Victor STEROM

Lirica Adinei Dabija vădeste o gratie aparte, pusă în slujba relevării unor experiente lăuntrice. Atmosfera pe care o degajă versurile din volumul: Stare nediferentiată, editura Brumar, Timisoara, 2006, repre­zintă un contrapunct al unui fior dramatic, situat în partea invizibilă a sufletului, asa cum firul de iarbă absoarbe sevele misterioase ale pămîn­tului ce le sustine.
„Dacă n-ai clipi/ te-as pune-ntr-o ramă/ lîngă una din femeile neterminate de Rubens/ Într-o posibilă perioadă bizantină”. Lumina, transparenta, suavitatea acel limbaj de limpezi arderi interioare, sînt produsul unei reflectii în marginea suferintei existentiale, dornice a se converti într-o proiectie simbolică. „Asa cum stai cu capul în palme/ între Anna Karenina, Madam Bovary/ Si-o vecină de-a mea din Estul Europei căreia bărbatii/ îi scriau vorbe de dragoste pe servetele de hîrtie/ Doar ca s-o-nveselească”. Poeta Adina Dabija meditează cu glas tare prin sublimul fraged al imaginii poetice care detine rolul plasticitătii, dar si pe cel al unei majore sem­nificatii. „Te uiti în jos ca si cum acolo s-ar întîmpla totul/ Iar noi am fi niste furnici uriase/ Ce cară cuvinte într-un musuroi/ Din care tu tocmai ai scăpat teafără”. Am citat din poemul: O femeie la masă, în care autoarea face vădite eforturi să nu se piardă în generalitatea filozofantă, urmărind ca într-un jurnal de zi, micile evenimente ale orizontului său per­sonal. Si totusi, în văzduhul simtirii se aglomerează întîmplări mai mult ori mai putin semnificative, fragmente de peisaj si de trăire cotidiană, reflexe ale mediului citadin si livresc cum si ale unuia pur imaginar cu valoare semantică în directia confesiunii într-o „lucrătură” de semne, ele­gantă si credibilă. „Metroul din New York: două siruri paralele de mogîldete./ Natura s-a amuzat scobindu-ne în toate felurile./ Da, noi sîntem ultima aventură a materiei:/ boturi cu ochi/ făcînd istorie pe buza tevilor/ care ne-au scuipat si-or să ne-nghită la loc/ prin cine stie ce capriciu./ Viata curge tagadam, tagadam/ Adormitor legănate de mersul trenului/ sînt întrebările care se nasc/ curgeri în curgere/ treceri în legănare/ fiecare îsi urmează destinul prin tub/ urcă la statia A sicoboară la statia B,/ gîndindu-se dacă X atun­ci Y/ si timpul, ca un vierme urias,/ îsi sapă în tăcere trecerea prin noi”. (A doua sectiune transversală prin tub: Metroul din New York).
 Poeta Adina Dabija se exprimă în versuri printr-o sumă de notatii intime ce alcătuiesc o peliculă de film suprarealistă, precum rouă în care se răsfrînge lumea astrelor. Caligrafia realizată, cu o penită cînd subtire, cînd îngrosată de prea multă pastă de cerneală tusică, semnifică un mod de disciplinare a tumultului afectiv, vizibil în neastîmpă­rul gesturilor ce se reiau pe ele însele ca pe niste linii desenate misterios si uneori abstract în aerul aventurii, în alte si alte noi tablouri. „La capătul tubului e o furnică/ Si urcă, urcă încetisor spre fe­reastra mea/ Si eu cobor, cobor încetisor pe un fir de pai în grădină/ Si ea urcă în musuroiul meu/ Si eu cobor în galeriile subterane ale egip­tenilor/ în tevile pline cu sînge închegat si oase de dinozaur/ în gările înfometate ale pămîntului/ în tubul digestiv al viermilor/ Aceiasi viermi de acum patru miliarde de ani, dar mai grasi/ Si nu s-a schimbat nimic doar furnica/ stă de zece minute în fata ferestrei mele”. (La capătul tubului). Poeta Adina Dabija în tot ce scrie captează si retine atentia printr-un stil propriu. Versurile înaintînd „pas cu pas” din imagine în imagine, ca si cum n-ar întîlni, sau chiar nu întîlneste nici o opreliste. Astfel, po­emul devine coerent din punct de vedere semantic si doar uneori inefabil sau ambiguu, cum îi stă bine să fie cu adevărat.
Peste usoara melancolie în această stare nediferentiată – pare că trece briza unui răspuns nedat. Plasticitatea echilibrului interior se îmbină armonios în textele în care „timpul îsi desăvîrseste opera” cum ar spune Constantin Ciopraga.
„Ca foamea unui căpcăun, ca o pălărie de foc care muscă pustiul/ trece su­voiul si-mi smulge pălăria/ eu nu trăiesc, eu curg/ eu cea de azi mă înfulec pe eu cea de ieri/ si în felul acesta supravietuiesc/ făcîndu-mi culcus în oasele mele, supravietuiesc/ căzînd si căzînd în propria mea pălărie, reusesc să o duc de la o zi la alta/ si toate zilele sînt aceeasi aluneca­re/ care se rostogoleste ca foamea unui căpcăun orb/ iar toate zilele sînt aceeasi zi/ ziua în care m-am născut si am murit./ Abia după ce voi muri voi începe în fine să fiu./ Cînd nu voi mai fi, voi fi/ voi fi suvoiul/ cînd nu voi mai iubi, voi iubi suvoiul,/ mă voi lăsa, mă voi lăsa dizolvată în fiecare părticică din curgerea lui”(Harta vietii).