NOTE DE LECTURĂ

Victor STEROM

 

PASSIONARIA STOICESCU

REFLEXUL UNEI DISPONIBILITĂTI SENTIMENTALE

 

Passionaria Stoicescu scrie în volumul său bilingv – româno-albanez – Sarpele cu aripi, editura Rawex Coms, Bucuresti, 2010, traducere de Baki Ymeri – o poezie din care se retin nu o imagine anume, nu o idee bine jucată în expresie, ci starea poetică inanalizabilă, evocînd exotisme si initieri, sugerînd o calmă nostalgie a desăvîrsirii. Poemele, unele concentrate si sublimate, altele extrem de laxe avînd la origine un dublu impuls de a exprima si de a ascunde totodată. Din suita de referinte critice semnate printre altii de: Ion Caraion, Laurentiu Ulici, Radu Cârneci, Gheorghe Istrate sau Florentin Popescu, am retinut ceea ce spunea Ioan Holban. „Jocul cromatic din versurile Passionariei Stoicescu se îndepărtează de norme negîndu-le, desfăcîndu-le aparenta pentru a descoperi o dimensiune tragicii”.

Cele mai multe dintre poemele cuprinse aici, se constituie într-un amplu discurs meditativ de cunoastere situat sub semnul cristalizării cognitive. „Întîi/ ea se poate descrie/ numai fiind în viată,/ apoi/ nu interesează pe nimeni/ că mori în fiecare zi.../ Altfel/ de ce i-as multu­mi/ lui Dumnezeu/ sau Soarelui în zori,/ că iarăsi m-am învrednicit a fi?” (p. 52). Poetica Passionariei Stoicescu rezidă în orgoliul unui program al viziunii cosmice si se nutreste dintr-o continuă provocare a onticu­lui pe o gamă reflexivă si intimă, cu inflexiuni elegiace, într-un cod al exultantei cerebrale. Dorinta structurală a poetei este de a-i fi descoperită starea de asteptare cît si de chemare.

„Pasărea Fricii cu gheara subtire/ se numeste Iubire./ Ea se agată/ din spaima de viată/ si zboară departe/ din spaima de moarte./ Vremea îi trece/ fără să stie/ că nu are cuib,/ ci doar colivie/ de aer,/ de lemn,/ de metal./ Pasărea Fricii se numeste Iubire/ (substantiv defectiv de plural) ” (p. 40). Impregnate de fior existential cum si de un anume retorism didacticist, aceste versuri pătrund prin aluzie subsidiară între text si pretext în modul pozitiv al meditatiei etice.

Astfel, întelegem cît de apropiată este poeta Passionaria Stoicescu de metafora densă, de simbolul parabolic si de o deosebită pondere a semni­ficatiilor.

Simptomatice fiind în acest sens aventurile semantice ori nevoia de re-definire, de re-configurare a mesajului poetic.

„Sînt o păienjenită.../ Ascunzătoarea mea –/ coltul vietii,/ coltul paginii,/ coltul de stea.../ Pîndesc pasaje vii,/ zburătoare ca musca/ si le înfăsor,/ le devor/ pînă devin una cu fiinta mea./ Astfel îmi tes pînza în lumină/ mintită de rouă,/ de brumă,/ cît îmi e dat a duce,/ cît nu-mi destramă vecia/ plasa tremurătoare.../ Nimic nou sub soa­re./ Sînt o păienjenită cu cruce.../ Crucea mea – Poezia” (p. 84). Passionaria Stoicescu (născuta în Bucuresti, 1946) si-a însusit din aceste jocuri sintactice si morfologice exact ceea ce îi era mai caracteristic firii ei si totodată si-a asumat cu o surprinzătoare intuitie riscurile de a fi ea însăsi în tot ce spune, de a se re-găsi într-un stil liric capabil să fixeze atentia, aptă să dea gesturilor un aer hieratic si în­telesuri de sublime rezonante.

