RECENZII

Veronica SANDOR

Liviu Georgescu – Nu am voie

„Sînt odată cu ploaia
cad odată cu ploaia
veghez odată cu ploaia
nu mă vaiet, nu tip, nu urăsc

astept să mă albesc
în pîntecul sfîntului
printre nucii în floare
astept iubirea pămîntului
călătoare”
(Sînt)
Prin maniera sa de a scrie, poetul Liviu Georgescu încearcă conturarea unei scrieri, a unui stil asemănător cu cel al autorilor încadrati în generatia '80, el însusi fiind calificat de către Nicolae Manolescu ca fiind „ultimul opzecist” sau „un atipic optzecist”. Volumul Nu am voie vine în descendenta unor opere de valoare: Călăuza (2000), Solaris (2002), Ochiul Miriapod (2003), Orologiul cu statui (2004), Piatră si lumină (2005), Transatlantice (2007). Criticii literari îl plasează întresuprarealism si expresionism fiindu-ne foarte greu să-i găsim un curent „fix” în care să se încadreze perfect. Aruncînd o privire retrospectivă asupra operei autorului Mircea A. Diaconu sesizează faptul ca în volumele Călăuza si Solaris „abundă viziunile cosmogonice, fiorul teluric, teribilele experiente ale imaginatiei, adică constructii vizionare, viguroase si apocaliptice”. Făcînd o comparatie între volumele poetului si filmele artistice cu aceleasi titluri ale celebrului scenarist rus Andrei Tarkovski, acesta din urmă fiind extrem de pasionat de plasarea în dimensiunea irealizabilului a unor elemente simbolice, putem observa că, zona din filmul Călăuza e plină de primejdii nevăzute, dar înăuntrul ei se poate ascunde acea comoară pe care detinutii pe perioade lungi au găsit-o în interiorul lor. Este un peisaj extraordinar pentru o supraîncărcare cu simboluri. Ambiguu si respingător, dar în acelasi timp învestit cu valente magice. Laurentiu Bratan afirma pe bună dreptate că în filmele lui Tarkovski doar credinta duce la adevăr, nu cunoasterea carteziană. Divinitatea nu este inexistentă ci poate fi descoperită doar de cei pregătiti.
Lucrurile se schimbă în volumul Ochiul miriapod, viziunile cosmogonice sînt oarecum abandonate, cîstigînd teren concretul, istoricul, se propune o întoarcere spre origini.
Aprofundînd opera autorului observăm că acesta notează ceea ce vede sau a văzut, construind un „schelet de imagini”, un cadru ce presupune o fortă vizuală, abilitatea cititorului de a fora în interiorul cuvintelor, de a deslusi tainele filozofice ale poemului.
Liviu Georgescu este unul dintre autorii care au puterea de a-si răsfrînge propriile interogatii în sufletul si în constiinta cititorului. Discursul poetic ridică probleme pe tema libertătii si valentelor acesteia : „Adevărata libertatea e să-ti privesti în oglindă/ adevărata figură” (Libertatea). Forînd în interiorul poemului descoperim alte afirmatii cu valoare interogativă puternică: „Adevărul îl detinuseră cei care îl falsificaseră/ Scrisoare de pe malurile rîului). „Nu stim dacă adevărul s-a întîmplat/ dar stim că îl purtăm în noi ca pe o inimă”, „Nu stim dacă sîntem nemuritori/ dar stim că în asta credem”. Liviu Georgescu nu evită „sinele” el însusi percepîndu-se ca fiind o „entitate integrantă”, nu ascunde fragilitatea fiintei umane, geneza reprezentînd-o ca pe o poveste, o experientă, apreciind totusi viata ca fiind mai pregnant decît moartea. Poetul accesează existentialul prin referential. Cine esti tu? – „Eu sînt numele meu, sînt casele si pămîntul,/ acareturile si vîntul”.
Titlul volumului Nu am voie, presupune de la început existenta unei limite, o limită imaginară. O îngrădire a spiritului poetic. Genezele poetului galopează spre apocaliptic. Imaginatia ia forma memoriei si are nevoie de căt mai mult spatiu, suflul liric are nevoie de spatiu pentru a se degaja, pentru a expune tensiunea într-un ansamblu de teme si motive .
Poetul se simte limitat hipersensibil, incapabil de evolutie intr-un spatiu în care cea care domină este involutia: „Presimt succesiunea sinucigasă a anotimpurilor/ si flautul întunericului,/ simt fosnetul curgerii planetare-/ asfintitul ca o lacrimă de înger” (Hipersensibil); Gîndul fată în fată cu incertitudinea ce macină./ Singur în fata universului îngenuncheat.

ei”.