ARTE POETICE LA ROMÂNI (XII)



 
   
 

                                                                                                                                     Liviu RUSU




ESENTA LIRISMULUI: FORMA ORIGINARÃ

Dacã scrutarea neîncetatã a tainitelor eului originar este conditia fundamentalã a poeziei, trebuie sã precizãm numaidecît cã scoaterea în evidentã a sensurilor ascunse nu este cu putintã fãrã închegarea lor într-o anumitã formã. Fãrã formã, fondul originar ar fi lipsit de sens, ar cãdea într-o dezagregare haoticã, în timp ce eul se scruteazã tocmai din nevoia de a-si clarifica un sens, o viziune existentialã consistentã. Aceastã viziune nu se poate dobîndi fãrã puterea ordonatoare a formei. Pentru aceea eul originar prin esentialitatea lui este însetat dupã formã, tendinta formativã îi este inerentã. Faimosul nisus formativus, nãzuinta formativã pe care J.F. Blumenbach o atribuise organismelor, este conditia fundamentalã si a vietii spirituale, idee sustinutã pe larg deja de Aristotel si reluatã cu mare amploare de Goethe.
În estetica mai veche se fãcea o deosebire fundamentalã între „formã” si „fond”. Se iviserã chiar douã mari curente: unul care reducea arta la o problemã de formã, altul care nu vedea în ea decît o problemã a fondului. Însã, dacã fiecare dintre ele gãsea argumente teoretice suficiente ca sã se mentinã timp destul de îndelungat, în schimb ele erau neputincioase cînd se apropiau de fenomenele artistice concrete. Aceasta din motivul cã fiecare dintre ele se mãrginea la consideratii cu totul unilaterale.
Fatã de unilateralitatea acestor teorii s-au ivit si tendinte de împãcare a lor. Era clar cã orice operã de artã are o anumitã formã, dar tot asa de clar era cã în acelasi timp opera respectivã exprimã ceva. Prin urmare, într-o operã de artã gãsim atît formã, cît si fond. Concluzia: opera de artã exprimã un fond într-o anumitã formã. Nu s-ar putea spune nimic împotriva acestei concluzii, dacã n-ar fi arbitrarã legãtura ce se face între fond si formã. Opinia curentã, în parte rãspînditã si astãzi, este artistul elaboreazã mai întîi un fond, o idee, o viziune, pe care apoi încearcã s-o verse, s-o întrupeze într-o anumitã formã. Aici este punctul vulnerabil si în directia aceasta trebuie sã ne îndreptãm privirea în legãturã cu poezia liricã.
Este fundamental gresit sã se creadã cã fondul se elaboreazã independent de formã. Forma nu e ceva exterior fondului si care i s-ar putea suprapune, ci este ea însãsi rezultatul unei trãiri. Si anume trãirea care elaboreazã forma este aceeasi care ne dezvãluie si fondul originar. Pentru aceea vorbim despre o formã originarã, fiindcã ea se iveste din acelasi substrat originar ca si fondul. Cînd poetul se zbate în matca eului cãutînd un sens ca punct de reper, el se zbate fiindcã este muncit de un vîrtej haotic. Existenta lui spiritualã cere în mod imperios stãpînirea acestui vîrtej, cu alte cuvinte sã introducã o ordine înlãuntrul lui. Cînd eul scruteazã în adînc, el cautã un sens care ar putea servi drept axã în jurul cãreia vîrtejul lãuntric s-ar putea cristaliza. Gãsirea sensului înseamnã pentru ea gãsirea axei ordonatoare, adicã înseamnã în acelasi timp cristalizarea interioritãtii într-o formã. Fiindcã o formã nu este altceva decît un echilibru între diferite tensiuni contrare. De aici reiese cã în momentul în care eul tinde spre un sens adînc, adicã spre dezvãluirea fondului originar, el o face din nevoia de a gãsi o formã care sã echilibreze interiorul haotic. El se scruteazã dupã un sens, fiindcã are nevoie de o formã. Iar în momentul în care în adîncimi a descoperit sensul cãutat, înseamnã cã a gãsit axa ordonatoare, adicã si-a gãsit forma care întroneazã echilibrul cuvenit în vîltoarea pornirilor lãuntrice. Trebuie deci sã accentuãm în mod hotãrît cã gãsirea sensului originar nu înseamnã ceva deosebit de clarificarea formei: numai prin constrîngerea formei a fost posibilã gãsirea fondului originar, iar forma, la rîndul ei, se iveste numai prin elaborarea fondului.
