LIRICĂ HISPANICĂ
Marian RAMÉNTOL SERRATOSA
S-a născut în 1966 la Barcelona, unde trăieste si acum. Director al revistei digitale „La Náusea” si colaboratoare a Editurii Atenas. A semnat numeroase poeme în revistele „El Algarrobo”, „Alaire” si altele. Între cărtile sale de poezie figurează: La noria del festejo (2005), Hay un área de descanso, un poco más abajo de mi vientre (2006), Comiendo pelos come herejía poética (2008), Duología poética (2008), No hubo apenas mar en el desnudo abierto de tus ojos (2009), Los muñecos diabólicos de mi caja (2010). Are o bogată listă de distinctii obtinute în concursuri de poezie: Premiul I la Jocurile Florale „Sant Jordí”, 2005; Premiul national de poezie Antero Jiménez, 2006; Premiul I de poezie Villa Ingenio, 2008; Premiul de poezie Katharsis, 2008; Premiul de poezie Leonor de Córdoba, 2009; Premiul de poezie Vicente Núñez, editia a IX-a, 2010.
UN BLUES NU-I MOTIV SUFICIENT CA SĂ MORI
Marea amurgurilor
ti se deschide-n priviri dăruindu-ti
bomboanele la care de mică n-ai putut ajunge.
Roberto Cantele
Un blues nu-i motiv suficient ca să mori.
Amprentele digitale ti se pot lua în orice comisariat
unde umbra noastră senzual-cadaverică
se va declara mereu vinovată
de trafic cu accente în alb si negru,
cu un nume fără zbârcituri.
Buletinul de stiri al irealului va relata cu litere mari
cât de sexy e moartea când ne adie pe fată.
Dar astăzi nu-i o zi bună pentru lectură.
O lumină tristă vibrează printre morti
si chiar aici, în cafeneaua dezmostenitilor,
un pian foarte tânăr nu ne scapă din ochi.
CEA CARE SCRIE DE SUB MINE
Cea care scrie de sub mine
e ca o conductă de liniste plină de cuvinte,
vulnerabilă, cu picioare si vintre de nisip.
Departe de surghiunul hormonilor
mă pândeste din misterul culorii
si îmi amână moartea, perfectă,
rotundă si pieptănată absurd.
Tot ea mă neutralizează
ca animal cu sânge cald
mostenitoarea tuturor anemonelor sălbatice
care se strecoarăpe sub tabloul cu monstri,
expertă în sărituri cu prăjina
între arterele mele noctambule si buricul oglinzii,
si dă lectii despre pudoarea plumbului.
E cealaltă, pricepută să discute prin semne,
impura, care mă lasă mereu în pagubă
si-mi aprinde orasele, ea si nu eu,
cea care scrie de sub mine,
cea care există doar în privirea inertilor îngeri
si în descusăturile bluzei mele halucinate.
ASFIXIA ÎNSCRISĂ ÎN MIJLOCUL OCHILOR
Ne vom ivi plimbându-ne ,
cum ni se plimbă limba
pentru genocidul limbajului
pe când dinti clăntănitori
aduc în auz testamentele trotuarelor.
Vom fi neînsemnati
în punctul mort al baricadelor,
unde tipete albe ca hârtia
alcătuiesc o mocirlă seducătoare
ce- si pierde freamătul într-o pereche de mâini
si ne pălmuieste apoi
cu pietatea unui soldat spintecat.
Vom fi pietoni
pe acest bulevard al nerăsplătirilor,
cu orasul nedeschis în valiză,
si lumina reflectând traheea noptii
în toate canalele care ne dau nume.
Vom fi ce am fost mereu,
zeroul cel mai desăvârsit dintre toate
cu asfixia în scrisă în mijlocul ochilor.
PICIOARELE MELE NU-S DE CRISTAL, PRIMĂVARĂ
Nici un loc nu-i al nostru
dar ne-am întins precum ceva definitiv,
apartinem unei sângerări de culori
unui sabotaj,
unei revolutii prea stranii,
infernului nou
ce le slăbeste anilor aorta.
Delincventi de drept comun, priceputi doar la arta furtunii,
acumulăm orizonturi de bandă largă
ce se destramă abia atingându-le,
piratăm anemone, lumina duminicii,
sărutările lungi, la fel si marea.
Catedralele mele de zahăr
tin predica tăcerilor care te piaptănă
cele ce niciodată n-ar cuteza să sară
peste rigurosul regim al vizitelor,
si în locuinte ieftine
cu limba precum mocheta
si soba tusindu-si plămânii
proclamă o iubire a binecuvântatei mizerii.
Picioarele mele nu-s de cristal, primăvară,
dar nu mă pot văicări,
plâng cărtile mele din pântec,
se îmbată de noapte si de pucioasă,
îmi împrumută peisaje de alamă,
lacuri negre, scorpioni precum florile,
lagune rănite de sex si provocări.
Nu te grăbi să mă sperii, primăvară,
că tot ce spun e prostie făcută din papură
cu multe cruci în fată
si un singur sant unde să doarmă visele.
EGO-UL MAIESTUOS AL ARHITECTURII TALE
Lui Jos é María Pinilla Ballesteros
Glisează cuvântul,
adevăruri cu glas scăzut si rotunde
demisionează din titluri, din cafeaua subsolului de pagină,
se îngrămădesc în cutia toracică
unde nimic nu se stie de respiratia lemnului,
se contractă în gâtlejul albastru al stiloului
si îmi oferă
trupul lor asediat de nelinisti, de naufragii.
Biet cuvânt al meu demontat,
ce rău te văd pe partea asta a ineditului,
cu punctele suspendatilor tăi ochi
agătate de frunte, de norii
jazzului ce nu mai încape în noapte.
Dacă mi-ai arăta inima ta cu brate prelungi,
diformitatea congelată
în ego-ul maiestuos al arhitecturii tale,
ti-as spune fără teamă că viata valorează mai mult,
mult mai mult decât umezeala solară ce-ti stă pe degete,
si, desi nu m-ai crede pe deplin,
cel putin inima mea de capră sălbatică ar supravietui
o clipă dincolo de văduvia acestui ceas fără timp.
Prezentare si traduceri de Mircea OPRITĂ
