu numai cã nu este potrivnic nãzuintei ordonatoare
a ratiunii, ci, dimpotrivã, prin natura lui chiar o reclamã,
face apel la ea sau, mai precis, îi contine germenii, tinzînd
necontenit sã-i actualizeze, sã-i traducã în fapt,
cum ar spune Aristotel. Renuntarea la ratiune este tendinta formativã,
ceea ce duce fatal la dezagregarea eului si la întronarea nonsensului.
Dupã cum vom vedea, nu ratiunea ca atare este potrivnicã poeziei,
ci anumite forme ale ei.
În unele dintre vechile conceptii forma era consideratã ca un
adaos la fond deja elaborat. Prin urmare, ea conta numai ca o problemã
de tehnicã poeticã, ca un mestesug care nu prea are de a face
cu ceea ce vizeazã valoarea spiritualã a operei. Însã
în sînul operei de artã, care formeazã o unitate
strînsã, nici un fenomen de importantã secundarã
nu se întîmplã. Tendinta de a degaja o formã este
o tendintã care singurã ne face accesibilã o operã
de artã. Numai prin aceastã tendintã se centralizeazã
nãzuintele variate ale interioritãtii, prind consistentã
si ne devin accesibile. Fãrã puterea centralizatoare a formei,
agitatiile interioare s-ar zbate întîmplãtor, dupã
voia hazardului. Abia prin formã se imprimã interioritãtii
ceva durabil, numai prin ea se cristalizeazã din convulsiunile trecãtoare
un eseu permanent. Iar de aici o concluzie foarte fireascã: sensul
adînc al unei opere de artã ni se poate înfãtisa
în întregime numai în momentul în care si forma ei
va fi complet elaboratã. Neajunsurile formale vor fi semnul evident
al unei inconsistente interioare. Forma ne face accesibil fondul, fiindcã
acesta se vãdeste în mãsura tensiunii formale, iar insuficienta
formalã fatal derivã din neputinta de a clarifica sensul originar
în toatã amploarea lui. Într-o poezie de o înaltã
valoare esteticã pînã si cele mai mici trãsãturi
formale trãdeazã anumite secrete ale sensului ascuns si, invers,
nu existã tresãrire interioarã care nu si-ar gãsi
echivalentul formal. Amãnuntele formale, în cazul cã
au legãturã organicã cu întregul, sînt un
semn vizibil al amãnuntimii cu care a fost elaborat fondul originar,
care, în consecintã, va impresiona cu atît mai coplesitor.
Forma nu ne „transmite” o interioritate; ea o contine, fiindcã interioritatea
însãsi a putut prinde consistentã numai gratie tendintei
formative originale.
Forma nu este altceva decît mijlocul de organizare al interioritãtii.
Prin aceastã organizare puhoiul fãrã frîu al lumii
interne e echilibrat, prinde mãsurã si devine accesibil lumii
externe. Numai în modul acesta devine viziunea internã ceva
supraindividual. Spiritualitatea niciodatã nu s-ar putea dezvolta
dacã frãmîntarea haoticã din interior n-ar putea
fi stãpînitã. Cu cît se va putea cristaliza mai
bine haosul, cu atît va fi mai consistentã spiritualitatea vietii
interne. Prin urmare, varietatea formelor artistice si intensitatea tensiunii
lor nu sînt un semn de mecanizare, ci, dimpotrivã, semnul cel
mai evident al unei adînci vitalitãti spirituale. Aceasta, bineînteles,
cu o conditie: ca formele sã fie elaborate din interior, adicã
sã avem de-a face cu forme originare.
Problema formei este deci o problemã de entelechie. Gratie acesteia,
sensurile continute în mod potential în substratul cel mai adînc
al vietii spirituale se unificã într-o singurã idee sau
viziune, vîrtejul interior prinde consistentã si, dintr-un clocot
cu momente de-a pururi schimbãtoare, devine o prezentã.
Forma are deci, prin însãsi originea ei, un triplu rol: primul,
si cel mai important, de a da unui sens difuz, haotic, o unitate substantialã,
de a descifra fondul originar, consolidînd în felul acesta existenta
eului; al doilea, de a întrupa acest fond originar pe care în
felul acesta ni-l face accesibil; al treilea, de a izola sensul pe care l-a
întrupat de celelalte date ale lumii externe, dezvãluindu-ne
astfel întelesurile unei lumi vãzute din adînc, în
care esenta subiectivitãtii se întîlneste cu esenta obiectivitãtii.
În fiecare sfortare este continuatã aceastã triplã
directivã, care în realitate formeazã o unitate strînsã.
Rolul creator al formei pentru opera de artã, în genere, este,
prin urmare, vãdit. În structura originarã a poeziei
lirice însã el ia o importantã deosebitã. Într-adevãr,
în nici un alt gen literar forma nu este un factor atît de hotãrîtor.
Motivul e în însusi procesul de cristalizare a viziunii eului
liric, care, trãind în mod specific fondul originar al interioritãtii
sale, va trãi tot în mod specific închegarea acestei interioritãti
si afirmarea ei sub o formã concretã.
Ne amintim cã, spre deosebire de atitudinea epicã si dramaticã,
cea liricã se reduce, în esentã, exclusiv la interioritatea
eului. Eul, revãrsîndu-se asupra sa însusi, nu are nici
un punct de reper exterior, va trebui sã gãseascã totul
în interior. Or, aici nu se gãseste alt punct de sprijin decît
forma pe care si-o fãureste. Din cauza aceasta, în nici un gen
literar forma nu este asa de plinã de tensiuni ca în genul liric.
În genul epic si dramatic existã puncte de reper în evenimentele
si actiunile relatate, care, desi sînt si ele complet filtrate prin
adîncimile eului, totusi oferã o posibilitate de divagare pentru
eu. O astfel de divagare în poezia liricã nu existã.
