INEDIT
Nichita STĂNESCU
Cîntec pentru copii
Vicleană, femeia era indiferentă,
numai la mine era atentă.
Suavă era, ca o muscă
cu suflet de moluscă.
Se uita la mine neîntelegînd nimic
pentru că nu aveam un sens pitic.
Ea dormea, eu adormeam
eram noi doi
si nu eram.
Depăsesc limita umanismului
Eu sînt o pasăre neîntrecătoare, –
nu-ntrec piatra în pietria sa,
neîntrecînd tăcerea
cu lipsa mea de urechi, –
nevăzînd vederea
nu de orb,
ci de piatră cîntătoare,
de ciocîrlie verde,
de o singură tîtă
din care să sug cuvinte.
Ah, blestematilor!
„A”
Eram atît de fericit
de parcă n-as fi fost născut.
Atît de bine mă simteam
de parcă nu eram
Ah, si ce spaimă
ah, si ce spaimă
ah, si ce spaimă.
Ah, si ce spaimă!
Cîntec
Îi beam sînii
trupul ei devenise cîrciumă
Îi sărutam cu ochii si cu gura, pîntecul,
discretia ei devnise pîngărire, –
se lăsase de multă vreme de seară
cînd ea, zvîrcolindu-se ca un sarpe,
încă trăia si nu putea
să poată
să moară.
La umbra piramidei
Ca o veste grabnică s-a spart geamul
prin care privirea mea trecea –
cu ochii goi văzînd un cerb, văzînd elanul
vederea mi se-nsîngera.
De uluire că sînt animale, că sînt plante,
viata mea se micsora
cînd celelalte, celelalte
nu fură cum fiinta mea.
De ce ne-ai fost făcut, tu, Doamne,
atît de multi si împărtiti
în primăveri si veri si toamne
si în felahi si în hititi?
Luarea pulsului
Cad si mor
frunzele de sicomor, –
cad si urlă
cărămizile din turlă,
clopote cu aripi
ding-dang, ding-dang
Eu mă rup de piele,
carne fără rang, –
nădusind cu sînge,
vouă vă vestesc:
nu mai am ce plînge
în sud-vest, –
cu putina viată
care mi s-a dat,
eu v-am trăit pe toti
lăsîndu-vă liberi
cu sfecla voastră argintie,
dragi de fitile arzînde,
căprioare blînde,
frunze fumegînde
sub soare, cu umbre,
umbre curgătoare,
fluvii spre mare,
cu pesti fiorosi,
cu demni chiparosi,
tu, ochi care se deschide si se închide,
voi, strălucinde stele si livide
Ah, ce risipă e trupul omului,
si ce tron ne este
pentru o foarte putină poveste,
pentru mai nimic!
Luati aminte!
Sala tronului
A fi este o credintă,
un fel coerent de a suporta
cuvîntul si scrierea literei A
Condamnati la moarte prin nastere,
desăvîrsind un păcat,
o piramidă e tot ce opunem
durerosului împărat,
care ne face, ne vede si ne stăpîneste,
si care din trupurile si vietile noastre,
la sala lui lungă si mută de lumină,
ne pune ferestre,
vietuitoare
si muritoare
ferestre.
Ritual
Norii se-nmultesc
învinetindu-se cu lacrimi calde de ploaie.
La sold el are un fulger.
Ah, voi munti pietrosi
ce alăptati cu piatră, Calea Lactee,
din al vostru uger de piatră, uger!
Părăsisem cu totii această foame,
capetele retezate mi le azvîrlim în stele, –
gîturile retezate gîlgîind de sînge
pătează marea cu un orizont.
Orbite fără ochi si oarbe
Stelele trăgeau în noi cu razele lor omorîtoare.
Cerul ne era ca un scut albastru.
Nemaiputînd să avem două picioare,
patru picioare aveam, potcovite nemăiastru.
De pe spinarea zeului cad aripile, jos, în noroi,
de pe seaua mea, cade zeul în noroi.
Prea multi fuserăm ca să fim doi, –
unu, strigă,
plînge
si pleacă.
Azvîrlirea împutitei secunde
Creierul acesta care se pîngăreste dintr-o idee
Ciorba aceasta cerebrală, cu ouă de ochi pe sub sprîncene
M-am sculat în picioare numai de lene,
am ucis numai de frig!
Ce, voi nu stiti că sîngele tine de cald?
Nespălat de amintiri, murdar,
mă azvîrl în mare; –
tine-mă, mamă, de un picior
ca să mă zbat
si vînăt, să mă-nec la subtioara piciorului tău
Pleacă, tu, de la tărm, pleacă, pleacă, –
ca niste muste vor sta stelele pe hoitul meu,
dar vă zic eu vouă:
murind,
voi visa visuri!
Din numărul special, Nichita Stănescu, al revistei „Manuscriptum”, 2004
în curs de aparitie.
