Nastasia SAVIN

 

Poezia onirică ivănceană – privire generală

 

,, Eu m-am născut din adulterul/

Madonei c-un halterofil./ Jos pălăriile,în

fata mea, jos pălăriile./ Eu m-am născut să

vindec lepra/ Scuipând pe ea poem după

poem./ (…)/ Eu m-am născut să înviez

mortii/ Scuipând pe ei poem după poem.”

( Vintilă Ivănceanu, Jos pălăriile)

 

Vintilă Ivănceanu a fost un poet nonconformist atras de absurd si fantezie, caracterizat de spirit ludic si inventivitate. Acesta a fost integrat „neoavangardei românesti”, dar si grupului de onirici – alături de Leonid Dimov, Dumitru Tepeneag, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea etc. – publicati în revista «Amfiteatru», dar în Austria a fost considerat drept un reprezentant al postmodernismului vienez.

Există în poezia sa un joc al contrariilor, o subtilă polemică de tip anarhic, un complex de texte grotesc-ironice care se caracterizează printr-o rigoare constructivă, ludică si lucidă, în acelasi timp. Prin acest joc se iau în derâdere o serie de mituri, de realităti sociale, el fiind un poet diferit cu o lirică specială care-l individualizează, un ,,insurgent fantast, e un poet de o factură cu totul aparte, lirica sa propunându-ne «altceva», sub o formă care-l singularizează.” .

În volumele sale inovează la nivelul limbajului. Spre exemplu, în Cinste specială se remarcă existenta mijloacelor expresive si tehnica poetică utilizată. Volumul este scris într-un registru grav. Instanta poetică gravitează între două lumi. Astfel, intensitatea maximă a trăirii lirice provoacă crisparea verbului, a cuvântului. Din aceste motive îsi fac aparitia tuse de grotesc, ce compun figuri stranii care îsi găsesc existenta într-un peisaj liric fantast, alături de demoni si de zeite gratioase.

Acest volum, Cinste specială, se caracterizează printr-o unitate deosebită. Indiferent de ciclul la care ne oprim – acestea sunt în număr de patru – sau la sonetele care le despart, poeziile nu prezintă diferente de valoare. Spre exemplu, tema centrală a volumului de debut, Cinste specială, este războiul înfătisat în culori sumbre. Războiul din acest volum este văzut în mod neeroic, este unul lipsit de sens, absurd, în care hazardul face jocurile: ,,Între două trepte cade steaua/ Găliganilor născuti în cărutele/ Cu coviltirul tesut din: bărbi de/ Sfinti, pictori, marinari, popi, lumpe-nproletari,/ Din femei petrecute pe un pat de carabină/ 10-15 minute./ Însă cu găligani bastarzi,/ Îmi scot inima de pe cap/ Salutându-vă până în pământ,/ Cu borurile făcând vânt/ Cârtitelor ghemuite-n tată-l vostru.”(Monumentul soldatului necunoscut). A pelul la redarea vizuală a războiului, reprezintă un element care tine de politica onirismului.

Imaginea războiului din acest volum ne trimite cu gândul la poeziile din Ciclul Mortii de Camil Petrescu. În acel Ciclu este adus în prim-plan un soldat fără biografie, un actant care îsi curătă cu grijă arma si lopata, cele două elemente ale mortii, care îsi pune cruciulita la gât, si este gata pentru o nouă zi, pentru un nou atac: ,,Crută-ti cu grijă arma si lopata/ Si pune-ti cruciulita la gât./ Fii gata/ Pregăteste-ti frumos sufletul,/ Omoară în el – de azi – tot trecutul.” (Versuri pentru ziua de atac), deoarece, singura lui atitudine trebuie să fie aceea de acceptare. În ambele cazuri individul este pierdut în multime, anonimizat, este o simplă realitate statistică. Toate acestea conduc spre pierderea calitătii de om. Întreaga poezie stă sub semnul căderii sub diferite forme: fizice sau morale. În acest context, iubita este confundată cu omenirea care îsi scaldă ,,scheletul”. Senzatiile vizuale sunt dominante fată de cele auditive – caracteristică a onirismului. Verbele dinamice ,,a îngropa”, ,,a cădea”, ,,a veni”, ,,a spăla”, ,,a bărbieri”, ,,a parfuma” etc. domină în structura poeziei. Există doar un singur verb care nu este dinamic în Experienta: ,,a avea”.