„Această rană cîntătoare/ nu poate prinde coajă –/ toate cangrenele verbu­lui/ stau de strajă./ Ar trebui să tac,/ ar trebui mîna să/ refuze să scrie/ ideograma animalului muribund/ cu numele POEZIE./ Sisif – fratele meu geamăn/ blagosloveste suisul abrupt.../ Ce dor mi-e,/ ce dor mi-e de mama,/ patria mea de-nceput!” (p. 38).

Este aici o eliberare de energii păstrate înlăuntrul tainicelor labirintu­ri ale acestor prefaceri cu chip de „arderi” controlate cu o remarcabilă virtuozitate. Meditatia e doar reflexul unei disponibilităti sentimentale si se fixează prin dezvoltarea de tip decorativ a unor parabole-simbolice-motive lirice predominante în aceste poeme unde valoarea estetică are în primul rînd o functie atitudinală.

„Nu-l văd si nu-l ating –/ dar este,/ nu urc,/ dar el mă ia pe creste,/ nu-i foc, dar arde nevăzut/ si cîntă disperant si mut./ Mi-e mire/ fără legămînt/ si cer imens,/ fără pămînt,/ drag mort/ din patima mea vie.../ El?/ Eu!/ – Poemul – cînd mă scrie!” (p. 18).

Loc si locuire în acelasi timp, constituind chiar „nucleul” paradigmei sau parabolei care este chiar Sarpele cu aripi; nucleu ce va fi mereu si mereu sub lupa vizionară a poetei Passionaria Stoicescu, lucrat asupra lui însusi dinspre o realitate dură spre filozofia unui mit. „Sînt «tîrîturi» si «tîrîtoare» –/ diferenta dintre «u» si «o»/ ascunde o cruciadă fără săbii si scuturi,/ o luptă lăuntrică între/ a alege sau a fi ales”/ vierme (mai apoi sarpe/ sau flutur.../ Vrei întuneric sau multă lumină?/ Alunecare umedă sau părere de zbor?/ (A nu se uita că orice suis la ceruri/ percepe tributul de tîrîtor...)/ Cu asumarea acestei umilinte/ de care n-ai cum scăpa,/ am ales flutur să fiu/ sau el m-a ales pe mine,/ ca emblemă si autodistrugere a mea” (fragment din poemul Sarpele cu aripi, p. 56).

 

BREVIAR

Victor STEROM

 

ION DUMBRAVA / NUMAI SEPTEMBRIE

ED. DIGITAL DOCU PRINT, TÎRGU-MURES, 2012

Poemele din acest volum excelează printr-o constructie riguroasă, concizia fiind de natură ontologică. Sînt de fapt o suită de tablouri relevînd coplesitoare profunzimi. Calitatea morală si atitudinală a acestor versuri, semnifică un semn de maturitate artistică, pe cînd tensiunea emotională conferă poemelor un înalt tonus de autenticitate. Poetul Ion Dumbravă scrie dezinvolt de parcă ar detine o retetă infai­libilă. Toată poezia din această carte rezidă într-un monolog-meditativ. Poetul vorbeste cu sine ca si cum ar vorbi cu toate cuvintele deodată, care – aici – capătă identitate. Freamătul sentimentelor se decantează într-o gîndire profundă, conturînd puterea trăirilor, sinceritatea fiind calitatea primordială si caracteristică exprimată în versuri sugestiv articulate. Ion Dumbravă descifrează în poezia sa, universul de probleme care, el si le-a pus si, si le pune pentru a-si clarifica sentimentele, aspiratiile si răspunsurile cu caracter de polaritate. „Zi în plină-ntomnare. Esti tot/ tu. Locuitor în acum,/ rătăcitorul prin mîine./ Vară căzută sub coasă./ Rană vie tăcerea/ parcă tot mai adîncă/ si fără răspuns./ Nevindecată uitarea./ Zi tulbure ca o umbră/ a amurgului. Cu un vînt ametit/ în toamna ca o crîsmă de tară” (Locuitor în acum).

