Alexandru G. SERBAN

 

Ivan Bunin – poezia naturii

 

Încă din copilărie Bunin s-a făcut remarcat prin deosebita sensibilitate si susceptibilitate, care, în viitor, s-au plasat la baza personalitătii sale creatoare si au produs acea bogătie a nuantelor în înfătisarea lumii înconjurătoare prin acuitate si strălucire, nemaivăzută pînă atunci în literatura rusă.

Pentru poetul si prozatorul Bunin Natura Mamei-Rusia era acea fortă binefăcătoare care-i dă omului totul: bucuria, întelepciunea, frumusetea, receptarea integralitătii Lumii. Cităm: „Nu, nu peisajul e cel care mă atrage, nu mă străduiesc să remarc culorile, ci, ceea ce luminează în aceste culori – Dragostea si bucuria de a trăi”.

Sau în altă poezie ne farmecă acele culori, tăceri, parfumuri ale noptii, puternice prin prezentarea pe care le-o face Bunin:

”Conacul tot mai doarme... E încă întuneric în grădină,

Stă plopul nemiscat, de-un verde mătuit,

Pătrunde aeru-n fereastra mea deschis-senină,

De-o betie cu parfum de primăvară împlinit…” („ Бледнеет ночь ” – Noaptea e tot mai palidă – trad. noastră.)

Acaparat de doctrina tolstoiană, Bunin scria „Să schimbăm societatea în bine putem doar prin apropierea de Natură, care este ea însăsi izvorul renasterii morale a oamenilor”, desi vitregiile acestei Mame a tuturor, proprii Naturii Rusiei, îl trîntesc la pămînt, pot să-l chinuiască, pot să-l zdrobească:

„Drum bun, omule”! Departe-i pînă-n sat la dormit ?

Acela n-aude, merge, doar clatină capul, să scape…

Împotrivă cînd stau frigul, vîntul si-omătul, e loc de grăbit ?

În zăpezi ne-am născut, viscolul va să ne-ngroape! („K устарник ” – Tufisul – trad. noastră)

 

Dragostea pentru pămînturile natale este prezentă pretutindeni în opera poetului Bunin, pornind chiar de la fiecare element din natură, important prin însăsi existenta sa, dar alegerea acestora, combinarea lor, semnificatia rezultată, ne vor arăta de ce îl îndrăgim, de ce îl cităm pe laureatul Premiilor Puskin si Nobel pentru Literatură – pentru că ne înfătisează perfect Natura atît de dragă fiecărui om. Poezia fără titlu propriu, crescut apoi după primul vers „Si florile, si bondarii, si spice, si iarbă” pune direct întrebarea fundamentală: „Ai fost tu oare fericit în viată pe pămînt?”

Si florile, si bondarii, si spice, si iarbă,

Si-azurul pur si zăduful din amiază, fără vînt…

Va veni sorocul – Domnul pe rătăcit îl întreabă

„Ai fost tu fericit în viată pe pămînt?”

 

Voi uita toate si totul – îmi voi aminti doar un gînd:

Flori de cîmp printre spice si ierburi mănunchi,

De dulcile lacrimi nu voi reusi să răspund

Căzînd în rugă la milostivii genunchi… (Si florile, si bondarii, si spice, si iarbă... trad. noastră)

Bunin era convins de faptul că „Nu există nicio natură separată de noi, căci fiecare miscare, cît de mică, a aerului este miscarea propriului nostru suflet”.

Natura descrisă de acest maestru al poeziei, nu este inventată, artificială, ci autentică reală, precum viata, plină de cel mai înalt sentiment – iubirea. Stilul perfect ne permite să pătrundem în lumea multicoloră, luminos-lucitoare a Naturii, să apreciem, împreună cu poetul, stolurile de păsări, cerul de azur, stepa adîncă si pustie, soarele cald si prietenos, florile cu parfumul lor adormitor. Să prindem doar lăcrămioarele si să verificăm cele trei note ale mirosului acestora, gîndindu-ne că alte note nu vom mai putea găsi:

Si pe veci s-a atasat

Tineresc, curat sufletul meu

De mirosul umed-proaspăt

Apătos si acrisor al tău! („Ландыш”-„Lăcrămioare” – trad. noastră).

