Aurelian SÂRBU
STĂ SĂ SE DESPRINDĂ OARBĂ
stă să se desprindă
oarbă
memoria doarme într-un turn
fără clopot
floare atârnată
biserică
tulpina se leagănă odată cu vântul
gâzele urcă spre rugăciune
se mai pierde câte o aripă –
uscată în călimară o veche cerneală
S-A IVIT APĂ
s-a ivit apă
nu stiu cât de adâncă îmi vine
as cânta de sete crucificat
în izvoare
între tărmuri
departe
CEARCĂN
privirea i s-a molipsit
cearcăn
îl inundă policrom lumina difuză
ca printr-o lacrimă reprimată
înspăimântată de propriu-i izvor
respiră inegal si incert
doar inima-i zvâcneste
peregrinează
îl inundă lumina difuză
* * *
fântâni secate
rămase
fără cumpene
frânte
de-atâtea suisuri
de-atâtea cufundări
goale
ICAR
s-a aprins mult prea-ndepărtat
prea aproape
o himeră cioplită în stâncă –
privesc si-i astept prăbusirea
stă să cadă precum o picătură
de
rouă
ÎN TRUPUL LUMINII TALE
în cerul mut părăsit
în trupul luminii tale
singur mă-ntunec
FLOARE CICATRIZATĂ
ÎN CHIHLIMBAR
singură iubirea –
în chihlimbar
floare putredă
cicatrizată
petală cu petală căzând
singură iubirea –
miros de abator
paradis îndoielnic
cu portile vraiste
* * *
năluci cu aripi se-abat
precum sânii si coapsele zeitei
SE ÎNCOVOAIE LUMINA
drum îngust
picior diform
mers schiopătat
în crepuscul
umbră tulbure
pe trup se încovoaie
lumina
ODYSEU
tangaj domol
corăbiile se odihnesc –
să treacă vântul
sfârtecătorul de vele
aducătorul de nori
nu mai pornim din aulis –
din larg vin furtuni
esuează corăbii
mereu cu moartea plătim
plecări si întoarceri –
porturi dorm în nisip
sub ape
sub zãri