 

GHEORGHE A. STROIA / SUFLET DE ANOTIMP

ED. ARMONII CULTURALE, ADJUD, 2012

Spatiul dar si timpul (anotimpul) în care se „miscă” inspiratia Si reflexivitatea poetului Gheorghe A. Stroia este fără margini. Rezulta­tele sînt ale unui creator neîmpăcat cu rutina; alert, ludic, concentrat pînă-n miezul poemului zen, tonul fiind mai totdeauna al meditatiei si al contemplării. „Liman de îngeri/ Aripi de lăcrămioare –/ Salt periculos” (p.21). Trebuie să amintesc traducerile acestui Suflet de anotimp; ele sînt asigurate de: Virginia Popescu si Nicole Pottier în limba franceză, Mariana Zavati Gardner si Fay Jacqueline Gardner în limba engleză. Iubitor de armonii reflexive, lucid pînă la transparentă, sobru si animat de o nesecată dăruire prin cuvînt, Gheorghe A. Stroia întrupează peren multiplele sensuri ale existentei, în varii motive si sugestii artistice, relevînd într-o unitate dialectică o lume de întîmplări incredibile si inefabile. Asadar, ne aflăm în plină atmosferă a poeziei extrem-orientale – japoneză sau chinezească – unde versurile se „nasc” din delicatetea unor gesturi conotative, odată cu precizia si concizia acestor bijuterii caligrafice, stilistice si ideatice.

„Căderea frunzei –/ Efemere amurguri/ Ale dorintei” (p. 60). „Scheletici copaci –/ Grăbite siluete/ Ale clipelor” (p. 61). „Peste miriste/ Timpul bolnav de frunze –/ Sentiment rănit” (p. 78).

ANGELA MARINESCU / PROBLEME PERSONALE

ED. PARALELA 4-5, PITESTI, 2010

Atmosfera pe care o degajă versurile din acest volum, reprezintă un contrapunct al unui fior dramatic, o paradigmă a cunoasterii de sine, situate în partea invizibilă a sufletului. Poeta Angela Marinescu meditează prin sublimul fraged al imaginilor poetice care au nu numai roitul plas­ticitătii, ci si pe cel al unei semnificatii sublimate ideatic. Poeta urmăreste ca într-un jurnal intim, micile si marile evenimente ale ori­zontului său personal. Aici se aglomerează aleatoriu întîmplări, fragmente de peisaj si de trăire cotidiană, reflexe ale mediului citadin cu valoare de sugestie în directia confesiunii, într-o tesătură de semne elegante si coerente.

„durerea din interiorul bucuriei adînci./ înserarea precisă a materiei./ cu degete negre îmi apăs/ pieptul, prăbusită în mine,/ fără întoarcere,/ în venă cuvîntul se desface pînă la tăcere./ se sfîsie umbre pe zid./ un soare alb/ desfigurat în creier./ flăcări peste flăcări/ în cercul de vier./ lanturi peste gratii./ hrana mea este neagră” (cuvîtul se desface pînă la tăcere).

 

NICOLAE SAVA / ÎN ARIPI DE GALĂ

ED. DACIA XXI, CLUJ-NAPOCA, 2011

Nicolae Sava lasă în versurile sale, să curgă liber, poemul fiind usor ori chiar epic, cuvintele alunecă în si prin text, calm, precum gesturi­le tăiate perfect în marmora unor amintiri, întîmplări, atitudini sau în raza conceptului paradigmat care poate fi aici stare de spirit precum si mărturisire prin sublimare. Lirismul său rezidă într-o anumită implicare a imaginii poetice, reusind, astfel, să unească realul cu reprezentarea lui plastică, menită să sugereze verosimilul din mesaj. Poetul Nicolae Sava pare a fi preocupat – dacă nu chiar este – de corectitudinea raportului dintre imaginatie si sensibilitate, avînd în vedere criteriul socratic al adecvării obiectului la subiect. El încorporează în text, adesea, cu riscul redundantei, meditatie si atitudine întru obtinerea tensiunilor persuasive necesare încorporării.