Limbajul în poezia ivănceană capătă o coloratură diversificată. Instanta poetică se joacă cu imaginile si cu vorbele, cuvintele. Câtă noblete în acest corolar al sublimului: „Împerecheati-vă, cuvinte,/ Ca plumb si pulbere în flinte/ Vărsati din alfabet borhotul!” (Sonetul).

De asemenea, o altă temă regăsită în acest volum este aceea a timpului conjugată cu aceea a călătoriei. Instanta poetică fortează relatiile naturale ale timpului. Este cultivat ilogicul, dar si permutarea de elemente bizare. În aceste versuri totul este impregnat de legi ale visului: relatiile dintre obiecte sunt abreviate, legăturile sunt deformate, rationamentele sunt false, absurde. Si mai lămuritor este faptul că se mizează pe disimulare, pe jocul dintre aparentă si esentă. Imaginatia scriitorului se hrăneste din folclor, din lumea fantastică populată cu diferite figuri legendare, asa cum se întâmplă si în picturile lui Hieronymus Bosch care se inspira din folclo rul flamand si din lumea fantastică a Evului Mediu: ,,Iubita mea, în postalionul/ Tras de patru bărbati,/ Tras de patru câini,/ Tras de patru episcopi/ O! Iubito! U/ În postalionul tras de patru antivânturi/ Tras de mamele celor patru bărbati,/ În postalionul tras de lupii muscati de cei patru câini/ Iubito! V/ În postalionul tras de cei patru arhiepiscopi/ Peste cei patru episcopi,/ Călătoreste către tine/ Într-un borcan cu spirt albastru/ Inima mea în postalionul/ Cu roti din capete de om.”(Figura Bosch ), sau în poezia dedicată Marinei: ,,Iubito, mă gândesc la tine/ Ca un borfas la ceasul unui lord!/ Dar se ciocnesc în carnea mea drezine/ Si caii au atac de cord.” (Moartea trubadurului).

De asemenea, se remarcă accentul pus cu insistentă, pe de o parte, pe relatia dintre eul liric si Eros si, pe de altă parte, pe relatia dintre eul liric si Thanatos în binomul semiozic Antropos-Cosmos, remarcându-se, în acelasi timp, si o realitate care emană poeticitate sau o poeticitate care absoarbe realitatea, actul de scriitură trimitând la ideea de oniric. Se observă tendinta eului liric spre descriere, spre retragerea în intimitate: ,,Bate pendula în oasele mele./ Ei si? Îmi arunc oasele la câini./ Iubit-o, nu-ti stropi sânii cu soricioaică/ O să-mi crească iar dinti si buze.” (Executia). De altfel, cuplul în lirica lui Vintilă Ivănceanu pare a vrea să refacă lumea: , ,Vino iubito, fără tine/ Îmi cresc copite, ochii dor/ Ca bubele din podul palmei/ Întinsă de un cersetor.// Iubito, vino. Fără tine/ Urechile mi se astupă/ Cu vechi caroserii auto/ Si urechelnite de cupă.” (Romanta clasică).

Regăsim în volumul supus discutiei poezii de iubire, adevărate apoteoze ale iubirii sau ale solitudinii ( e.g. Va fi). Spatiul de manifestare al iubitei este unul interior, este înlăuntrul ei, asa cum spatiul specific masculinului este cel din afară. Daniela Roventa-Frumusani vorbeste despre faptul că ,,De la Platon si Aristotel destinul feminin va fi definit ca non-A, imperfectiune, inesential, auxiliaritate etc.” În exterior ea este splendida iubită care are un , ,sân .../ Cu steagul alb înfipt în el?” si care a fost , ,muscat de-un câine rău”, dar ,,Si sărutat de Wilhelm Tell.” (Moartea trubadurului), dar la interior ea este ceea ce nu se vede , un eu mereu ascuns de vălul indiferentei colective pentru creier si substantă: ,,Îngropati o femeie de vie/ În piciorul stâng al unui soldat./ Începeti de la sold:/ Ea o să cadă ca un guvern,/ Si o să se oprească/ Sub unghia degetului al patrulea./ Excelentă! Repede, să vină/ Pedichiuristul campaniei,/ Degetul al patrulea are o bătătură/ Tare ca fierul vechi, bun pentru/ Potcoave de soldati morti./ De acum, degetul mijlociu/ Se va/ Spăla,/ Bărbieri,/ Parfuma,/ Zilnic./ De acum, soldatul îsi va săruta/ Înainte de fiecare atac,/ Degetul al patrulea de la piciorul stâng./ Doamne! Nu-i tăia unghia.” (Experientă). Urmărind cu atentie sirul versurilor trebuie remarcat faptul că confesiunea erotică nu reprezintă celebrarea unirii decât ca o simplă întâmplare pentru iubita care nu reuseste să cunoască problemele lăuntrice ale îndrăgostitului. De altfel, îndrăgostitii sunt două forme identice ale raportului cu lumea. Îndrăgostitul este condamnat la solitudine: el este creator, în timp ce ea reprezintă o creatie a plăsmuirilor artistului (e.g. Sonet).