Poezia liricã, chiar cînd se referã la date ale lumii
externe, le absoarbe si le transfigureazã în ecouri ale lumii
interne. Eul liric nu poate face altceva decît sã se biciuiascã
pe sine însusi pînã ce se va cristaliza cu ajutorul mijloacelor
din interior. Din acest motiv, forma poeziei lirice este în mod fatal
cea mai purã, cea mai putin alteratã de fapte externe ca atare.
Este o formã în care nu vibreazã decît nedefinitul
interioritãtii, constituind o compensare a continutului mai vag. Echilibrul
intern dintre elementele ei componente, precum si echilibrul lor exterior,
este desãvîrsit pînã a se transforma într-o
armonie. În nici un alt gen nu gãsim o asa de impunãtoare
armonie formalã. Într-adevãr, ce sînt ritmul, rima,
muzicalitatea versului, expresia figuratã, consonanta fie exterioarã,
fie interioarã, a silabelor, a cuvintelor, a imaginilor si, în
sfîrsit, a întelesurilor, consonanta lor amplã si unanimã
într-un singur tot organic? Nu sînt decît mijloace pentru
construirea unei armonii unice, decît acordarea cãutatã
a unor sunete disparate, pentru a obtine din vibrarea lor simultanã
un mic sunet simfonic, un acord formal perfect. Eul liric, neavînd
un continut obiectiv precis, are nevoie de un contur precis, altfel s-ar
consuma în convulsiuni infinite. La toate acestea se adaugã
proportiile reduse ale poeziei lirice, de o importantã capitalã
din punct de vedere formal. În acest fel, raportul reciproc al pãrtilor
componente nu numai cã formeazã o armonie, dar este si cel
mai strîns. Poezia liricã se prezintã sub forma cea mai
concentratã, pãrtile ei converg cãtre un punct central
în modul cel mai direct, spre deosebire de genul epic si dramatic,
în care, din cauza întinderii incomparabil mai mari, forma este
cu mult mai labilã.
Din toate aceste motive, poezia liricã este cea mai bine închegatã
din punct de vedere formal si cea mai încordatã. Ea este o lirã
strunitã, într-o teribilã tensiune; nu întîmplãtor
si-a luat poezia liricã numirea tocmai de la lirã. Intensitatea
continutului ei nu e decît rezultatul unei struniri extreme a formei,
a unei constrîngeri exercitate de conturul formal asupra interioritãtii
încãtusate între limitele lui. În poezia liricã
dominã tendinta formei pentru formã, mijlocul exclusiv de manifestare
nemijlocitã a interioritãtii, în timp ce în celelalte
douã genuri puterea formativã este pusã în serviciul
evenimentelor si actiunilor. Asa se desprinde una dintre deosebirile esentiale
dintre genul liric si celelalte douã genuri: în genul liric
se tinde spre armonia formalã, în timp ce în celelalte
douã genuri se tinde spre armonia desfãsurãrii evenimentelor
si actiunii.
Continutul incomparabil mai vag în raport cu preciziunea formei din
poezia liricã se explicã numai prin atitudinea specificã
a eului: interioritatea prin ea însãsi nu poate oferi elemente
precise, fiindcã în interior totul este într-o continuã
fluctuatie. Tocmai din pricina aceasta va trebui sã fie mai mare încordarea
formalã, pentru ca cel putin în felul acesta, prin vibratia
armonicã, sã se ajungã la o stare echilibratã.
La poetul epic si dramatic, concentrarea si încordarea formalã
sînt înlocuite prin bogãtia evenimentelor si actiunilor.
Ca sã ne comunice un sens pentru care poetul epic si dramatic trebuie
sã îngrãmãdeascã faptele, care prin vigoarea
desfãsurãrii lor sînt chemate sã ne familiarizeze
cu sensul elaborat, poetul liric are nevoie numai de cîteva vibratii
încordate. De unde, prin urmare, poetul epic si dramatic se foloseste
de intermediul faptelor concrete, poetul liric, datoritã calitãtii
formale bine condensate, ne comunicã secretele existentei în
mod nemijlocit. Asa se explicã pentru ce în cazul unei poezii
lirice un singur fragment ne poate deja familiariza cu sensul întregului
în timp ce în cazul poeziei epice sau dramatice un singur fragment
ne spune foarte putin. De exemplu, dacã luãm Mai am un singur
dor, deja prima strofã ne împãrtãseste, prin acordurile
formale, acea atmosferã care degajeazã sensul întregii
bucãti. Strofele ulterioare nu adaugã nimic nou din punctul
de vedere al sensului, îl precizeazã numai. În schimb,
într-un roman sau dramã trebuie sã cunoastem evenimentele
si actiunile aproape în întregime pentru ca sã întelegem
conceptia fundamentalã. Aceasta fiindcã în poezia liricã
fiecare fragment este acordat din punct de vedere formal cu sensul adînc
si deci fiecare acord îl exprimã, în timp ce, în
celelalte douã genuri succesiunea evenimentelor cu diferitele întorsãturi
neprevãzute, sînt hotãrîtoare pentru întregirea
sensului.
Iatã cum tendinta originarã spre o formã capãtã
în poezia liricã o importantã deosebitã. Aici
mai mult ca oriunde ea este strîns legatã de sensul intim al
existentei, din care cauzã la interpretarea poeziei lirice sîntem
mai obligati ca oriunde sã recurgem la analize formale.
1. Idei deosebit de pretioase se gãsesc în privinta aceasta
la Fr. Gundolf, Goethe, Berlin, 1921. Întreaga introducere este consacratã
acestei probleme (n.a.).
(1937)
Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, Editura pentru literaturã, 1969.