„După ce în clasă se adunase toată linistea zilei/ iar copiii stăteau cu mîinile încrucisate la piept/ încît se auzea doar timpul trecînd/ doamna învătătoare luă o pozitie estetică anuntînd grav:/ Dragi copii avem bucu­ria de a saluta în mijlocul nostru pe/ domnul poet/ si domnul poet ne va citi cîteva din creatiile domniei sale” (Moment poetic).

 

VICTORIA MILESCU / FLOAREA VIETII

ED. RAWEX C0MS, BUCURESTI, 2010

Victoria Milescu foloseste dragostea sau cunoasterea de o tulburătoare confesiune poetică si pare a fi capabilă de a lăsa să se Ivească în toată splendoarea ei, în tot inefabilul semantic, o sensibilitate curajoasă întru celebrarea unui limbaj suprarealist, în pas cu timpul care i se potriveste. Astfel, putem releva că, nehotărîrea dintre fiintă si nefiintă, dintre real si ireal, ne conferă o senzatie halucinantă si această „halucinatie” în pare ni se descoperă structura firii de la începuturile ei, la sfîrsitul ei, „gîndurile ne sînt blesteme ce se des­prind cu limbi de foc” (Cioran). Aproape fiecare poem dă întreaga atmosfe­ră din acest volum plin de o poezie ceremonioasă, plin de nelinisti metafizice, încărcată de parfumurile vietii diurne si trecătoare, mărturisindu-ne legătura permanentă cu semenii. Mesajul liric se percepe în fluxul textual de la inevitabile dureri ori căutări spirituale pînă la acceptarea teribilei si imanentei clipe ale mortii.

„E noapte, e ceată/ pe masă, cartea/ rămîne neterminată/ rămîne o jumătate/ de foaie albă/ să scrie altcineva altcuiva/ continuă tu, sora mea/ sora

mea mai mare/ mai puternică/ mai necurtătoare/ tu esti singura/ care nu mă

condamnă/ care nu mă cheamă înapoi/ tu esti singură/ împotriva tuturor/ pe

insula Avallon/ de unde nimeni nu se mai întoarce” (Sora mea mai mare)

 

FLORICA BUD / CRUCIFICAT ÎNTRE PARANTEZE

ED. RAMURI, CRAIOVA, 2010

Pentru Florica Bud poezia este o problemă de cunoastere si destin care nu poate fi mimată, eludată si nici escamotată? ea trebuie tratată si înteleasă în toate detaliile ei lingvistice. Stilul folosit în acest Crucificat între paranteze este abrupt, inspiratia mereu eruptivă, dînd perspective de ordin plastic, limbajul primînd ca o revelatie, iar procesul logic e mai mult centripet decît centrifugal, relevîndu-ne un orizont ontologic. Florica Bud scrie o poezie care nu scapă de blestemul subiectivitătii, dar nu devine – cum ne-am închipui că poate să devi­nă categorie obiectivă. Este mai degrabă deschiderea între sugestia soaptei si imaginea marii treceri, poeta avînd toate mijloacele prozodice disponibile pentru conturarea unor viziuni ample. Poezia creată de Florica Bud ne invită pe un tărîm subtil, magic-elegiac, plin de rigori psiholo­gice.

„vijelia s-a stins./ rămîn fără frunze/ zadarnic rest amortit/ printre gîn­duri/ ce dor./ contur aurit/ mă clasez/ adunînd tăceri refractare/ luciu ascuns/ oblig în timp. / lacrimi.../ fac parte din mine/ dar rebeli/ stropii se preling înspre tine./ de sînt... tu esti/ singur si rob/ aceluiasi ritm... frenetic/ potop” (Oglinda timpului).

 

ALEXANDRU CIOCIOI / ZBORUL DIN CLEPSIDRĂ

ED. EX LIBRIS UNIVERSALIS, BUCURESTI, 2011

Odată făcut un pas într-o directie lirică, ceilalti pasi încep să fie tot mai obsesiv făcuti, în special într-acolo unde rigoarea dialectică prezidează procesul creator. Poemul în sine din acest zbor în clepsidră pare că există înăuntrul cuvintelor precum un fior înăuntrul unei lacrimi. Viziuni enigmatice nu se relevă aici favorizate dar si afectate de o anumită emfază a dezvăluirilor existentiale. Ceea ce mi se pare determinant pentru poezia lui Alexandru Ciocioi, este faptul că se porneste de la obsesii cognitive si nu de la fascinatia limbajului. Din acest motiv, poezia lui nu este lipsită de seve metaforice, poetul fiind încrezător în forta intrinsecă a cuvîntului capabil să transmită o nealterată stare lăuntrică.

