Gabriela SAVITSKY
Am primit cînd n-aveam nevoie de nimic si
mi s-a luat cînd n-aveam nimic. Mi s-a dat un har: mestesugul cuvintelor.
L-am primit cînd nu stiam să cuvîntez măcar. Nu m-a întrebat
nimeni dacă îl vreau. Poate dacă as fi stiut că acest mestesug îti
suprimă substanta vitală, te transformă într-o ciudată cutie de rezonantă
a durerilor lumii, care mai acut te dor pe tine decît pe cel ce le
deapănă, as fi refuzat un astfel de dar. As fi preferat darul cifrelor sau
darul clasic, sau orice altceva.
Emily Dikinson spune, undeva: „Să fii poet este totul, să fii cunoscut ca
poet este nimic”. Nu-mi lipseste poezie si nu-mi lipseste recunoasterea.
Îmi lipseste o anume bucurie si libertatea de a fi eu însămi.
Libertatea e conjuncturală, pentru că nu poti să-ti asumi libertatea oprimîndu-i
pe altii, cum nici nu poti asuma libertatea sau prejudecătile altora. Nu
stiu destul de multe despre viată, despre lume, despre mine, pentru a putea
crede cu tărie că am ceva de spus, în numele altora.
Deocamdată vorbesc în numele meu si sper să întelegeti ce spun:
Iubiti!
Iubiti cerul înstelat, iubiti frunzele lucioase de vară si pe cele
coapte, îngreunate de aurul toamnei. Iubiti rîsul curat al copiilor
vostri si trăiti astfel încît să-i puteti privi în ochi.
Iubiti-vă pe voi însisi, încercati să vă descoperiti asa cum
sînteti perceputi de cei din jur. Încercati să amplificati binele
din lume, atît cît e, reactionînd fără răutate si ranchiună
la răul care se îndreaptă spre voi. Iubiti-vă destinul si atunci vă
va iubi si el. Numai asa veti descoperi adevărul sufletului vostru.
Bobul de grîu
Sînt,
Din toate aceste lumi transparente, posibile
O portiune liliachie.
Sînt vie,
Pentru că te iubesc
Cu scintilatiile făpturii mele electrice
Cu sinapsele mele irepetabile ca apa
Din rîul rătăcit dislocat de pietrele rotunde, eclectice.
Cu rădăcinile mele de mangrovă,
Ceresc îmi pare surîsul tău si divină
Acea miscare a pleoapelor si alcalină,
Surdina pe care o adaugi, nevăzut
La gînduri si cuvinte.
Nu stiu ce eram mai înainte
Dar m-am creat din năzuinta de a te iubi.
Desi nu aflasem nimic despre dragoste.
„Defineste dragostea” spui,
Si, dintr-o dată, nimeni nu e al nimănui.
Cum să îti cer să te zidesti
În gleznele mele impure,
Cum să-mi răsai peste umăr, soare răsfirat?
Cum să slujesc tăcerilor tale de împărat?
Cum să opresc ploaia diurnă,
Tremurînd cînd nu stiu unde pleci;
Cum să te fac să întelegi pe unde o să urci
Si cum să citesti semnele scoase de soartă din urnă?
Poate fi dragostea un fir nevăzut si tenace
Însăilat prin miezul destinelor noastre
Si cu noduri astrale.
Esti toate cusăturile mele.
Sînt toate broderiile tale.
Si orice am crede, am face
Sîntem continuti.
Ce va fi scris
Oras fosforescent – sarcofag de înger
Prin care sufletul tău circulă ca un lichid coloidal.
Eu, în Vienesse, scot din stern
sîngeria dovadă a singurei umbre pe care o am:
Înfăsurată în jurul mitului despre Icar si Dedal.
Tu ai un sistem infailibil de „a face”
Eu am o stăruitoare dorintă de a nu fi.
Lumea se împlîntă în mine, milioane de ace:
Priviri, gesturi, grimase, surprindere, banale sinestezii.
Tu ai un umblet suav si felin
Si unele locuri unde dragostea
te-asteaptă cuminte la masă.
