POEZIE ANGLOFONĂ

 

 

Gerald STERN

România România

 

Sed ca o cioară peste drum

de sinagoga româna pe strada Rivington,

murmurînd cîntece despre Moldova si Bucovina.

Sînt o vioară ambulantă, cam dezacordată

la notele înalte, cam nesigură?

la cele joase, percutînd patetic

la matele-mi de cauciuc.

Doar muzica ce mă salvează. Altfel

n-as renunta la cranii, altfel

mi-as smulge penele rosii din gîtu-nsîngerat.

Doar muzica—altfel as fi alb

de furie, abandonat ranchiunii

sau logicii, religiei—

Concertul de Brahms, dealuri si văi de aur,

stricta sonată Kreutzer, rubini peste rubini,

un pic de Bartok, un pic din venerabilul Bach,

—pe seama stergarelor albe de sub pomi

si mai putin pe-a lui Goga si-a crestinilor lui,

mai mult pe seama curbei de pe strada Grădinii

si-a vietii îndulcite, si-a sfintilor spanioli,

si-a sfintilor chinezi aliniati să-nceapă rugăciunea diminetii

si mult mai mult pe seama gecilor de piele înfipte-n tepe

si-a fumului tăcut

si-a iesirilor de urgentă tapitate-n plus

si mult mai mult pentru mătasea din ferestre

si-a masinilor de pe străzi

si-a nenorocitelor de stele invizibile

—Yehudi Menuhin

plimbindu-se prin cucută

Jascha Heifetz

încovoiat peste mese,

si Stern, marele Stern în persoană

tîrîndu-si inima de la un suflet ruinat la altul.

 

 

Ukrainianul

 

Inainte de a iesi afara, îmi sterg fata

cu otet. În stil ukrainean. Pun

un strop sub genunchi si altul pe lobul urechii.

Aleg o tufă. Dacă are floare, presar zahăr pe creangă

pentru viermii zburători; ridic o buruiană; îndrept

o lalea îngenuncheată de ploaie. Ceva, înlăuntru,

e nemuritor. Primăvară după primăvară sed

la masa de pin; acum grânele-s încăruntite,

scîndurile crăpate, gaura ce-a găzduit

o umbrelă e deformată, schimonosită, nimic

nu mai încape-n ea. Dar sînt încîntat. Stau pe bancă—

una din cele două—îndoit la jumătate—masa

e rotundă, cel mult de-un cot, marginile

ciuruite, mîncate. Am un copac preferat

si-o pasăre preferată. Sînt înconjurat

de ape. Fac un pact: dacă pomul

mai rezistă un an, dacă înfloreste iar la primăvară, si florile

ce îmbracă cerul si crengile se întorc,

mai stau o iarnă, si-o să plantez o grădină,

si-o să-i scurtez crengile, si-o să-i si greblez frunzele.

Ornul cuibărit lîngă arbustul lui Iuda, ornul cu-n rosu

mai bogat decît rozul, ornul în stare să umilească, cu al său rosu,

lalelele, si-al cărui tipăt carnal

e-ntotdeauna ostentativ, extravagant, doar el, ornul, îmi e martor.

 

 

Fructele Mortii

 

Frunctele mortii atîrnă de crengi fragile

si-au luciul de rosii putrezite, căzute-n pămîntul rece,

mărete încă, coapte cu moarte: o, portughez urît

ce le-a mîncat în drum spre-Azore, prins în crampe

si urlînd, ciorile ce se reped să ciugulească fructele

se răhătesc în văzduh, oh ciori năuce.

 

 

Liliac mort

 

Liliac mort, sub care-am pus o foaie de carton

si l-am tinut la un brat de mine, desi propriu-i brat

mă implora, întins, ca Demostene,

justificîndu-si viata; ce mătură

l-a doborit, sfîrsindu-i pledoaria.

 

 

Traduceri din engleză Mihaela MOSCALIUC