Acest proces se petrece dintr-o necesitate existentialã. Fiindcã nimic nu este mai potrivnic spiritului omenesc decît constrîngerea de a mocni într-o stare haoticã, lipsitã de perspectivã. Haosul este moartea spiritului si deci a artei. Forma are un rol liberator din aceastã stare. Din cauza aceasta, strãduinta lãuntricã de a cristaliza un sens prin închegarea unei forme este un mod de a exista, este o problemã existentialã. Întreaga elaborare a operei lirice este pentru poet, ca si pentru orice creator de artã, o formã de a-si trãi existenta spiritualã. Opera lui nu e ceva ce rãsare din viata lui ca un reflex sau ca un surplus, ci este modalitatea de a-si trãi viata1. Acesta este motivul pentru care, dacã accentuãm în modul de mai sus importanta formei, nu riscãm sã cãdem în formalismul vechi si perimat. Fiindcã însãsi existenta poeticã ascunde în straturile ei primare aceastã nãzuintã spre o formã. Cînd încearcã s-o realizeze, ea nu face altceva decît duce la îndeplinire o însusire originarã. Forma poeticã deci este o formã internã, care se impune din adîncimi si nu din afarã.
Iatã pentru ce este un nonsens sã se vorbeascã despre natura antirationalã a poeziei si a artei, problemã cãreia de altfel îi consacrãm mai jos un capitol special. Aceastã conceptie, destul de rãspînditã, încearcã sã demonstreze cã ceea ce este hotãrîtor în creatia poeticã este adîncimea obscurã si haoticã, prin firea ei potrivnicã ratiunii. Starea de fapt este cu totul contrarã. Adîncimile eului originar, în mãsura în care contin un sens, ascund aceastã irezistibilã tendintã formativã, care nu este altceva decît aspectul elementar al nãzuintei de a rationaliza, de a clarifica obscuritatea lãuntricã. Tendinta formativã este inerentã eului originar, ceea ce înseamnã cã aceasta nu numai cã nu este potrivnic nãzuintei ordonatoare a ratiunii, ci, dimpotrivã, prin natura lui chiar o reclamã, face apel la ea sau, mai precis, îi contine germenii, tinzînd necontenit sã-i actualizeze, sã-i traducã în fapt, cum ar spune Aristotel. Renuntarea la ratiune este tendinta formativã, ceea ce duce fatal la dezagregarea eului si la întronarea nonsensului. Dupã cum vom vedea, nu ratiunea ca atare este potrivnicã poeziei, ci anumite forme ale ei.
În unele dintre vechile conceptii forma era consideratã ca un adaos la fond deja elaborat. Prin urmare, ea conta numai ca o problemã de tehnicã poeticã, ca un mestesug care nu prea are de a face cu ceea ce vizeazã valoarea spiritualã a operei. Însã în sînul operei de artã, care formeazã o unitate strînsã, nici un fenomen de importantã secundarã nu se întîmplã. Tendinta de a degaja o formã este o tendintã care singurã ne face accesibilã o operã de artã. Numai prin aceastã tendintã se centralizeazã nãzuintele variate ale interioritãtii, prind consistentã si ne devin accesibile. Fãrã puterea centralizatoare a formei, agitatiile interioare s-ar zbate întîmplãtor, dupã voia hazardului. Abia prin formã se imprimã interioritãtii ceva durabil, numai prin ea se cristalizeazã din convulsiunile trecãtoare un eseu permanent. Iar de aici o concluzie foarte fireascã: sensul adînc al unei opere de artã ni se poate înfãtisa în întregime numai în momentul în care si forma ei va fi complet elaboratã. Neajunsurile formale vor fi semnul evident al unei inconsistente interioare. Forma ne face accesibil fondul, fiindcã acesta se vãdeste în mãsura tensiunii formale, iar insuficienta formalã fatal derivã din neputinta de a clarifica sensul originar în toatã amploarea lui. Într-o poezie de o înaltã valoare esteticã pînã si cele mai mici trãsãturi formale trãdeazã anumite secrete ale sensului ascuns si, invers, nu existã tresãrire interioarã care nu si-ar gãsi echivalentul formal. Amãnuntele formale, în cazul cã au legãturã organicã cu întregul, sînt un semn vizibil al amãnuntimii cu care a fost elaborat fondul originar, care, în consecintã, va impresiona cu atît mai coplesitor. Forma nu ne „transmite” o interioritate; ea o contine, fiindcã interioritatea însãsi a putut prinde consistentã numai gratie tendintei formative originale.
