POEZIE FRANCOFONĂ

Bernard SIMÉONE
(n. 1957)
Născut la Lyon în 1957, B. Simeone este poet, prozator, traducătorr de literatură italiană, critic literar, co-fondator, alături de Philippe Renard, al colectiei Terra d’Altri la editura Verdier. A fost tradus în italiană,  română,  bulgară, engleză, spaniolă, daneză. Opera sa cuprinde : Figure du silence,  roman – 1983 (Premiul orasului  Lyon), Courir à nouveau – proză – 1988, Eaux fortes,– nuvele– 1985, Eprouvante claire – poezie– 1988, Une inquiétude – poezie – 1991,  Mesure du pire – poezie – 1993,  Acqua fondata – 1997, Lecteur de frontière – cronici italiene :1988-1997  –1998,   Cavatine – 2000, Le spectre de Machiavel – cronici italiene :  1997/2000 – 2002…
A tradus vreo patruzeci de volume ale unor scriitori italieni contemporani: Umberto Saba, Alfonso Gatto, Sandro Penna, Mario Luizi,  Franco Fortini, Valerio Magrelli, Franco Buffoni etc.
A fost distins la Roma cu Premiul pentru Cultură al guvernului italian în 1988 si Premiul international de poezie Eugenio Montale, în 1989.

 

Mamă,
aceasta nu e ziua
pe care mi-ai dat-o
ci vorba
de a nu mai sti
cine din cuvînt
din lucru
cine din sens cine
din ger împleteste
astăzi această retea
care contestă rare
lacune

si dragostea
este o închisoare
de cuvinte

imensă

a unei sanse pe care tu n-ai avut-o,

de zile pe care noaptea le traversează
să-ti spună,

de-un pas pe care-l întăreste absenta
ecoului

dar care revine în centru,

afară aripile tale si mutenia lor

care va vorbi, din care uitare?

                           (cf. Eprouvante claire, Ed. Verdier, 1988)

Lui Micol

 

să silabisesc, de teamă ca oroarea
să nu fie toată din liniste, drumul
pe unde mi-a venit jumătate din nume,
pînă unde este posibil fără ca mîna
să tremure silabisind

dar să te iubesc, pe pagină
nu costă nimic

mîna, orice s-ar zice, nu tremură
în cuvinte
(extrait du Une inquiètude, Ed. Verdier, 1991)

… frumosii, minunatii nori? nu acolo sus,
în cerul nu prea apăsător, dar foarte aproape, pe
biete mărturii

zgomotul desert al unui învechit convoi,
sumbru si mat praful pe care-l ridică

dicteul unei vieti – se măsoară ticsit de iluzie,
expunerea ei – se desiră, atît
cît furtuna,  în albastrul
unei zile de doliu

pe pămînt, umbre
benzi, arabescul
prăfuit

(cf. Baudelairiana, apud Mesure du pire, 1994)

Prietenii

Ei nu scriu, poate că ei dansează pe marginea lucrurilor, că între ele, după o judecată rapidă, chiar fără angoasa, severă, a acrobatului, expresia lor din fata cuvintelor, de un limbaj incert încă meandre, ezită

trebuie pentru asta
să-i plîngem

ca si cum ar fi morti
sau albul vitraliului,
iar acolo ziua se apreciază

(cf. Mesure du pire, 1994)
Prezentare si traduceri de Claudia PINTESCU