RECENZI I

Aurora STEF

George Popa – Studii de literatură comparată

Poetul si gînditorul George Popa semnează o nouă carte Studii de

literatură comparată . O colectie de eseuri inspirat ordonate într-un subtil

crescendo: Elemente , Valori , Umbre , Metafora – afinitate electivă .

Poetica haosului, templele focului, poetica apei, materia si poezia în

viziunea lui Hölderlin, poezia vinului sînt „elementele” care invită la meditatie.

Lirica eminesciană asupra haosului ( Scrisoarea I, Luceafărul , Mortua est ,

Memento mori) comunică firesc, sub bagheta autorului, cu teatrul antic elen, cu

Divina Comedia lui Dante, cu opera lui Shakespeare sau cu constiintele moderne

ale lui Georg Trakl si Murilo Mendes. Depăsirea haosului, transformarea „unei

dezordini, a unui amalgam confuz de date, idei, cuvinte, culori, sunete într-o

structură articulată, armonioasă” sînt posibile numai prin creatie, asa cum ne

demonstrează George Popa.

La fel, sacralitatea apei în India sau la Delfi, purificarea si tămăduirea

prin apă, reîntoarcerea la taina apelor de acasă (la L. Blaga) sînt în continuu

dialog cu V. Hugo ( Oceano nox ) , cu Baudelaire ( Omul si marea), cu Rimbaud

( Corabia beată) , cu P. Valéry ( Cimitirul marin). Ape linistite sau tulburate,

curcubeie sub orizonturi, adîncuri insondabile sau mări de lumină, toate se

regăsesc în analiza propusă din care nu poate lipsi Eminescu. Luceafărul născut

din mare, dorul – ca blazon al poetului – „tensionat la infinit de viziunea mării”,

palate de mărgean sau marea ca opus axiologic al cerului, „simbol al

inconsistentei lumii umane” sînt punctate de autor ca fiind contributii vizionare

la marea literatură.

Fără a tenta o prezentare exhaustivă as spune că lectura primului capitol

nu se poate încheia fără a retine poetica vinului. Motiv liric universal, lauda

vinului este la intersectia dintre „hedonismul profan” si „beatitudinea mistică”.

Lalla Lal Ded, Omar Khayyam, Hafiz, Baudelaire, Verlaine, Valéry, dar si

Nietzsche sînt selectati de G. Popa pentru a demonstra că vinul constituie „al

saselea element, substanta fundamentală a transmutării enstatice a inimii, a

intelectului, a vietii – elixir al eliberării spirituale”.

Dintre „valorile” asupra cărora se opreste profesorul G. Popa în al doilea

capitol, retinem „homo intellectualis”, rugăciunea, frumosul si sublimul,

solitudinea, sugestia în poezie, vidul si aluzia în poezie.

Intelectualul George Popa vorbeste despre homo intellectualis ca model

si ghid spiritual necesar într-o lume debusolată, în care se conjugă în exces

verbul a avea, iar a fi rămîne o alternativă dilematică. Deplîngînd criza

intelectualitătii, autorul încearcă să impună criterii în functie de care statutul de

intelectual să fie recunoscut. Umanismul, demnitatea, elevatia, simtul etic,

responsabilitatea fată de crearea noilor valori sau rolul de ghid spiritual sînt

numai cîteva dintre calitătile omului superior. Bucuria comunicării frumosului,

a sublimului, pentru modelarea spirituală a gîndirii si sensibilitătii celorlalti,

trebuie să contribuie la renasterea intelectualului.

P OEZIA / vară 2010

231

Poetul George Popa analizează fenomenologia creatiei poetice si descrie

mecanismul divin al dicteului. Atrăgîndu-ne în misterioasa geneză a actului

creator, autorul ne ajută să-i descifrăm pe marii initiati: Beethoven care

primeste linia melodică, Eminescu ce atrage „fulguratiile intelectuale”, Platon ce

ascultă „soapta divină”, Blaga care trăieste cu intensitate „arătarea” luminii

stelei albe, Nietzsche care recomandă poetului să fie „placa de aur” pregătită

pentru a primi fulgerul inspiratiei etc. Mergînd mai departe, George. Popa ne

asigură că geniul primeste fulgerul si, din nou, demonstrează aceasta cu ajutorul

nemuritorului Eminescu ( Povestea magului călător în stele, Rugăciunea unui

dac), cel care , asemenea altor mari spirite – Marcus Aurelius, Leonardo da

Vinci, Eckhart, Nietzsche se simte străin lui însusi.

Ca o încununare a tuturor observatiilor sale, în final, George Popa este

în măsură să „demonteze” „mecanismul dicteului”: viziunea, impulsul pentru

fructificare si fructificarea formală (pag. 71). Este, probabil, singura încercare de

acest fel în spatiul literar si rigoarea cu care este descris ne convinge de faptul că

autorului nu-i este străină această tainică experientă rezervată spiritelor alese.

Rugăciunea, ca depăsire a limitelor si înăltare la universal a omului, este

percepută de autor tot ca un creuzet al poeziei. Rugăciunea înseamnă pentru G.