Forma nu este altceva decît mijlocul de organizare al interioritãtii. Prin aceastã organizare puhoiul fãrã frîu al lumii interne e echilibrat, prinde mãsurã si devine accesibil lumii externe. Numai în modul acesta devine viziunea internã ceva supraindividual. Spiritualitatea niciodatã nu s-ar putea dezvolta dacã frãmîntarea haoticã din interior n-ar putea fi stãpînitã. Cu cît se va putea cristaliza mai bine haosul, cu atît va fi mai consistentã spiritualitatea vietii interne. Prin urmare, varietatea formelor artistice si intensitatea tensiunii lor nu sînt un semn de mecanizare, ci, dimpotrivã, semnul cel mai evident al unei adînci vitalitãti spirituale. Aceasta, bineînteles, cu o conditie: ca formele sã fie elaborate din interior, adicã sã avem de-a face cu forme originare.
Problema formei este deci o problemã de entelechie. Gratie acesteia, sensurile continute în mod potential în substratul cel mai adînc al vietii spirituale se unificã într-o singurã idee sau viziune, vîrtejul interior prinde consistentã si, dintr-un clocot cu momente de-a pururi schimbãtoare, devine o prezentã.
Forma are deci, prin însãsi originea ei, un triplu rol: primul, si cel mai important, de a da unui sens difuz, haotic, o unitate substantialã, de a descifra fondul originar, consolidînd în felul acesta existenta eului; al doilea, de a întrupa acest fond originar pe care în felul acesta ni-l face accesibil; al treilea, de a izola sensul pe care l-a întrupat de celelalte date ale lumii externe, dezvãluindu-ne astfel întelesurile unei lumi vãzute din adînc, în care esenta subiectivitãtii se întîlneste cu esenta obiectivitãtii. În fiecare sfortare este continuatã aceastã triplã directivã, care în realitate formeazã o unitate strînsã.
Rolul creator al formei pentru opera de artã, în genere, este, prin urmare, vãdit. În structura originarã a poeziei lirice însã el ia o importantã deosebitã. Într-adevãr, în nici un alt gen literar forma nu este un factor atît de hotãrîtor. Motivul e în însusi procesul de cristalizare a viziunii eului liric, care, trãind în mod specific fondul originar al interioritãtii sale, va trãi tot în mod specific închegarea acestei interioritãti si afirmarea ei sub o formã concretã.
Ne amintim cã, spre deosebire de atitudinea epicã si dramaticã, cea liricã se reduce, în esentã, exclusiv la interioritatea eului. Eul, revãrsîndu-se asupra sa însusi, nu are nici un punct de reper exterior, va trebui sã gãseascã totul în interior. Or, aici nu se gãseste alt punct de sprijin decît forma pe care si-o fãureste. Din cauza aceasta, în nici un gen literar forma nu este asa de plinã de tensiuni ca în genul liric. În genul epic si dramatic existã puncte de reper în evenimentele si actiunile relatate, care, desi sînt si ele complet filtrate prin adîncimile eului, totusi oferã o posibilitate de divagare pentru eu. O astfel de divagare în poezia liricã nu existã. Poezia liricã, chiar cînd se referã la date ale lumii externe, le absoarbe si le transfigureazã în ecouri ale lumii interne. Eul liric nu poate face altceva decît sã se biciuiascã pe sine însusi pînã ce se va cristaliza cu ajutorul mijloacelor din interior. Din acest motiv, forma poeziei lirice este în mod fatal cea mai purã, cea mai putin alteratã de fapte externe ca atare. Este o formã în care nu vibreazã decît nedefinitul interioritãtii, constituind o compensare a continutului mai vag. Echilibrul intern dintre elementele ei componente, precum si echilibrul lor exterior, este desãvîrsit pînã a se transforma într-o armonie. În nici un alt gen nu gãsim o asa de impunãtoare armonie formalã. Într-adevãr, ce sînt ritmul, rima, muzicalitatea versului, expresia figuratã, consonanta fie exterioarã, fie interioarã, a silabelor, a cuvintelor, a imaginilor si, în sfîrsit, a întelesurilor, consonanta lor amplã si unanimã într-un singur tot organic? Nu sînt decît mijloace pentru construirea unei armonii unice, decît acordarea cãutatã a unor sunete disparate, pentru