Cristina RUSU
Dintr-o eroare, în numărul trecut al revistei,
 numele Cristinei Rusu a fost scris, gresit, Cristian Rusu.
Ne cerem scuze.

Poezia imnografică liturgică. Forme de dialogare juxtapuse
si ambiguitatea în imnurile lui Roman Melodul
si imnurile Sfântului Simion Noul Teolog
 
Aparitia primelor imnuri crestine le are la bază pe cele biblice, Doxologia mică – „Slavă tatălui si Fiului si Sfântului Duh”, si Doxologia mare – „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cel mai vechi imn cunoscut si păstrat până astăzi în cultul crestin este „Lumină lină”, din rânduiala Vecerniei, imn ce are un continut trinitar si hristologic, pe care Sf. Vasile cel Mare îl atribuie Sfântului Antinoghen, episcopul Sevastiei din Asia Mică.
Poezia imnografică are trei forme de exprimare: troparul, canonul si condacul. Troparul este cea mai simplă formă a poeziei imnografice, structura lui respectă legile compozitiilor poetice; număr de silabe, rima si ritmul. În vechile cărti de rugăciune grecesti, troparul apărea structurat în strofe, versurile având o anumită tonalitate permitând astfel asezarea lor pe note muzicale într-o structură foarte bine organizată. Traducerea acestor cărti în limba română a tăiat forma lor poetică, datorită fondului si a rămas sub o formă mai mult prozaică. Canonul este compus din mai multe cântări, e mult mai amplu, cel complet având 9 ode, iar condacul e o parte a canonului, până la 30 de strofe de aceiasi structură metrică. Cel mai important poet imnograf, autor de condace este Roman Melodul. Nu se cunosc foarte multe detalii despre viata acestui poet, în Sinaxar îl găsim trecut ca provenind din Emesa Siriei, născut în secolul VI, din părinti necunoscuti. Este hirotonit diacon la biserica din Chir si mai târziu datele îl pozitionează la catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. Sinaxarul ne relatează că Roman Melodul mergea deseori la biserica din Vlaherne, acolo unde a primit darul alcătuirii imnurilor de la Născătoarea de Dumnezeu, chiar în noaptea dinaintea crăciunului; Preasfânta Născătoare îi dă în vis o hârtie ca să o înghită; a doua zi la Sfânta Liturghie, Roman cântă de la sine unul din cele mai frumoase imnuri către Maica Domnului, imn care s-a păstrat până astăzi cu denumirea “Condacul Crăciunului”, o revărsare a bucuriei în 24 de strofe:
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiintă naste
si pământul pesteră Celui neapropiat aduce.
Îngerii cu păstorii slavoslovesc si magii cu steaua călătoresc.
Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.
Versul este înalt, se deschide cerul si pământul pentru această nastere, observăm că în câteva cuvinte Roman reuseste să exprime poetic universalitatea si unicitatea momentului. Este, poate, singurul condac în care explozia bucuriei se înaltă strofă cu strofă, aici totul este în urcare, silabele rotunde fac versul cald, poezia utilizează limbajul simbolic, analogic. Dumnezeu este un munte înalt dar si foc care arde dar nu mistuieste, El este apa vie dătătoare de viată, Dumnezeu este vin, betia spirituală, entuziasmul. Limbajul poetic caută forma optimă de exprimare a credintei smerite, de a-I sluji lui Dumnezeu. Chiar dacă această bucurie pare a avea o continuitate si în alte poezii ale lui, Roman ne uimeste prin tenta dramatică pe care o dă următoarelor poeme. Acest dramatism are o coborâre gradată precum se observă din structura poemelor, personajele sunt într-o căutare a sinelui, dialogurile sunt ample. În “Imnul femeii păcătoase” poetul construieste o frumoasă imagine însă plină de dramatism.
