Cristian SIMIONESCU
TINUTUL BUFONILOR
SAU A PATRA SCRISOARE CĂTRE SWIFT
Ce mai e cu ferma voastră si cu caii de rasă?
Le-ati sărutat piciorul în miezul noptii
cum v-am menit? Făpturile omenesti mărunte de 15 cm,
mai săgetează?
Of, sînt toti cum i-ati lăsat, numai că timpul roade încet
stîlpii casei si stîlpii presară timp în paturile
căzutilor în somn, dezveliti si în pielea goală,
vestmintele le sînt străvezii si sufletul mic ascuns
într-o cută. Si chiar nebunii, înnebuniti de briza
intrîndu-le pînă la sufletul atît de înlăuntru,
vă pomenesc si vă binecuvîntează pentru salonul
de leacuri pe care li l-ati dăruit...
„Ce s-a întîmplat cu tovarăsii mei din barcă, precum
si cu cei care s-au adăpostit pe stîncă
sau au rămas pe corabie, n-as putea spune.
presupun însă că au pierit cu totii”.
Îi veti zări pe toti din corabie, niciunul
nu s-a prăpădit. Poate doar cumva schimbati
la-nfătisare si la mers. Auzul a mai slăbit putin
dar s-au mai ascutit alte organe.
Mai întîi fostul alergător, acum cu picioarele
anchilozate, priveste pe fereastră caii fermei
si rotile trenurilor cărînd zborurile lui Fred
Astaire si mandibulele furnicilor spre fărîmituri.
Picioarele rupte în transeele memoriei săltînd prin vis
pe deasupra copacilor.
Al doilea, pilotul supersonic în timpul cursei
înghite o aripă de zburătoare si vede în farfurie
cum înghite zborul si tremură de rusinea de a-i fi foame!
Si una peste alta, nu poti să vezi incendiul
omului care geme, mereu esti mai vinovat decît stii!
Dacă ai întelege, of, ar însemna
să spui de dimineata pînă noaptea:
iertare, iertare...!
Al treilea, de ani si zile si nopti cînd ninge în iulue
amutit pe scaunul de lemn al surdomutului,
doar trimite mesaje scrise pentru cei care aud
si vorbesc: „nu aud urletul vesel al nebunilor,
fosnetul ierbii si fulgerului, mărturisirile delfinilor
si oftatul fratelui meu.”
Of, merită să te revolti fără să rostesti Nu?
Cu ce pret? Of, salvări nebune, merită să nu răspund
afectiunii himerelor?
Merită. Merită că nu aud ciripitul elefantilor?
Pun pe hîrtie cascadele, frecările din spatii,
dialogurile sui ale bufonilor si soaptele împreunatilor.
Nici un pat nu scîrtîie, gurile coristilor simulează,
nu zic nici un cuvînt despre trădări, doar le arăt
cu mîna din care îmi curg mereu picături de sînge.
Ce-o fi avînd nevoie Van Gogh de ureche să audă
susotelele ticălosilor. Taifasele femeilor pun la cale
ceva pipăindu-ti cordul... Girafa mă priveste de sus...
V-am prevenit: „cei care publică lucruri scandaloase
în proză si versuri au fost condamnati să nu mănînce
altceva decît hîrtie si să nu bea decît cerneală”.
Nu te linistesti, ti se vor pune pe spate himere:
ba că născocesti fel de fel de presupusuri
ba că pantera la fiecare usă, noaptea, bate o panteră
însîngerată...
Fiarele s-au săturat să fie numite fiare, fii atent, supărarea
lor pare măreată: cîti oameni cad! Chiar, ce curaj
mă încearcă în fata panterei închisă în cuscă, Dînsa
nici nu se uită în ochii mei, ignoră, asteaptă să-i deschid
gura. Ia uite-te, măi băiete, ea are surîsul lui Aristofan.
Nu stiu să fi fost mai las acum cînd o disec cu privirea
si Dînsa îmi sopteste cu gratie: „meditaz la sansa ta
caraghioasă, ti se pare că mă călăresti si nici nu vezi
că te-am înghitit. Ce fabulosi păreti, voi trecătorii!
Omuletule, de ce probă de curaj te lovesti si tu esti
închis în stomacul chaosului si el, gata, te-a înghitit,
omuletule!
Pantera e chiar încrederea noastră glorioasă. Si cînd
ni se pare că-i o fiară. Fiecare pas îl face cu grijă.
Cum poate stii „că sînt atîtea ciudătenii
înrădăcinate în oamenii de rînd
si absurde pentru învătati”. Dar – te-am prevenit – lasă
astea pe seama himerei!
Cum poti să decizi în miezul noptii
chiar asupra evidentei propriului tău chip
decît privindu-l pipăindu-l să te încredintezi că existi?
În miezul noptii învie cîte unul pe care dai
să-l recunosti si cînd îl strigi si, deodată,
41 de grade febră si aiurezi! Delfinul de după gard
sopteste: nu credeai că nu se poate muri de tot? Esti
mereu înviat...