Popa o reactie la „dimensiunile demăsurate prin care percepem văzutul si

imaginăm nevăzutul”, astfel încît, cu ajutorul cuvîntului, poetii încearcă

răspunsul la întrebările ce mistuie inima si mintea, răspunsuri găsite pe

„verticala cerească”.

Frumosul si sublimul, alte valori preferate de G. Popa sînt prezentate

antinomic. Dacă frumosul induce linistea finitului, a certitudinii formelor ca

necesitate a conditiei noastre existentiale, sublimul este reactia de eliberare

spirituală ce determină o perpetuă miscare ascensională, o „sfîsiere între

finitudine si infinitudine”. Predispozitia pentru sublim a însotit, de asemenea,

marile spirite (Eminescu, Schiller, Baudelaire, Heidegger pentru care Dasein -ul

este componenta necunoscută a fiintei ce poate fi deslusită prin creatie etc.).

Solitudinea, temă filosofică aleasă de G. Popa este percepută ca un

sentiment cosmic, o emotie a mintii ce generează fie o dispozitie creatoare, fie

una dramatică. Da Vinci, Beethoven, Kant, Buddha, sînt, în viziunea autorului,

reprezentantii „singurătătii creatoare” care si-au găsit un alter ego în opera lor.

Ovidiu, Cervantes, Oscar Wilde sînt izolati de adversitatea umană în

„singurătatea cosmică” asa cum în pictură sînt Rembrandt, El Greco si Vermeer.

Solitudinea geniului, prezentă la Eminescu, are o altă dimensiune, de experientă

ontică fundamentală ( Oda în metru antic, Mai am un singur dor, Icoană si

privaz).

Vidul, neantul sînt percepute de G. Popa – pasiv , ca nefiintă pură si activ

– cu dimensiunea pozitivă de „rezervor existential creator” si dimensiunea

negativă, în sens distructiv valoric.

Nirvana, ca stare de beatitudine, aflată dincolo de existentă si de nonexistentă,

defineste cel mai bine vidul activ pozitiv. De asemenea, starea

preludică fundamentală din fizica cuantică – vidul Q, care se poate apropia –

prin fluctuatiile de energie împrumutate de la „ infinite stări virtuale”, – de

fenomenologia dicteului în poezie. Ca „rezervor al creatiei poetice” vidul

eliberează energii spirituale. De o deosebită frumusete sînt exemplele pe care le

alege G. Popa pentru a demonstra acele „spatii ale insesizabilului” în poezie:

P OEZIA / vară 2010

232

limpiditatea vibratiei aurorei, licărul abia perceptibil al unei perle, pîlpîitul

solitar al unei stele si care, topite apoi în nerostirea unei harfe, în strune fecioare

creează un vid „care devine un preaplin al inefabilului” ( Poezie si vid ).

Autorul distinge între vidul axiologic – ca fortă creatoare (vidul valoric al

fiintării care, la Eminescu, devine energia ce impulsionează, întru vindecare,

imaginarul, poezia) si vidul neant activ sau nimicnicia (vid valoric existential ce

apare în creatiile lui Ovidius, Petrarca, Shakespeare, Baudelaire, Rimbaud,

Esenin, Blaga, Eminescu „sîntem copiii nimicniciei/ nefericiri zvîrlite în brazdele

veciei”).

„Umbrele” propuse de G. Popa acoperă sensuri ale mortii, poeti si

închisori, umbrele si idealul la Edgar Poe, avatarurile modernitătii, aforismele si

profetiile lui Leonardo da Vinci.

Moartea, în literatura universală îmbracă atît forme tragice (epopeea

lui Ghilgames, „În albastru fermecător” al lui Hőlderlin, Rilke, Passolini), dar

este percepută si ca o stare superioară vietii ( Cartea mortilor la egipteni, balada

Miorita , L. Blaga – „că-n drumuri la capăt ne-asteaptă/ nu moartea ci altă

poveste”, Tagore). George Popa ne propune, de asemenea, viziunea creatoare

asupra mortii din mitul Mesterului Manole si poezia lui Goethe ( Dor fericit ,

Unul si Totul ), afirmînd ca Angelus Silesius că „a muri pentru a nu muri”

reprezintă adevărata filosofie.

Conceptia tragică asupra mortii în lirica eminesciană (în Muresanu , La

moartea lui Neamtu , Împărat si proletar , Înger si demon , Mortua est! ) este

completată de autor cu ideea de moarte ca final al iubirii ( Despărtire , S-a dus

amorul , Ghazel , Peste vîrfuri ) dar si cu cea de contopire cu natura prin moarte,

idee dezvoltată mereu, „ca antidot la perspectiva sumbră a mortii” (în poeziile O,

mamă , Mai am un singur dor ).

În poezia lui Eminescu, moartea are cea mai largă paletă de viziuni, ne

spune G. Popa si aduce argumente. De la cea mai tragică, mai sumbră, trecînd

prin moartea timpului „absorbit de eternitate”, prin suferintă, „expresie a luptei

fiintei cu nefiinta” poetul ajunge la acceptarea mortii percepută ca o altă

dimensiune a vietii.