Pradă mustrărilor de cuget, femeia cea preadesfrânată, urma pasilor tăi luând, a strigat către Tine cu pocăintă, Cela Ce stii toate cele ascunse:
„Doamne Iisuse Hristoase,
Cum îmi voi atinti către Tine ochii mei
Eu care pe toti i-am amăgit cu privirile cele pline de toată necuviinta.
Cum Te voi îmblânzi spre milă,
Care pe Însusi Ziditorul am întărâtat spre mânie?
Însă primeste acest mir în loc de rugăciune, Doamne,
si dăruieste-mi mie iertare de rusinea
faptelor mele de tină".
Textul este interpretabil din punct de vedere gramatical. Pocăindu-se, femeia păcătoasă se întelepteste si primeste lumina cunostintei. Întreaga strofă deschide monologul interior al femeii păcătoase ce se sfârseste abia la strofa a 9-a. Această insertie a monologului este o tehnică specifică a lui Roman Melodul.
Observăm ambiguităti pe tot parcursul textului tradus din limba greacă. În limba greacă poetul are acest joc de cuvinte, opunând doi termeni ce se formează din structura aceluiasi verb, a tinti, a privi, skeptovmai, skopev, a iscodi cu privirea, kataskeptovmai si episkeptovmai, termen ce defineste figura lui Hristos, pentru a opune cele două chipuri ale Lui din Vechiul si Noul Testament. În limba română nu se poate reda acest paralelism alegoric folosit de Sfântul Roman.
Apoi în pasajul 12:
„Sirul cuvintelor ei prin tăcere a curmat cuvioasa
Si-apoi si-a luat mirul, cel atât de râvnit
si-aflată a fost în casa Fariseului, ca si când chemată, degrab alergând ca mir să reverse peste Mirul cel Nepretuit .
Iar Simon aceasta văzând, a început a blestema pe Stăpânul si pe femeia cea păcătoasă si pe sine.
Pe El, fiindcă n-ar fi recunoscut pe cea care se apropiase de El
pe ea, fiindcă femeie păcătoasă fiind I S-a-nchinat,
iar pe sine însusi se blestema pentru că, fără de minte fiind,
a primit în casă pe unii dintre acestia.
Iar aceea mai dintru adânc striga: Răpeste-mă, Doamne,
din volbura fărădelegilor mele”.
Aici observăm cu uimire că textul grecesc este ambiguu, en toiî touî Simvno, „întru cele ale lui Simon”, cum ar fi referirea simplă la casa lui Simon fariseul, dar sensul de interpretare poate fi si alegoric, Simon fiind drept, putea să îl primească pe Hristos doar prin faptele lui drepte, deci se poate interpreta că venirea femeii păcătoase la casa fariseului însemna în traducere o îndreptare de la păcat la cele drepte. Se pare că autorul a creat intentionat ambiguu acest text; era mult mai simplu de folosit cuvântul „oikeia” pentru casă. Totusi cugetarea femeii păcătoase în monologul ce începe cu prima strofă si se termină la strofa 9 este că numai cei drepti îl pot primi pe Hristos si îsi pot schimba viata. Sfântul Roman Melodul îl înfătisează pe Mântuitorul Hristos ca fiind într-o deplină bunătate, si deci nu îl judecă nici măcar pe fariseul Simon, El vede zbuciumul interior a lui Simon, cauzat de ideea fariseică a întinării proprii, invitând la ospăt numai oameni păcătosi. Acesta este un bun prilej pentru poet de a opune Legea Veche, Legii Noi a harului. Paralelismul legea veche – legea harului este continuat tot cu un alegorism si în celelalte imnuri ale Sfântului Roman. În imnul „Patimii Mântuitorului”, Maria îsi plânge fiul cel iubit ce se jertfeste:
„Ca o mioară care-si vede mielul
târâit la moarte, Maria întristată îl urma,
Împreună cu alte femei, strigând:
„Încotro mergi, fiule? Încotro te grăbesti?...”