Nu doar mirosuri si culori, ci si aspectul sonor, sunete si zgomote, ne sînt restituite prin cuvinte măiestrit alese, pe care traducerea nu este în stare de multe ori să le redea aidoma, de exemplu zumzăitul cărăbusului de mai:

„Cărăbusi în zumzăit –

Toropitii gîndăcei

Tîrsîie brusc un sunet trist,

Printre pomii din alei…” (trad. noastră)

Mare iubitor al vietii, Bunin îmbină iubirea sfîntă, starea lui sufletească permanentă, cu dragostea fată de natură, ea, aceea care l-a făcut literalmente fericit. Poezia „Copilărie”) satisface setea noastră de întrebări, de tipul: oare tot ce-l înconjoară îi produce bucurie, îi dă starea de veselie, de fericire?

„E cald si dulce în codri de pini,

Respirînd parfumuri răsinos-uscate.

Cît de vesel eram eu în zori de zi,

Hălăduind prin însoritele palate!” („ Детство ” – „Copilărie” – trad. noastră)

Poezia lui Bunin, ca orice poezie bună, exprimă sentimente si trăiri sufletesti profunde, de aceea ea nu va putea fi separată, în cîntarea Naturii, de elemente Naturale specifice.

Melancolia, sentimentul apăsător generat de apropierea mortii se strecoară în creatia „Dimineata nu vine încă” („Еще утро не скоро”), iar eul liric resimte apăsarea mortii, cufundarea în neantul eternitătii, care seamănă cu o noapte adîncă. Natura pare cuprinsă de o liniste care nu este perturbată nici măcar de cîntecul păsărilor, iar dimineata devine simbolul vietii care nu se întrezăreste între copacii adormiti; cerul grizonat, cernit persistă la fel ca noaptea. Clopotelul al cărui sunet „ba se stinge, ba răsună iară si iară...” are aceeasi semnificatie cu a cornului eminescian din poezia „Peste vîrfuri” – „Mai suna-vei, dulce corn – Pentru mine vreodată?”, legătura cu viata fiind mentinută doar la nivel auditiv. Fenomenul personantei este evident în acest sunet al clopotelului, care se apropie si se îndepărtează.

„Singurătate” („Oдиночество”) defineste o stare de nostalgie, melancolie, regret, constantă în lirica lui Bunin. Toamna si iarna devin simboluri ale pierderii iubirii care va renaste primăvara, o dată cu Natura. Suferinta generată de pierderea iubitei, dar si de peisajul apăsător al Naturii, conferă poeziei o aură tragică, care îl face pe îndrăgostit să se simtă străin în propria lume, iar căutarea unui prieten – cîinele – este o cale de a se regăsi, de a-si recrea universul. Atmosfera descrisă reface monotonia, sufocarea de tip simbolist.

Într-o poezie-etalon – „Ultimul bondar” – tristetea devine o stare permanentă, apăsătoare, care este transpusă si în planul vietuitoarelor mici – bondarul „mătăsos, cu pelerină aurie” distruge monotonia si pustietatea odăii, dar zumzetul său „cîntă de dor si de-alean”. Poetul îl îmbie să-si caute ultimele clipe de fericire în natură, departe de el si de sufletul său pustiu –

„Afară e lumină, zăpuseală, prichiciul scînteiază,

Ultimele zile – s fierbinti, dar linistite la amiază

Te du si bîzîie în zbor– iar în tătarca uscată,

S-adormi pe o perinută rosie, vîrstată” („ Последний шмель ” – „Ultimul bondar” –trad. noastră) – dar, din nefericire, îsi aminteste că toamna se apropie, iar frumosul bondar va fi purtat de colo-colo de vîntul solitar – „Te va purta de ici-colo, uscat-auriu bondar”, ducînd odată cu el dorul infinit de bucurie si fericire al poetului. Zumzetul bondarului este un leit-motiv al fericirii supreme, al zborului către un plan superior, cosmic, distruse de legile firii – toamna, iarna aduc moartea temporară a Naturii, oprind, pentru o vreme înăltarea catifelată a bondarului auriu.

Mai mult decît orice altă poezie, considerăm noi, cîntul” Seara” ( Вечер ) rememorează elementele Naturale menite să-i asigure fericirea: grădina, aerul curat, cerul fără profunzime, tinutul alb, norisorul lucitor, o pasăre, amurgul – toate se adună în suflet si simtire, aducîndu-i simpla fericire. Dar traduttore devine tradittore, cînd vrea să respecte poetica rusească la nesfîrsit:

Fericirea stă în amintire doar.

Dar ea răsare peste tot. Găsesti

 

Livada pură dincolo de hambar

Si aerul curat stors în feresti.