a obtine din vibrarea lor simultanã un mic sunet simfonic, un acord formal perfect. Eul liric, neavînd un continut obiectiv precis, are nevoie de un contur precis, altfel s-ar consuma în convulsiuni infinite. La toate acestea se adaugã proportiile reduse ale poeziei lirice, de o importantã capitalã din punct de vedere formal. În acest fel, raportul reciproc al pãrtilor componente nu numai cã formeazã o armonie, dar este si cel mai strîns. Poezia liricã se prezintã sub forma cea mai concentratã, pãrtile ei converg cãtre un punct central în modul cel mai direct, spre deosebire de genul epic si dramatic, în care, din cauza întinderii incomparabil mai mari, forma este cu mult mai labilã.
Din toate aceste motive, poezia liricã este cea mai bine închegatã din punct de vedere formal si cea mai încordatã. Ea este o lirã strunitã, într-o teribilã tensiune; nu întîmplãtor si-a luat poezia liricã numirea tocmai de la lirã. Intensitatea continutului ei nu e decît rezultatul unei struniri extreme a formei, a unei constrîngeri exercitate de conturul formal asupra interioritãtii încãtusate între limitele lui. În poezia liricã dominã tendinta formei pentru formã, mijlocul exclusiv de manifestare nemijlocitã a interioritãtii, în timp ce în celelalte douã genuri puterea formativã este pusã în serviciul evenimentelor si actiunilor. Asa se desprinde una dintre deosebirile esentiale dintre genul liric si celelalte douã genuri: în genul liric se tinde spre armonia formalã, în timp ce în celelalte douã genuri se tinde spre armonia desfãsurãrii evenimentelor si actiunii.
Continutul incomparabil mai vag în raport cu preciziunea formei din poezia liricã se explicã numai prin atitudinea specificã a eului: interioritatea prin ea însãsi nu poate oferi elemente precise, fiindcã în interior totul este într-o continuã fluctuatie. Tocmai din pricina aceasta va trebui sã fie mai mare încordarea formalã, pentru ca cel putin în felul acesta, prin vibratia armonicã, sã se ajungã la o stare echilibratã. La poetul epic si dramatic, concentrarea si încordarea formalã sînt înlocuite prin bogãtia evenimentelor si actiunilor. Ca sã ne comunice un sens pentru care poetul epic si dramatic trebuie sã îngrãmãdeascã faptele, care prin vigoarea desfãsurãrii lor sînt chemate sã ne familiarizeze cu sensul elaborat, poetul liric are nevoie numai de cîteva vibratii încordate. De unde, prin urmare, poetul epic si dramatic se foloseste de intermediul faptelor concrete, poetul liric, datoritã calitãtii formale bine condensate, ne comunicã secretele existentei în mod nemijlocit. Asa se explicã pentru ce în cazul unei poezii lirice un singur fragment ne poate deja familiariza cu sensul întregului în timp ce în cazul poeziei epice sau dramatice un singur fragment ne spune foarte putin. De exemplu, dacã luãm Mai am un singur dor, deja prima strofã ne împãrtãseste, prin acordurile formale, acea atmosferã care degajeazã sensul întregii bucãti. Strofele ulterioare nu adaugã nimic nou din punctul de vedere al sensului, îl precizeazã numai. În schimb, într-un roman sau dramã trebuie sã cunoastem evenimentele si actiunile aproape în întregime pentru ca sã întelegem conceptia fundamentalã. Aceasta fiindcã în poezia liricã fiecare fragment este acordat din punct de vedere formal cu sensul adînc si deci fiecare acord îl exprimã, în timp ce, în celelalte douã genuri succesiunea evenimentelor cu diferitele întorsãturi neprevãzute, sînt hotãrîtoare pentru întregirea sensului.
Iatã cum tendinta originarã spre o formã capãtã în poezia liricã o importantã deosebitã. Aici mai mult ca oriunde ea este strîns legatã de sensul intim al existentei, din care cauzã la interpretarea poeziei lirice sîntem mai obligati ca oriunde sã recurgem la analize formale.

1. Idei deosebit de pretioase se gãsesc în privinta aceasta la Fr. Gundolf, Goethe, Berlin, 1921. Întreaga introducere este consacratã acestei probleme (n.a.).

(1937)
Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, Editura pentru literaturã, 1969.


Home