Victor STEROM

 

FLOR I N DOCHIA

REVĂRSAREA UNEI TRĂIRI PRIN REFLECTIE

SI PARADIGMĂ

 

Din suita de referinte critice semnate printre altii de: Ion Stratan, Constantin Trandafir, Florentin Popescu, Valeria Manta Tăicutu, am ales pentru exemplificare cîteva fraze sincere semnate de: Lucian Gruia. „O poezie de Florin Dochia o recunosti după transparenta si muzicalita­tea acesteia. Poetul si-a desăvîrsit un stil original care te fascinează si te acaparează, invitîndu-te să meditezi la marile teme existentialei! Si acum să ne întoarcem la aceste: cîntece pentru stergerea umbrei, editura Premier, Ploiesti, 2010, unde punerea în miscare a fluxului liric – extrem de elaborat –conferă valoarea si densitatea mesajului poetic pus în lumină să indice meditativ-reflexiv realitatea si tonul înscrise între linistea sufletească si nelinistea asteptării. „un sunet o vibratie un ecou/ fosnetul frunzelor în lanurile/ de porumb-un zvon de izvor/ o tăcere asurzitoare un murmur/ care să-mi vindece rănile/ o tremurare de ape un alint/ pe obrazul în somn/ o aripă-n vis peste pleoape/ un semn să mă ridic mai astept/ un pas de înger coborînd în piept” (p. 33).

Mizînd, cu o semnificatie frecventă, pe procedeul conceptului si al simbolului-metaforic care se integrează în poemele cu vibratii cognitive, cu tonul expresiv, poemul marca Florin Dochia Plasticizează canonul si îl redă unor frecvente concrete, palpabile. Invocarea esentelor întru purificare interioară, prin exercitiul Logosului poetic poezia se remarcă printr-o arhitectură a versului, articulată cu rigoarea construc­tiei lucide a viziunilor lirice.

„un cîntec tăcut istovit dinspre/ cîmpuri – e galben octombrie/ copiii luminii închipuie păsări/ vinovate de melancolie si iar/ întrebarea: sîngele umbrei e/ doar umbra sîngelui?/ un cîntec istovit/ douăsprezece glasuri într-unul/ răstignit peste nori” (p. 43).

Meditatia reflexivă a poetului Florin Dochia se insinuează subsidiar în haloul imaginilor poetice desprinse (^arcă) dintr-un spectacol în care împlinirea se află dincolo, în alt spatiu si în altfel de timp mult mai fragil.

Exultanta e domolită cu deosebită claritate în gesturile ceremoniale. „singur în piata cu îngeri de ghips/ legat de umbra unui copac dispărut/ răstignit fără patimi si fără dureri/ oarbe ferestrele caselor de departe/ surd la cîntecul-delir despre moarte/ iată cum te astept heruvime/ la poarta palatului să cobori dintre/ tronuri să împărtim împreună singură­tatea/ sub sărutul putred al diminetii de toamnă” (p. 26). O complexitate a relatiei sinelui cu ceilalti se singularizează printr-un efort sisific de constructie, sau, mai corect, de reconstructie a limbajului ori a prozodiei poetice. Cerebral, poetul Florin Dochia caută nu tema ci armonia dintre sintag­mele sublimate ideatic cum si echilibrul coerent al acestora ca piloni semnificativi de sustinere întru împlinirea poeziei pe care o creează si o visează modernă si ne-comună a timpului nostru.

„tu urmează-i calea si umple lumea/ de păpusi spală umbrele lacrimii pe obraz/ închipuie arbori fructiferi în liniile palmei/ farmecă verbele si fă-le monede de aur/ cu ele scrie-ti pe nisip nerostirile/ adevărurile absolute ale iubirii/ ce va să vină cîndva/ împrejurul e o grădină de maci/ pe care am visat-o pentru tine/ sparge tăcerea cu alte tăceri” (p. 52).

Poetul cîmpinean Florin Dochia este prin excelentă mai totdeauna prizat la realul reprezentărilor menite să favorizeze-revărsarea unei sensibi­lităti- cum ar spune Gheorghe Grigurcu. În fine, revărsarea unei trăiri prin reflectie si paradigmă.

Bunăoară, în poemul o agresiune asupra ordinii cu care voi încheia nota mea de lectură, se întemeiază pe sine, construindu-si un spatiu ontologic unde realitatea e transcendentă obsesiv, plină de „taine infailibile” (Ion Pillat) iar elegiacul se înregistrează în

registrul baroc, abstractizîndu-se iminent, „mi-am luat în serios rolul de ucenic al mortii/ trăiesc din plin viata

pescarului de pe styx/ stiu că e un concediu nemeritat/ în care te apropii de mine precum/ diamantul de sticla fragilă/ (un cărbune răscopt care musteste/ de virusi strălucitori – undă si corpuscul/ îmbrătisati ca în sărutul lui brîncusi)/ realitatea ne întoarce spatele/ la despărtire, tu vei alege tipătul,/ eu voi alege durerea” (p. 60).

 

 

IOAN MOLDOVAN

O SUITĂ DE ÎNTÎMPLĂRI, PSIHOLOGII, TEMPERAMENTE

 

Poemele semnate de Ioan Moldovan în volumul Recapitulare, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, închid în ele trăirile unui suflet încercat de vămile existentei, mărturisite în versuri de o cuceritoare expresivitate lirică. Ele trec drept alintare distilată la nivelul „spectacolului” diurn. O confesiune într-un dramatism al cărui combustie a substantei comunicării rafinează moral-liric acomodarea cu ritmurile cotidianului. Aparent dezinvolte, pe un ton personal aproape patetic ce reclamă o reculegere care e sate deja o filtrare a sensibilului, poemele din această carte cuceresc printr-o sinceritate capabilă să fixeze atentia precum un stil împins spre o constiintă a limitelor.