 

Pe cerul nesfîrsit, un nor pluteste,

Apare si străluce alburiu.

Îl văd. Stiinta-n fata lui păleste,

Iar fericirea numai eu o stiu.

 

Prin oberlihtul deschis o pasăre

S-asează pe pervaz si piscuie.

Uzată, privirea-mi o mistuie.

 

S-a-nserat, cerul s-a golit arare.

Batoza tot bubuie la harmen…

Eu văd, aud, sînt fericit. Amen!

1909

 

Vom remarca aici si schimbarea structurii poeziei, avînd acum 2 catrene si două tertine, model dus la perfectiune în sonetul italian. (Doar să ne amintim de capodopera lui Dante Alighieri , Divina Comedie , scrisă în versuri endecasilabice grupate în ter t ine ). Măsura în catrene este de 11, 10, 11, 10 silabe; rima se păstrează încrucisată sau alternativă: a, b, a, b, pe cînd la cele două tertine descoperim rima combinată: a, b, b,/ a, b, b iar numărul de silabe va fi de 11, 10, 10,/11, 10, 10.

Citind poeziile lui Bunin în original, te afli în situatia, de nu putine ori, de a constata simplitatea, aparenta sărăcie, puritatea, dar si caracterul pictural al limbajului. Astfel că o culoare ne dă mirosul, lumina ne dă culoarea, iar sunetul reface singur tabloul Natural. Toate acestea, împreună, provoacă în cititor o stare sufletească specială, concentrare frustă, tristete luminoasă, reflexul unei vieti usoare, încărcate de vînturile calde, fosnetul copacilor, zorii rosietici, păsările, florile si ciupercile, susurul molcom al ploii, îmbinate cu rîset de copil si zîmbet de femeie…

„Poezia nu stă ferice

în tot ce Lumea că este Poezie zice.

Ea stă

în mostenirea mea.

Cu cît e mai bogată ea

în mine,

cu-atît mai mult eu sînt poet sadea.

Iar eu îmi spun, simtind

povara tainică

a ceea ce strămosul meu

a căpătat din antică pruncie:

– Nu sînt în Lume suflete

să nu fie aidoma-n vecie… (În munti – В горах trad. noastră ).

Ceea ce este vechi, este clasic, trebuie să fie bun, de aceea Poezia lui Bunin, pe fondul modernismului, iese în evidentă ca vinul vechi si bun. Ea continuă traditia puskiniană – putem zice vesnică – pentru că, în ale sale configuratii curate, stricte, oferă mereu un model de simplitate si noblete. Versurile sale, rîndurile din fiecare poezie, sînt model permanent creat de un antic dăltuitor de efigii; scrisul său este cel mai limpede, mai clar din literatura rusă modernă; desenul strofelor, al poeziilor, este compact, concentrat, nu degeaba a devenit Bunin si maestrul prozei scurte.

 

Literatura rusă, măreată prin complexitate, varietate si mărime, se mîndreste cu al său poet si prozator, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, pentru că el a iesit din adîncurile Rusiei, este legat prin sînge si spirit cu pămîntul si cerul natal, cu cîmpiile, depărtările, cu Soarele Rusiei si vîntul vesnic liber, cu zăpezile cît casa si drumurile troienite ori noroioase, cu izbele si soproanele povîrnite ori conacele boierite, cu drumurile de tară, uscate si zgomotoase, cu furtunile grele si livezile de meri, finalmente cu întreaga bogătie si frumusete a Mamei-Rusia. Toate cele mai sus expuse sînt absorbite, impregnate în el, Poet si Prozator, sînt intens si cu tărie preferate si topite în creatia sa, folosind cu măiestrie neegalată cel mai de seamă instrument, cuvinte si expresii precise si măsurate cu acribie din limba maternă, limba lui Puskin, Lermontov, Nekrasov, Jukovski.

Epitaful pe mormîntul de la Sainte-Geneviève-des-Bois sintetizează valori perene , este esenta vietii si creatiei lui Ivan Alexeevici Bunin, poetul Naturii, poetul omului iubind Natura:

 

Tu esti gînd, tu esti vis. Esti viscol – fum;

Aleargă cruci – sînt brate vestede .

Ascult un brad căzut pe gînduri-scrum –

Armonic zvon... E totul gînd si sunete.

 

Esti oare tu ce zace-n criptă aicea?

De despărtiri, tristeti ai fost lovit temeinic

Pe greul drum. Azi ele nu-s. Crucea

Ascunde praf. Acum esti gînd. Esti vesnic.