Paradisul copilăriei este regăsit în versurile acestui volum. Copilăria este ,,reconstituită” de către individul matur cu scopul de a pune în evidentă discrepanta dintre cele două stări ale aceleasi lumi: ,,S-a-ntors tata din război,/ Fără cap, fără cap,/ Noi ne-am dus pe la vecini,/ Topăind, topăind,/ Si ne-am lăudat că tata/ N-are cap, n-are cap.” (Cor de copii). Un spatiu special este acordat temei copilăriei. Reîntoarcerea la copilărie are loc ori de câte ori linistea îi este tulburată. Spre exemplu, modificarea unui element atrage după sine modificarea celorlalte, declansând o stare de criză la nivel fizic si tensiune la nivel cosmic: ,,Copiii care pronuntând cuvântul TA-TA/ Le cresc si dintii si grilaje de morminte-n gură/ Si ei înghit grilajele ca pe/ Uleiul de ricin. Ha!/ (...)/ Cum vă mai băgati pianistul în ureche/ Când în pianină a fost îngropat/ Telefonistul campaniei/ Împărtit la cinci cersetori./ Dintre care 1 sunt eu/ Si ceilalti 4 Dumnezeu.” (Poem post-belic).

Nu mai putin semnificativă este tema libertătii de creatie, libertate care se manifestă, cu adevărat, doar în anumite conditii, când logica este depăsită. Pentru a exemplifica acest aspect vom cita următorul poem în întregime: „Monezile pe sina de tramvai/ Lângă femeile fără sutien/ Si-atâtea lacrimi de valet/ Pe mortii slabi din anticameră./ Doamne, prietene/ De câte ori ti-am spus/ Că dincolo de trupul meu/ E o holeră si o servitoare.” (Epistola către prieteni). Nu ne va fi greu să observăm faptul că aceste imagini sunt creionate într-un cadru în care vizualul joacă un rol important în deplasarea actului de creatie dincolo de sfera sublimului. Relevant în acest sens este faptul că cuvântul nu este o fantomă, ci o realitate concretă. Este vizualizat, este împins în realitatea cotidiană. Cuvintele tin de contingent, ca în poezia stănesciană. Astfel, putem observa faptul că sonetul final pare a fi un testament prin care se mărturiseste vointa eului poetic de reconstructie, din punct de vedere intelectual, a limbajului. Cuvântul este vesnic, nu moare, doar trece într-un nou stadiu de existentă, nu se erodează, ci doar se transformă: ,,Am obosit. Cuvintele sunt grele/ Ca niste elefanti si tac./ Umbrele lor mor în dantele,/ Născând un pui de vârcolac.” (Sonet).

Volumul Versuri stă sub semnul absurdului, al nonsensului, al umorului negru. Cu acest volum sunt aduse o serie de modificări în ceea ce priveste demarcarea planului de referintă pentru materialul care urmează să fie configurat. Au loc asocieri stranii, trimiteri religioase, dar si livresti. S pre exemplu, referintele sunt deformate, totul este alăturat ca într-o stranie existentă, lipsită de alt sens decât acela dat de ineditul situatiei: „ Viori albe ca niste vulpi, Iisuse/ Se preling, doi cu doi, peste suduri./ Cad din nori pe vertebre si nu se/ Aud decât lacrimi izbite în nuduri.”(Gong paradisiac).

Poezia lui Vintilă Ivănceanu se manifestă ca un adevărat hibrid, care contine atât elemente traditionale, cât si moderne, fiind un amestec suprarealist cu logica poetică. Lumea descrisă este una bizară, una care se află sub influenta lui Urmuz si a lui Grigore Cugler, considerat epigonul lui Urmuz de către Constantin Ciopraga. În acest volum, Thanaticul si Erosul se suprapun. Moartea si iubita îsi inversează rolurile: „Iubita mea, si esti o cantilenă/ Topită în grăsime de balenă/ Când soarele se varsă în adânc,// De marmoră si silex si porfire,/ Ca untdelemnurile în tingire./ Iubita mea, din trupul tău mănânc.” (Sonet I).