„Umbra nu are fruct!/ doar memorie/ asternută în aer/ pe apă si-n lut/ si cînd bate un viscol damnat/ se-scunde în singurătate/ cuibărind în cuvînt/ culori încercate/ Cînd vin corăbierii/ rădăcinile/ se pregătesc de nuntă/ si umbra.../ începe să aibe trup” (Umbra).

3

REMEMBER

 

CORNELIU STURZU (1935-1992)

26 Ianuarie-27 Iunie

Meditatia adînc elegiacă în monologul frust ori dialogal al poetului Corneliu Sturzu a păstrat cu sfintenie sentimentul cunoasterii de sine, în fata si înăuntrul revelatiei, aspirînd la marea poezie moder­nă, preocupat fiind de forta incantatorie a textului propus. în peisajul liricii noastre de astăzi, poetul Corneliu Sturzu s-a înscris cu o poezie deschisă de tip confesional. El a simtit că are ceva de spus lumii din sufletul lui în care emotia s-a fluidi­zat în partituri scrise pe fata unor oglinzi în spatele cărora – bănuim – că a fost însusi autorul. Structural, poetul Corneliu Sturzu a fost un elegiac si un pictural îmbinînd – la modul fericit – esentele primare cu experientele culturale. Temele nu sînt substituite ideilor, astfel, poezia creată de Corneliu Sturzu nu este abstractă, ci, dimpo­trivă, saturată de concret, de o realitate asumată si trăită de autor, în dialog cu patetismul si mai putin cu retorismul, cu emotiile stîrnite în subsidiar, versurile acestea fixează în fond o dispozi­tie lirică si o atitudine fată de realul poetic ori de realul existential, dictate de starea reflexivă a poetului.

 

UMBRA MARELUI FLORENTIN

Alergam, gîfîind, către mare,

cu umbra-i zvîrlită pe-un umăr,

ca o piele, jupuită de bivol.

Voiam s-o clătesc, în apele-acele,

să-mi spăl apoi mîinile de glodul drumului,

si ochii de toate noptile,

si mai ales de făgăduinti.

 

Dar marea alerga înainte,

iar eu străbăteam teritoriul ivit dintre ape,

împiedicîndu-mă-n mîlul cu alge,

lunecînd pe meduzele moarte si scoici.

 

Vîntu-mi tipa din fată: Nu te sileste nimeni!

Ciresii din urmă-mi strigau: Poti să renunti!

Dar ei nu vedeau femeia aceea

de la capătul drumului,

între soare si lună, chemîndu-mă

cu umbra marelui florentin

aruncată, grea, peste umăr.

 

Întîrziind cu Rilke

Oriunde-ai fi, în seară, vino-aice,

iar cupele vor sta o clipă-n asteptare,

pînă ce-o umbră-a cuiva am conturat,

Să nu o pierd, trecută-n depărtare,

Oriunde-ai fi, ascultă, am chemat!

 

Tu ai muri ucis de frumusete

de-ar fi acolo să rămîi pe totdeauna.

Răgazul clipelor cînd te contemplu

ca pe-o statuie zveltă, de Tanagra...

Stiu, scîrbă ti-e să mai rămîi în templul

cu ziduri ce le macină pelagra.

 

Dorm ghemuite pietrele

în ploaie, brutal trezite cu călcîiul...

Oriunde-ai fi, eu te-am chemat în seară,

privirea-mi să te certe – pentru-o moarte,

de-a refuzat să te mai doară...

 

Oriunde-ai fi, nu-mi spune: Noapte bună.

 

TOMA ALIMOS

Tărînă-i si piatră de culmi...

