Juliusz SŁOWACKI
Juliusz Słowacki s-a născut la 4 septembrie 1809 la Krzemieniec (actuala Ucraina de Vest) si a decedat la 3 aprilie 1849, la Paris. Este unul dintre cei mai cunoscuti poeti ai epocii romantismului polonez, în plus, este dramaturg si epistolograf. Figurează alături de Mickiewicz, Krasiński si Norwid, drept una dintre comorile nationale – unul dintre trubadurii poporului polonez. Ca filozof, a fost unul dintre creatorii filozofiei genetice (vizibilă mai ales în poemele Król-Duch (Regele-Spirit) si Genezis z Ducha (Geneză din Spirit), care rezolva si problema rolului poporului si al personalitătii în istorie, dar a cochetat, episodic, si cu mesianismul polonez. În deplin acord cu epoca si cu situatia de atunci a poporului polonez, creatiile lui Słowacki au tratat problemele esentiale legate de lupta de eliberare natională, de trecutul istoric al poporului polonez, de cauzele robiei, dar si teme existentiale universale. Opera sa se evidentia prin misticism, o excelentă bogătie a imaginatiei; a fost considerat poetul metaforei, poetul limbii. În scurta sa viată de 40 de ani, Słowacki a lăsat pentru posteritate o operă literară bogată si variată: a scris 13 piese de teatru, aproape 20 de poeme si un roman. Criticii au divizat-o în patru perioade: timpurie sau creatiile tineretii; 1830-1840; 1832-1842; 1843-1849.
3. bis
IMN – Întristat sînt, Doamne
Întristat sînt, Doamne!- Pentru mine în Apus
Curcubee-ai revărsat în străluciri splendide;
Dinainte-mi stingi în apele de sus
O stea ce-n flăcări se aprinde...
Desi pentru mine cerul si marea lasi aur să toarne,
Întristat sînt, Doamne!
Ca spicele seci, cu vîrfuri săltate,
Stau golit de plăceri si-s sătul…
Pentru oameni am fata ca celelalte,
Mai tăcută ca cerul de azur.
Dinaintea Ta, însă, inima-mi deschid fără fasoane,
Întristat sînt, Doamne!
Precum la plecarea mamei jeleste
Micutul, asa si eu sînt gata să plîng,
Privind spre Soare, cum în val topeste
Luciri ce se sting…
Desi stiu că mîine Aurora foc va să toarne,
Trist mai sînt, Doamne!
Astăzi, pe marea cea mare, demential,
O sută de mile departe de mal si-aceeasi sută departe,
Cocostîrci am văzut, zburînd val după val,
În siruri lungi, ordonate.
Desi îi stiu de-acasă, de pe-ogoare,
Trist mai sînt, Doamne!
Desi ades am meditat deasupra de morminte,
Desi aproape n-am stiut ce-i casa părintească,
Desi am fost un pelerin, cătînd pe drumuri cele sfinte
În fulgere, ce-s gata să trăsnească,
Desi nu stiu mormîntul în care El mă adoarme,
Trist mai sînt, Doamne!
Tu vei vedea ale mele albe oseminte,
Ce nu vor fi date în pază unor frunti în coloană;
Căci eu sînt ca omul gelos pe morminte,
Pe-a lor cenusă cu iz de năframă…
Voi avea, deci, un asternut, nelinisti să sfarme,
Trist mai sînt, Doamne!
I-au spus, în tară, unui copil ce abia creste
Să se roage zilnic pentru mine,
Stiu că vasul meu nu spre tară pluteste,
Navigînd departe, prin lume…
Rugăciuni de copil nimic n-au să sfarme,
Trist mai sînt, Doamne!
Pe curcubee revărsate-n enorme luciri,
Pe care îngerii Tăi le-au răsfirat prea bine,
Peste un secol, undeva, oameni noi, cu noi trăiri
Vor privi Apusul – vor muri, plini de sine.
Înainte ca a mea nimicnicie să mă răstoarne,
Trist mai sînt, Doamne!
(Am scris despre un apus de soare pe tărmul mării, la Alexandria.)
(Poezii mărunte din anii 1830-1840)
4. bis
CONSTIINTA
Am blestemat-o si pe veci chiar, O am aruncat
Si-nfuriat, înainte ca Luna să lumineze seara,
Printr-un lac întins m-am despărtit de Ea.
Iar, cînd abisul lacului de flacăra lunii părea argintat,
Pe cînd viscole suflau mereu mai rece si mai viforos,
Eu tot mai zburam – tot mai fugeam de ea, neîntors.
Poate, cumva, as fi uitat – dar calul zbura iute,
Iar gîndurile mi le furau copitele pe calea întinsă
Unde-i oare Ea? – înselată – blestemată – ucisă...
Privesc Cerul, Luna, Lacul si Stelele mărunte…
Niciun geamăt nu se aude, nicio lacrimă nu se prelinge.
Acesta e Lacul- acesta e Valul- nu-i Ea cea care plînge.
Poate, cumva, as fi uitat... dar cînd văzu Ea aceste schime
Lumina palidă a Lunii a-mpins, pas cu pas, după mine.
Degeaba mă-nvîrteam prin ascunzisuri de sarpe,
Oriunde coloana Lunii mă prindea în inele,
De parcă acea femeie se culca la picioarele mele
Si, mută de plîns, întindea mîinile să nu mă scape.
Paris, aprilie 1839
(Poezii mărunte din anii 1830-1840;tipărite pe timpul vietii autorului)
Traduceri de Alexandru SERBAN