Volumul se caracterizează printr-o multiperspectivă a liricitătii, printr-o reiterare a temelor din primul volum, camuflate într-o perspectiva variabilă care aduce la suprafată o nouă perceptie asupra aceleasi situatii existentiale. Volumul este constituit din fragmente de realitate, din varietate lexicală si din imagini onirice halucinante, dar toate stau sub semnul ludicului. Asa cum reiese si din lectura poeziei Gravură V, v isul are rolul de a permite supravietuirea într-o lume dificilă: ,,Factori postali behăie. Luna îngheată/ Pe tejgheaua restaurantului pentru mortii distinsi,/ Limbi de pendule taie în gheată/ Centauri si labe de sfincsi. ” (Gravură V).

În poezia lui Vintilă Ivănceanu se identifică aceeasi artă de a comunica incomunicabilul, de a spune inefabilul, ca în versurile semnate de Virgil Mazilescu: ,,Femeile cu capete de cerbi,/ De cerbivori, cerbifeci si fecioare,/ Alunecă prin substantivi si verbi/ Ca niste măsti pe oglinjoare. ” (Lacul Lebedelor, XIV).

În această lume se constată prezenta unui pronuntat instinct al realului, care anexează, treptat, un substrat sufletesc dramatic. Pe parcursul accentuării elementului vizual se pune în evidentă procuparea de materializare a unui complex ideatic. Din acest motiv, nasterea, durerea, moartea, singurătatea, iubirea, peisajele, adesea văzute ca simple roade ale contemplării, îndeplinesc functia de ample simboluri, alegorii. În acest univers eul poetic poate fi văzut ca îngerul care aduce izbăvirea. Momentul este trăit cu maximă intensitate, asa cum se observă si din versurile următoare: „Cântati pungasilor, cântati/ Apoteoza calului cu aripi./ Vă place la răcoare?/ (...)/ Tatăl nostru carele esti în ceturi/ În cecuri si în ce-uri,/ Pantofii mă strîng, mă constrâng/ Atmosfera e plină de îngerasi/ Ca tanti de parfum si ruj./ Îmi vine să-mi trag palme, mi-e sete/ Mi-e sete/ Cine/ Cine/ îmi dă un pahar cu apă.” ( Ochi răi).

Într-adevăr, atmosfera specifică de rugăciune conferă o notă de solemnitate poeziei Ochi răi, în timp ce inversarea raporturilor logice induce caracterul de luptă, eul poetic adresându-se „Domnului dumnezeului mic” care se află „în ceturi, în cecuri si în ce-uri”. Ceea ce se poate observa este faptul că întreg universul pare a fi uniformizat, mecanizat.

Si, într-adevăr, universul liric rezultă din descompunerea si recompunerea visului cu realitatea. În acest univers, existenta, sub diferitele ei forme, reprezintă o alunecare spre neant. Aceasta este conectată la absentă, tot asa cum cunoscutul este legat de necunoscut. Acest tablou îl regăsim si în poezia Mitologicele unde se pune problema re-cunoasterii realitătii: „Pe femeia mea am prins-o/ În adulter cu un zeu,/ Si copilul născut din adulter/ Înainte de a-i iesi dintii/ Mânca ovăz, fulgi-fulgi ninsoare/ (...)// Acest copil/ Luîndu-si rămas bun/ De la:/ Femeia autospitalizată,/ Cadavrele tăranilor lesurile ereticilor/ Cardinalului cufărului cu dubloni spanioli/ Ai paznicului muzeului statuii paraliticului,/ Luîndu-si rămas bun de la// Rectorul conservatorului mondial,/ A plecat în războiul mondial.”.

Prin apelul la ironic, ludic, grotesc se ajunge la sarcasm, cinism. Ironia, în acest text poetic, se îmbracă într-un adevărat reglaj textual. De asemenea, volumul Versuri prin cele patru cicluri ,,Domeniu”, ,,Sonete”, ,,Gravuri” si ,,Lacul Lebedelor” reprezintă o sinteză a propriei evolutiei. Titlurile poemelor îmbracă forme diferite: de la cele simple (,,Imn”, ,,Fotografie”), rezumative (,,Pe străzile cu semafoare...”, ,,Stau într-un pat...”), până la cele anecdotice (,,Ce epopei de bal...”) etc. Trebuie remarcată constructia fals dialogată a discursului, rezultată din prezenta aproape permanentă a unui alocutor căruia i se adresează: ,,Eu pasc, tu pasti, el paste/ Sub pântecul centaurilor sfinti./ Eu nasc, tu nasti, el naste/ Un câine orb, fără dinti.// Ce-ar fi să facem azur/ Din bâlbâielile mutilor?/ Fratele meu dioscur/ Fii regatul mamutilor.”(Gravură II). Se poate constata faptul că, instanta poetică se jertfeste pentru si prin poezie. Drama descrisă în această poezie reprezintă povestea unei realităti a cuvintelor care o iau razna, a unei atmosfere sumbre, terifiante.