„Azi n-am mai văzut uli/ Iarna noului mileniu are alte păsări în cap/ Civilizatia Egiptului nu-mi mai încălzeste inima./ Ea e plină numai de cele stiute./ Sînt obosit de piramide si de faraoni/ si putinii mei sclavi au început să-si dea coate/ să-i umfle rîsul/ Nilul, însă, o, Hilul/ curge maiestuos printre degetele mele/ îl gust si adorm/ Mă trezesc si-1 gust din nou/ si parcă-parcă mi se schimbă stilul” (p. 86). Poemele lui Ioan Moldovan (născut la 20 martie 1952, în satul Muresenii de Cîmpie, comuna Sava (în prezent comuna Palatca) judetul Cluj) se configurează coerent si verosimil, actul selectiei avînd semnificatie de persuasivitate substantială.

Atmosfera creată este de elegie, produsul fiind al unei mari pasiuni. Un curent nelinistit amestecă liniile imaginilor alter-egoului, pentru a le recompune într-un registru doldora de tensiunea maximă a emotiilor si-a devenirii.

„Mi-am petrecut timpul cu oameni însemnati si mi-am petrecut/ acelasi timp/ Cu aceiasi oameni foarte neînsemnati./ Între timp a murit cineva./ între timp cineva mai respira./ Tu să aranjezi o ninsoare si o masă-n tinsă si adu iedul să-1 pup pe bot./ Poate că din păcate nu sîntem nemuritori./ Pe-o vreme de iarnă/ ne-am mai văzut în apele roz ale rîului./ Si-atîta tot” (p. 36).

Sensibil si meditativ, înăltînd stările sale psihologice si sentimen­tale la nivelul cugetului melancolic – mai ales în procesul inter-relational creativ –capacitate mentală – personalitate distinctă întru atingerea pragurilor lirice initial fixate.

Asadar, poezia semnată de Ioan Moldovan surprinde prin bogătia particularitătilor cognitive, cu întelesuri ontologice adoptate propriei nuante sufletesti.

„Au început mîncărimile./ Picioarele se miscă singure în pustie,/ mese roase de timp, mîna scrie si scrie./ Mi-amintesc umbre de om, nu cuvinte, nu cărti./ Pe mine însumi nu mă am decît pe părti si pe rime./ Sînt plin de crime si lasităti./ îmi tot promit să mă pedepsesc:/ două-trei versuri care, memorabile fiind,/ să sune, în sfîrsit, a ceva omenesc” (p. 20).

Aproape nimic inventat, ci, trăit, real, frust, nostalgia în acest poem, dar si în multe altele din această Recapitulare. Amintirile poetului Ioan Moldovan îi prilejuiesc o ingenioasă „cronică” pictată semantic, încorporînd o suită de întîmplari, psihologii, tempe­rament.

„Am pus clei să se prindă soricelul si acum mi-e frică/ să mărturisesc/ caraghios, de o mie de ori/ înfricosat de vederile colorate din timpul somnului/ lăudate de toti nutritionistii pusi pe căpătuială/ vesel doar în vis si si acolo doar în trecere/ atît cît fericit îl strîng în brate pe cel de-al doilea tată/ desi în bratele mele s-a înmuiat el/ căzînd greoi în fata liftului pe cimentul răcoros/ care nu mai urcă pe nimeni nicăieri” (p. 63).

Ioan Moldovan nu refuză, ba dimpotrivă, ordonarea logică a amănuntelor de parcă ar vrea si vrea să le evoce în exhaustivitate coerenta lor structurală, relatională rezidînd în emotia reflexivă. Nu de putine ori poetul Ioan Moldovan ridică sentimentul de cunoastere la proportii nebănuite (incredibile) întotdeauna prin tensiunea trăirii asumate si prin uimire, iubire, vis si candoare. O vitalitate cînd linistită ca o apă ajunsă în cîmpia luminată de soarele verii, cînd exuberantă.

Rafinamentul si eleganta traduc în aceste poeme nevoia de identitate, de ordine, de stabilitate. Axat pe o poezie de meditatie-atitudinală, Ioan Moldovan se dovedeste un virtuos al expresiei poetice, într-un univers de arhitecturi, de reflectii sesizante la nivelul spiritului, aflîndu-se într-un „proces” continuu de cunoastere cu sine însusi. „Cu timpul am să inventez moartea amînată/ sub un cer etern si binevoitor/ casele s-au molesit, inclusiv casa din Austria/ putini din convoi mai cred în timpul prezent/ ce s-a uitat e bun uitat/ ce s-a visat e o promisiune de supravietuire/ literele da/ sunetele nu/ jocuri jocuri si iar jocuri/ obositi de o simplă apă cu o altă apă/ nimeni nu mai vrea să i se audă vocea/ sub mine mame copii mări insule fantasma sării/ scriu scriu si tu nu mai esti viu/ cu timpul am să inven­tez altceva cu mult mai rational/ tu nu mai esti vie/ dacă adorm cineva o să continue să-mi dicteze o păpădie” (p. 56).