Săndel STAMATE

 

Poem despre un-doirea poetului

Vine la mine cineva

Un-fel- de- nimeni-si-de-nimic

Vine

Si mă întreabă:

Cine esti tu, poete, cine te crezi

Si atunci îi răspund

Ca si cum mie mi-as spun

Are vreo importantă

Nimicule-si-Nimeni

Eu sînt „si”

Fragedă poartă

Intre lăuntru(l) si afara (ta)

Fiind

Pentru ca tu să nu fii

Ceea-ce-esti

În vederea ca tu să fii

Odată

Eu

Si partea de vorbire „tu”

Cu partea de vorbire „eu”

Să facă(norocos?)

Partea de iubire „noi"

Inima care iubeste

Spală pămîntul

Pentru călcătura îngerilor

 

Cu toată fiinta

În fiecare dimineată,

cînd ziua mi se zbate în ochi

ca pieptul puiului de privighetoare

în palma trudită

de tăran,

soarele îmi spune surîzînd strengăreste:

Miscă-mă i, tu/, poete/,

miscă-măr si foloseste-mă

pînă la epuizare

 

Eu trag atunci ca de o roată.

Cu disperare trag/ Cu toată fiinta

Si văd

Cum se miscă încet si perfid

ISTORIA ,

Dar eu POEZIE visez

 

Dar despremoarte

Dar despre moarte

Despre moarte

Ce se mai poate spune

Cînd a obosit chiar si ea

Neobosita

Si a atipit răpusă pe-o carte

Cu fruntea scăldată-n rece sudoare

Ca soldatul de gardă

Pe armă

Numai poetul e treaz

E treaz

Ca înfricosata mărturisire

A martorului unui act

Sinucigas

 

Jind

Trunchiul copacului arde

Flacăra sa preînchipuie copacul

 

Rostite

Cuvintele iau si ele

Forma copacului

Precum flacăra trunchiului

Ce arde

 

Vezi, omule,

Toate tînjesc după dulceata

Stării dintîi

 

Desăvîrsita...

 

Greaua povara...

Cum as putea

eu

Poetul

să pun lumea la loc

în tîtînele ei

melodioase

Cînd TOT e doar efectul

unei cauze

nestiute

Rîu

ce îsi adună mortii în sine

doar pentru sine

Iar eu

CÎNTEC-ÎN-ZDERNTE-SÎNT

Din TOT evadat