Marin SORESCU
Straturi lirice în balada populara
(fragment)
Poezia înseamna abstractizare. Lirica nu descrie muntele, norul, fata, ci impresia pe care acestea o provoaca asupra subiectului. Balada populara este actiune, poveste, întîmplare si reprezinta de aceea o faza foarte veche a poeziei. Un fel de matriarhat al ei. Dar asa cum în tragediile antice corurile ating lirismul, întîlnim si aici zone curat lirice. Cantitatea devine calitate, ca într-o padure izbucnirea unor limbi de flacari care nu oglindesc lemnele, ci numai se hranesc cu ele. Un studiu al baladei populare românesti e ca o plimbare într-o gradina zoologica, cu frumoase si lungi animale disparute. Primele versuri ce ne cad sub ochi:
Foaie de cicoare,
În prundut de mare,
Iata ce-mi rasare
Puternicul soare,
Dar el nu-mi rasare
Ci vrea sa se-nsoare…
amintesc de Hiperion. Si acesta, ca si eroul popular (soarele), „se întrupa” din valuri, în tendinta lui tragica de sustragere de la geniu, de dulce nivelare (vezi Balade populare românesti , editie îngrijita de Al.I. Amzulescu). Baladele fantastice (vom vedea ca termenul e impropriu), cele mai vechi, mai ametite de circulatia pe cerul gurii generatiilor, mi se par si cele mai poetice. Ele trateaza subiecte general-umane. Lupta între bine si rau nu îmbraca înca un nume concret, reprezinta abstractizarea cea mai mare. Raul e sila, scorpia, balaurul. Apoi, lupta cu fortele naturii si pacatele care-l ajung pe om, dragostea, moartea. Fata popii cel de piatra traieste cu un cuc. Un frate vrea sa se casatoreasca cu sora sa si e blestemat. În multe dintre aceste productii apasa greu destinul, eroii sînt urmariti de el ca Oedip. Baladele au ceva de tragedie antica.
Elementul fabulos e abia cu putin deasupra realului. De fapt, nici nu e fantastic. Umbra corbului (care apare des în balade) planînd deasupra oamenilor, ducînd fel de fel de mesaje, se amesteca atît de intim cu lucrurile adevarate de pe pamînt, cu codrii si cu apele, încît te gîndesti daca nu cumva acestea sînt cele care zboara, iar corbul fantastic se afla imobil sub ele. Ceea ce se ia drept fantastic tine de tehnica poetica propriu-zisa . Se poate demonstra ca autorul popular nu e fantezist, ci un mare filosof. Metaforele lui nu sînt deci rodul unei imaginatii puternice, ci silogisme exprimate plastic.
Foaie verde de malura,
Iesea Gerul din fîntîna
Cu toiag de gheata-n mîna.
Iata personificata o abstractie care ne duce din nou cu gîndul la poezia lui Eminescu ( Strigoii ):
Mai, unchiule, dumneata
De-mi dedesi pe Albul,
Pe Codalbul,
Asta o sa-mi scape capul.
Mi-e calea de noua zile
Poate o sa vina pîna mîine .
Aici versurile subliniate pot fi traduse în limbaj stiintific prin teoria relativitatii ori concentrarea prin marirea vitezei.
Afara, neica, el iesea,
Corb, pasare neagra-l vedea,
Si peste cap ca se da
Femeie ca se-ntrupa .
Metamorfoza sugereaza iesirea oamenilor din pasari si animale, reprezinta, daca vreti, un ecou al evolutiei speciei, pastrat si transmis prin magie. Chiar luptele cu balauri, samodive, scorpii sînt niste simboluri, nu au nimic fantastic nici macar în descrieri. Animalele fabuloase au existat într-adevar pe pamînt si sînt atestate de geologie. La figurat, am putea spune, ca ele s-au retras care în straturile de carbuni, care în straturile populare. Acestea din urma reprezinta faza incerta, cînd animalele înca nu se fixasera la o specie sau alta. Balaurul cu sapte capete, iesindu-i din fiecare cîte o limba si cazîndu-i pe ochi (un fel de mops din zilele noastre), si-a pierdut realitatea, dar n-a devenit fantezie, ci simplu instrument poetic, un fel de conjunctie pe planul limbajului. E nevoie de astfel de instrumente, de termeni de comparatie, care nu trebuie confundati cu poezia propriu-zisa, cum conjunctia nu trebuie confundata cu vorbirea. […]