Eu sînt un refugiat dintr-un crîng de pelin
Si am stins într-o zi luminile cuvîntului „casă”.
Eu te iubesc cu tocurile pantofilor,
Cu filonul chicios de la pălăria miraculoasă,
Care mă transformă dintr-un ceva,
Într-o doamnă distinsă, teatral sfioasă.
Te iubesc cu buzunarele mele cu măruntis
Si bilete expirate de transport în comun,
Cu părul pubian înfoiat ca o coadă de mîtă războinică
Te iubesc ca o ibovnică: printesă, leoaică,
Fie căprioară, fie canalie,
Preschimbă-te-n tandretea ta augustă
În pruncul lăut din copaie.
Iar tu cobori scările cu aer detasat
Ignorîndu-mă cu prefăcută indiferentă
Pentru că în esentă,
În esentă,
Sîntem unul singur ca felinarul si globul ocular
Si ceata, si cureaua de transmisie
Sîntem o singură singurătate
Si un singur deznodămînt al acestei
Uluitoare povesti de iubire
Hrănită cu literatură si realitate.
Iar eu voi fi nevoită să o scriu într-o zi.
Viata
Viata începe prin a-ti cere cîte ceva.
Mai întîi sotronul pe lespezile tocite,
Podul de piatră, dărîmat, ridicat,
Si mîna fierbinte a mamei ca un balsam luminat,
În noptile cutreierate de războaiele îngerilor undeva.
Apoi coama cailor în vîntul desfrînat
Si în trupul crud o distantă subtire pînă la rîvnitul păcat.
Deodată, sentimentul că esti fermecat
Că esti unic, puternic, perfect si predestinat
Cînd nimic nu-ti ajunge si orice îti e de ajuns
Cînd fericirea umblă peste lumea ta
Ca o floare imensă, grea si miraculoasă
Si sufletul tău se simte cu tine acasă.
Apoi viata începe să-ti ceară să intri în ea
Ca o femeie lascivă, dulce, imposibil de frumoasă;
Te pierzi tot mai adînc si vei căuta
Un fir, un reazem, un liman, o putere, un fiu.
Într-un tîrziu,
Afli că tot ce ai căutat aiurea era în tine, viu.
Vei fi ostenit si această osteneală o vei numi întelepciune.
Le vei spune altora cum să se afle
– vorbire în pustiu –
Te vei nimeri într-o zi în fata unui pod siniliu
Sau vei descoperi printre măruntisurile din sertare
Piatra copilăriei cu semnele ei magice, încrustate.
Viata ti le va cere insistent. Tu le vei păstra.
Vei trece podul prin mijlocul umbrei lui, foarte atent.
Viata, acea, nepotolită, va aluneca mai departe la altcineva.
Pe tine te va lăsa în tăcere.
Să-ti măsori rădăcinile, să-ti împlinesti trunchiul,
Să-ti lustruiesti frunzele
Si să înfloresti.
Si doar atunci vei putea să iubesti
Cum se iubeste. Fără nici un fir de durere.
Desăvîrsit.
Fluturi
Eu am un trup din care
Uneori răsare luna.
Tu ai un cerc în jurul inimii tale, rosu.
Am descoperit cîte gusturi diferite are mătrăguna,
Am văzut miriapozii,
Stele în colaps si întunericul
De dinaintea plecării.
Eu tac si din viata mea te astept.
Tu rîzi si din lumea ta mă visezi.
Pe piept îti răsare un soare de vară necop4t
Cînd mă vezi.
Uneori ne întîlnim pe afară
Răsfirăm cu aceleasi degete zorii,
Desenăm asfintitul moale…, alungăm norii…
Dragostea e o lumină cursivă
E o apă însetată vesnic de apă.
E un cer înecat de senin.
Te iubesc si nu stiu să iubesc
Trupul meu a devenit îngeresc
Nu îndrăzneste dorintei să-i spună pe nume.
Demult eram mîndri si necrutători.
E o zi plină de fluturi:
Noi sîntem, parcă,
Zborul lor pînă la flori.
