NOTE D E LECTURĂ

Victor STEROM

Elena Liliana POPESCU

O existentă sublimă metafizic

„Elena Liliana Popescu filozofează pe marginea fragilitătii existentei

noastre aici, a perisabilitătii si tranzitiei, uneori chiar pornind de la jocuri de

sensuri si de cuvinte si culminînd cu reflectii antologice ca atunci cînd

vorbeste despre superba povară a acestei cunoasterii” (Theodor Damian, în

prefata volumului de poeme Cînt de iubire , Editura Lumină Lină (New

York) si editura Pelerin (Bucuresti) 2007, în versiune bilingvă românoengleză,

traducere de Adrian George Săhlean.

Mereu încercată de tentatia autodefinirii, a cunoasterii lăuntrice,

poeta si traducătoarea Elena Lilian Popescu a căutat si caută să-si impună

interogativ-meditativ cîteva adevăruri cotidiene si perene. Lirica ei prinde

contur în linii gotice, laconic si reflexiv dintr-o necesitate imperioasă de

armonie, de rigoare, de echilibru si referentialitate. „As vrea, petale să

culeg/ din floarea fericirii./ Dar visul ei, de nemurire,/ e-ntreagă să

rămînă.../ As vrea să sorb, atunci,/ un strop de rouă./ Dar soarele, întreg,/

este cuprins în el/si rouă blînd,/ m-as mistui în flăcări” (p. 64).

Echivalentele sînt aici cît se poate de explicite si revelatoare. Poeta excelează

adesea în relevarea unor stări de natură înfiorată, sacră ori acelea purtătoare

de valente afective ale sufletului.

“Iartă-mă/ coală albă/ că-ti tulbur linistea/cu soapte/ asternute/

rînduri/ rînduri/ urme de gînduri,/ ce-aleargă/ căutînd/ căutînd/ fără să

stie/ că sînt,/ fără să stie/ c-ascund/ Linistea mea/ si-a ta” (p. 74).

Sentimentul trecerii ireversibile a clipelor, accentuează fiorul de neliniste

care, în subsidiar, si-a cucerit un teritoriu liric propriu, într-o

tonalitate elegiac-ceremonioasă.

„Să fie, oare, egoismul/ acela care îti impune/ să urci cărările

înguste/ ce duc din ce în ce/ mai sus?/ Sau, poate, inima îti spune:/ pocalu-i

plin/ si-a ta iubire/ s-a revărsat/ cînd l-ai adus?” (p. 32).

Poezia doamnei Elena Liliana Popescu deschide un dialog existential

în care vădit se construieste o realitate coerentă si omogenă. De-aceea, eul

liric iese din interioritate si pătrunde într-o veritabilă ordine integratoare.

„As vrea,/ privindu-Te,/ muntii ce se înaltă-n fata mea,/ să-mi pară

fire de nisip/si doar lumina Ta,/ să-mi fie călăuză pe cărarea/ce duce spre

Lumină.../ Atunci, o, Doamne,/ as putea/ să-nving durerea ce mă arde/si

ochii plini de lacrimi,/ de-acum,/ mă vor privi pe mine,/ regăsit,/ de-a

pururi, pur” (p. 46).

Incantatie si reflexie în sensul perceptiei unde existenta înseamnă

spatiul în care fiorul transcendentului e mărturisitor, simbolizînd o privire

aruncată asupra detaliilor ontologice si cognitive în acelasi timp.

P OEZIA / vară 2010

240

Poemele din acest Cînt de Iubire au o anume fragilitate esentială si de

asemenea, înfătisarea unor fresce de o luminozitate scrupuloasă într-o

existentă sublimată metafizic.

„Te-am recunoscut/ în chipul mamei mele,/ care mi-a dat sîngele ei/

pentru a mă naste,/ cîntecul ei de leagăn/ pentru a creste,/ si viata ei,/

pentru a întelege,/ Te-am recunoscut/ în chipul fiului meu,/ care mi-a dat

candoarea lui/ pentru a renaste,/ visele lui/ pentru a mă regăsi,/ si revolta

lui,/ pentru a întelege,/ Te-am recunoscut/ în chipul prietenului meu,/ care

mi-a dat forta lui/ pentru a continua,/ sperantele lui/ pentru a realiza

împreună/ si indiferenta lui,/ pentru a întelege,/ Doar atunci cînd/ Te-am

recunoscut/ în chipul învătătorului,/ care mi-a dat stiinta Ta/ pentru a mă

cunoaste,/ iubirea Ta/ pentru a întelege,/ si tăcerea Ta/ pentru a Fi” (p. ll6).

Poeta Elena Liliana Popescu (născută la 20 iulie 1948 în Turnu

Măgurele, Teleorman) îsi gîndeste poemul în interiorul expresiei si în

parametrii dialectici. Meditatia si interogatia sînt caracteristici omniprezente

pe cînd notatia fulgurantă e fragmentară, aproape ludică, fixînd, totusi,

ceremonialul iubirii într-o perfectă lapidaritate stilistică. „E mai presus de

moarte/ iubirea ce pătrunde/ fiinta-n nefiintă/ cînd trece-n neuitare/ si

dincolo de viata/ stiută-nestiută/ ce sufletul străbate/ cu vesnica-i

candoare,/ se află însăsi Viata/ cuprinsă-necuprinsă/ de cel care se află-n/

eterna căutare” (p. 98); sau: „Te-ai depărtat prin celelalte gînduri/ Atît de

mult, de gîndul cel dintîi/ Si pînă-n clipa cînd te vei întoarce/ Nu vei putea

să pleci, nici să rămîi...” (p. 20).

Operînd analogii fructuoase, surprinzătoare prin prospetime, asazisele

drame intime ale poetei sînt aici desprinse din gama exceptionalului;

Elena Liliana Popescu are capacitatea de a le încrusta în filigran, pecetea

biograficului si nu a pateticului e mîntuită prin confesiune unde

mărturisirea se revarsă în meditatie iar reflectia sobră, semantică prinde

carnatia faptului trăit si asumat.

„Mă sperie cîteodată neantul/ si tristetea adîncă din jur,/ a celor ce

încă suferă/ si a mea, cînd uit cine sînt./ Mă sperii cîteodată de mine/ atunci

cînd din ignorantă,/ cred că pot transforma/ imensitatea iluzorie a lumii./

Mă sperii cîteodată de timp/ si de înclestarea cu spatiul/ dar mă regăsesc în

libertatea/ clipei de împăcare cu mine” ( Dar mă regăsesc , p. 130).