În loc de concluzie, spunem faptul că Vintilă Ivănceanu, prin versurile sale, se arată interesat de forta modelatoare a visului canonic si nu de aceea a celui concret-biografic.

 

Bibliografie selectivă

 

Surse primare

Ivănceanu, Vintilă, Versuri, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1969.

Ivănceanu, Vintilă, Cinste specială, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1967.

Surse secundare

Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Antologie, Selectie de texte si traducere Adriana Babeti si Delia Sepetean-Vasiliu, Prefată Adriana Babeti, Postfată Delia Sepetean-Vasiliu, Editura Univers, Bucuresti, 1987.

Brădeanu, Adina, Dragomir, Otilia (coord.), Roventa-Frumusani, Daniela, Surugiu, Romina, Femei, Cuvinte si imagini. Perspective feministe, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Evola, Julius, Metafizica sexului, traducere de Sorin Mărculescu, editia a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002

Mincu, Marin, O panoramă a poeziei românesti din secolul al XX-lea, Editura Pontica, Constanta, 2008.

Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni , vol. II, Editura Marin Preda, Bucuresti, 1997.

Reviste literare

Alexandru Ovidiu Vintilă, Un insurgent fantast: Vintilă Ivănceanu în Bucovina literară, nr. 7-9, 2011.

 

Alexandru Ovidiu Vintilă, Un insurgent fantast: Vintilă Ivănceanu, în Bucovina literară, nr. 7-9, 2011, p. 67.

Versuri pe care le găsim incluse şi în romanul Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, vol. II, Editura Marin Preda, Bucureşti, 1997, p. 32.

Situaţia specială a ,,poeticităţii româneşti motivează coabitarea celor mai înaintate forme experimentiste de discurs cu unele versificări cvasifolclorizante. Receptorul, chiar avizat, este mai degrabă dispus să accepte produsul aşa-zis «liric»”, fiind mai puţin atent la căutările, adeseori ratate, prin care se încearcă probarea altor posibiltăţi ale discursului. Puţini sunt poeţii care-şi pun întrebarea cine vorbeşte în textul lor, abandonându-se instinctiv, de cele mai multe ori, unei scriituri impersonale. Cu atât mai puţin se poate vorbi, în asemenea cazuri, de prezenţa unei conştientizări reale a eului poetic.” în Marin Mincu, O panoramă a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, op. cit., p.10.

,,Scriitura aceasta convenţională a fost întotdeauna terenul predilect al criticii şcolare ce evaluează un text în funcţie de munca vizibilă investită în el în fapt, nimic nu este mai spectaculos decât încercarea de a combina complementele, asemeni unui muncitor ce instalează o piesă delicată. (...) Acum, funcţia scriitorului nu este atât de a crea o operă, ci de a oferi o Literatură vizibilă de la distanţă.” în Roland Barthes, Romanul scriiturii, Antologie, Selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Prefaţă Adriana Babeţi, Postfaţă Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 62.

Adina Brădeanu, Otilia Dragomir (coord.), Daniela Rovenţa-Frumuşani, Romina Surugiu, Femei, Cuvinte și imagini. Perspective feministe, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 34.

,,Nu în alt sens, dar pe un plan mai puţin frivol, se definesc cele două posibiltăţi fundamentale ale naturii feminine, corespunzând una arhetipului afroditic şi cealaltă arhetipului demetric: femeia ca iubită şi femeia ca mamă. Şi într-un caz, şi în celălalt, e vorba de o existenţă, o valoare, o dobândire a unei confirmări de sine în funcţie de altul: în funcţie de bărbatul iubit pentri îndrăgostită, în funcţie de fiu pentru mamă. În aceasta se împlineşte pe planul profan (dar se va continua în mare măsură şi pe cel sacru) existenţa femeii şi, deontologic, prin acestea i se definesc legea şi eventuala etică, în cadrul tradiţiei.” în Julius Evola, Metafizica sexului, traducere de Sorin Mărculescu, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 267.