„Te îndrepti fiule către o moarte nedreaptă
Si nimeni nu se alătură durerii tale; nu te însoteste…”

“…mori, singur, fiule, pentru toti cei care i-ai mântuit,
pentru toti cei pe care i-ai iubit,
Tu, fiule si Dumnezeul meu!”
Imperfectiunea unor segmente poetice denotă clar că scopul Melodului e în primul rând unul teologic si în planul secundar cel literar. El nu are un limbaj teologic elevat. Poezia imnografică a lui Roman nu se adresează elitei, ci mai degrabă credinciosilor care au nevoie de credintă si de probitatea ei. Imnurile au o simplitate elocventă, total diferite de cele ale Sfântului Simeon Nou Teologul. Scriind cu trei secole mai târziu (950), Sfântul Simeon descoperă încă de mic copil cetatea Constantinopolului, rămânând, ca si Melodul, preot si slujitor de Dumnezeu. Imnurile lui, grupate în cartea „Imnuri despre iubirea divină”, aproximativ 70 de poezii cu tentă religioasă profundă, au ca temă dragostea pentru Mântuitorul Hristos dar el pune un accent pe simtire, trăire, constiintă si iubire.
„Care e taina înfricosătoare ce se săvârseste în mine?
Cuvântul n-o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă
n-o poate scrie spre lauda si slava Celui ce este peste toate,
A Celui ce este mai presus de orice laudă si orice cuvânt.
Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul,
sunt negrăite si de nespus, spune-mi cum va fi nevoie
să primească lauda sau slava de la noi..”
Cel care e Dăruitorul si Făcătorul acestora?
Fiindcă nu va dobândi slava de la noi Cel ce arc slava,
precum nici nu va primi strălucire sau se va împărtăsi de lumină,
soarele văzut de noi în lumină”
Imnurile Sfântului Simeon sunt cu tentă filozofică, el explică despre „simtirea” sau „vederea” lui Dumnezeu încă din timpul vietii, de aici se bazează pe distinctia ce o face el între rationamentul asupra lui Dumnezeu si legătura pe care sufletul o are cu Dumnezeu, căci sufletul poate înainta pe scara virtutilor si ajunge treptat la anumite grade ale iubirii. Rationamentul face presupuneri despre Dumnezeu din auz, dar auzul nu reprezintă adevărata cunoastere, ci „vederea”. Prin „vedere” se sesizează lumina spirituală, focarul spiritual, lumina aceasta este un sens, ceva palpabil, omul se poate ghida si crede că poate descoperi ceea ce este nevăzut, necunoscut.
Desi în primele poezii succesiunea întrebărilor si explicatiilor porneste de la acea permanentă căutare a omului, căutarea lui Dumnezeu, si de la tot acest rationament pe care mintea si-l însuseste, sufletul „îl simte” si ochiul îl vede, în următoarele poeme se creează o oarecare ambiguitate
„De aceea limba mea nu are cuvinte
si mintea mea priveste cele săvârsite, dar nu le explică;
le vede si voieste să le spună, dar nu găseste cuvânt.
Căci ceea ce priveste ceea ce e nevăzut si cu totul fără formă,
si simplu cu totul necompus, nesfârsită mărime
si nu vede nici început si nu observa nici sfârsit”
Chiar dacă compozitia versurilor pare a fi omogenă, ambiguitatea este relevată si ca atare poate fi percepută în sinele celui ce se întreabă.
„precum nici nu va primi strălucire sau se va împărtăsi de lumina,/ soarele văzut de noi în lumina”… ca apoi să urmeze: „Căci ceea ce priveste ceea ce e nevăzut..[..].. si nu vede nici început..” Aici cu sensul că lumina se vede prin „vedere”, dar totusi după o analiză mai profundă, „nu vede nici început si nu observa nici sfârsit” si versurile: „El luminează, nu e luminat; se arată luminând, nu primeste lumina. Căci are ceea ce a primit, de la început, de la Creator”.
Omul în sine încearcă să prindă nuanta, el citeste ca să deslusească la nivelul lui de perceptie aceste versuri, se pare că tenta filosofică este atât de profundă încât mintea lui percepe ceva si sufletul altceva. Rămâne de văzut dacă cele două corelează.
Sfântul Simeon Noul Teolog pune un mare accent pe constiintă, cea de sine, constiinta despre ceilalti sau cunoasterea lor. Ceea ce este important pentru a nu se crea această ambiguitate e trezirea constiintei, o constiintă trează percepe la un nivel mult mai ridicat si „vede” mai bine focarul spiritual.
Dacă Roman Melodul cântă versul si îl deschide spre orice ureche, Sfântul Simeon scrie despre „auzul” spiritual.
Roman foloseste mai mult tehnica antitezei pentru a sublinia fie diferenta si superioritatea Legii Noi fata de cea Veche, prin întruparea lui Hristos, fie prin a marca aparente paradoxuri în planul de mântuire.
La Simion Noul Teolog, structura versurilor are ca bază sinele si constiinta omului, chiar dacă în conceptia lui toti crestinii pot simti, vedea, auzi, se necesită un grad de trezire pentru a se mântui.
Oricum, viziunea poetică si cea crestină a acestor doi imnologi, fac să transpară erminia dată cuvântului dumnezeiesc. Erminia este originală, dinamică, forta dialogurilor străbate de la un capăt la altul această sinergie între Hristos si cei ce cred în El. Măretia alcătuirii acestor imnuri este discretă, ca o hrană de lumină duhovnicească pentru suflet.
În istoria religioasă găsim imnologi premergători secolului VI, când apar imnurile lui Roman Melodul. Secolele III si IV sunt bogate în creatiile imnografice, compozitii ale unor talentati imnografi si scriitori ca: Sfântul Clement Alexandrinul (+ 216), Antinoghen Martirul, episcopul Sevastiei (+ 311), Athanasie, episcopul Alexandriei (+374), Grigore de Nazianz ( f 390) si Sfântul Ambrozie al Mediolanului ( + 397) s.a.. Un mare imnolog din secolul IV este Sfântul Efrem Sirul ( +379). El a scris peste 80 de imnuri în cinstea Fecioarei Maria, peste 27 închinate Nasterii Mântuitorului si peste 50 de imnuri despre biserică.
Există si imnografi români, amintim de Filoteul monahul de la Cozia, sec XVI.
Cel mai însemnat rămâne Roman Melodul, „dulce – cântăretul” care a scris peste o mie de imnuri.
Poezia imnografică liturgică si dezvoltarea ei, chiar de la începutul primelor secole, înfătisează realitătile divine ancorate în concretul istoriei umane, si după cum ne confirmă Arhimandritul Benedict Ghius: „[…] s-ar putea stabili un adevărat paralelism între imnografie si iconografie: imnografia reprezentând poezia pusă în slujba dogmei, după cum icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei (misterul credintei)”.

Repere bibliografice:
Sfântul Roman Melodul, Imnele Pocăintei, editura Trisagion, Bucuresti, 2006
Arhimandrit Benedict Ghius, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de Misiune ortodoxă al B.O.R., Bucuresti, 1998
Sfântul Simion Noul Teolog, Imne, Epistole si Capitole. Scrieri III, Editura Deisis, Sibiu, 2001
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 1995