Aforismele si profetiile lui Leonardo da Vinci, incluse printre „umbre”

de autor sînt de o infinită frumusete si prezentarea lor este un regal. Misterul

existentei a fost preocuparea filosofică a lui Leonardo si a însotit întreaga lui

operă. Non finito si sfumato – adică nedesăvîrsitul în sens de iradiere si

deschidere perpetuă spre univers – si estomparea sau clar-obscurul atît de

celebru, exprimă lupta continuă dintre putinul pe care-l stim si infinitul mister

pe care-l intuim. Aforisme despre vinovătia de a fi fericit, despre idealuri si

prietenie, despre iubire, atent selectate de autor ne învăluie în lumina

particulară a irepetabilului zîmbet zugrăvit vreodată.

La fel, profetiile alese de George Popa sînt de natură a ne tulbura. Un

Leonardo vizionar si avînd o teribilă intuitie, un spirit revoltat de răutatea

omenirii – ne face să medităm la ceea ce trăim astăzi, la rezultatele uneori

distrugătoare ale progresului tehnic, stiintific, medical, la afectarea planetei în

mod ireversibil.

Metafora, pentru George Popa, care ca si Eminescu este mistuit de

nevoia de libertate metafizică, este tema ultimului capitol al „studiilor”. Fie că

este vorba despre eliberarea prin metaforă analizată în poezia indiencei Lalla Lal

P OEZIA / vară 2010

233

Ded sau a lui Blaga ( Cerească atingere ) sau metafora absolută la Eminescu (sub

forma sacralizării si divinizării în lirica de dragoste sau transmutată în basm sau

în poeme), autorul insistă asupra necesitătii omului de a-si crea propriul sine si

de a recrea universul ca spatiu al idealitătii sale.

Metaforfa în lirica lui Hafiz, metafora rimbaldiană de mutatie poetică a

realitătii, metafora universală a lui Rilke – spatiu al comuniunii universale –,

metafora misterului la Lucian Blaga care, în misiunea pe care si-o impune de a

„spori zările tainei” se metamorfozează pînă la uitarea de sine, sînt adevărate

bijuterii ale studiului lui G.Popa. Nimic nu este omis: frigul ca metaforă la

Ovidiu cel „exilat în gheturi”, la Bacovia sau Arghezi, la Macedonski si Eminescu,

metafora pozitivă a lui Topîrceanu, Minulescu, Alecsandri, Esenin sau O.

Cazimir. Metaforele filosofice picturale ale lui Giorgione (în pînza Cei trei

filosofi ), Titian ( Amorul sacru ) si Velazquez ( Venus la oglindă ) sînt completate

de cele ale pictorului iesean Mihăilescu-Craiu si de cele ale Iuliei Hălăucescu

( Extazul păsării albastre trasînd si linia ascendentă a copertei studiilor). Numai

lectura le poate însă prezerva strălucirea.

Aflat în continuă căutare de corespondente, de dialoguri, de tangente

între opere, autori, epoci, autorul ne uimeste prin „vecinătătile” pe care le

creează, prin modul în care face să corezoneze literatura, muzica, pictura,

sculptura si să provoace spectaculoase meta-deschideri filosofice. Avînd

convingerea că „cele mai de seamă creatii ale omenirii, mai încărcate de

simbolică supremă sînt elanuri către misterul ceresc, imnuri adresate unei

puteri aflate undeva în trasuman” ( Poezie si rugăciune ) George Popa ne

propune un periplu spiritual prin creatiile lui Dante, Tagore, Bach, Leonardo da

Vinci, Rafael, Michelangelo, Baudelaire, Rilke etc. Invariabil însă, reperul

rămîne Eminescu. George Popa ne face să-l întelegem mai bine pe Eminescu

iluminat de filosofia lui Kant sau Buddha, de pictura lui Rembrandt sau a lui El

Greco ( Sentimentul metafizic al solitudinii ) dar, în acelasi timp să vedem prin

spectrul luminii hiperionice marile spirite ale omenirii. De exemplu, pornind de

la solitudinea geniului eminescian, a Unului „pătruns de sine însusi” si tulburat

de drama Genezei, ajungem să întelegem limitele multiplului născut din Unul a

lui Hőlderlin. La fel, eminesciana perceptie a vietii ca greseală ce „universul a

comis” si drama nesfîrsită a Demiurgului corespund dramei omului ce vrea să

repare eroarea primordială prin reîntoarcere la Unul din opera lui El Greco, din

muzica lui Bach si Beethoven ( Sentimentul metafizic al solitudinii ).

La finalul acestei cărti, sentimentul că toate marile creatii sînt locuite de

zei este mai acut iar sensurile cosmice ale creatiei umane mai palpabile, gratie

unui ghid spiritual de anvergura lui George Popa. Printr-o înaltă cunoastere a lui

Eminescu si a marilor creatori din toate domeniile pe care le analizează acesta

reuseste să ne procure sublime revelatii – inclusiv aceea de a descoperi un

hermeneut de o rară profunzime. Eseurile, în înlăntuirea lor, se împletesc de

fapt într-un superb poem filosofic despre om, despre înăltare prin creatie,

despre aventura comuniunii cu inefabilul...