Trunchiuri de brazi si de ulmi...

Numai glasul urcat sus, mai sus

L-au rupt vînturile si l-au tot dus

Pe creanga noduroasă a Dunării,

Din codri în stîni,

Din stîni, în izvoare si-n tălpi de fîntîni.

 

Apă beau amestecată cu glas

De soaptă si strigăt rămas.

Si nu mai stiu, nu mai stiu

De-i el ori eu sînt cel viu.

Sau poate-i numai străvechiul cuvînt

Despre iubirea acestui pămînt

Din legămîntul colinelor

Si floarea cărărilor

Si cremenea muntilor

Si sufletul zărilor...

IOANID ROMANESCU (1937-1996)

4 septembrie-20 martie

Poetul Ioanid Romanescu a venit exploziv în poezia modernă, alimentat fiind de o sete de viată „uriesească” transpusă în poeme vecine cu lirica whitmaniană. Treptat, Ioanid Romanescu a descoperit noi si noi orizonturi în care spiritul activ a lăsat locul confesiunii, meditatiei filozofice, invitînd con­tinuu la o cunoastere din interior spre inima lirismului sublimat ideatic. Astfel, poetul a prozaizat reflexiv poemele dintr-o dorintă de purificare în sensul de a releva semnificati­vele întîmplări ale unei realităti capabile de a limita prin proiectia ei, însăsi descifrarea. Interesant este faptul că în această spunere psihologică tradusă la nivelul expresiei poetice, în care simtul realului nu se împotriveste memoriei afective, confesiunea ori mărturisirea capătă un aer atotcuprinzător, integrînd meditatia, interogatia si atitudinea deopotrivă.

 

SIRUL LUI FIBONACCI

dar eu tu care esti acolo

bat cu picioarele-nghetate deschide

dar eu tu care esti rănit

nu mă mai recunosti azi nu mă recunosti

eu tu cel care am murit

ascultă sînt eu mai departe acolo

crucea ta se albeste pe spatele meu

deschide eu sînt acolo de mult

eu te astept am venit am venit

nu vreau să aud sînt acolo acolo

ci exist ci nu eu să-mi deschid

ascultă cineva e acolo acolo

eu tu cei care am murit

ia cheile tu care sînt

alungă-mă alungă-mă e timpul

bat cu picioarele-nghetate asteaptă

crucea ta se albeste pe spatele meu

o sirul sirul nu se rupe

de cel care întoarce capul

 

PANTUM

Sufletul greu nu avu timp a mai vedea

cade în vis cade în cer – dus de neant –

îngerul meu demonul meu pierderea mea

poate auzi doar un ecou stins delirant

 

cade în vis cade în cer- dus de neant –

moartea iubind spulberă sori totu-i în van

poate auzi doar un ecou stins delirant

au mai rămas fluviu de foc negru ocean

 

moartea iubind spulberă sori totu-i în van

dulce mi-a fost un paradis într-un infern

au mai rămas fluviu de foc negru ocean

cîte acum altui miraj i se astern?

 

dulce mi-ai fost un paradis într-un infern

azi îmi apari îndepărtat si ireal

cîte acum altui miraj i se astern?

strig înecat – saltă-n reflux ultimul val –

azi îmi apari îndepărtat si ireal

sufletul greu nu avu timp a mai vedea

strig înecat – saltă reflux ultimul val –

îngerul meu demonul meu pierderea mea

 

VIRGIL MAZILESCU (11.04.1942 – 18.08.l984)

Poet de o melancolie funciară, turnată într-o poetică modernă a refuzului, Virgil Mazilescu dezvoltă frecvent o imposibilitate de comunicare, ceea ce generează – mai ales – monologul. De asemenea, numărul mare de versuri ce se opresc mereu si inexplicabil ca într-un lapsus sau în sincope agătate de cele mai neasteptate părti ale propozitiei ori chiar părti de cuvînt, ca în fata unui gol al memoriei, se străduiesc să sugereze absenta silintei constructive si prin extensie, însăsi absenta a celui ce supraveghează si voieste.

Virgil Mazilescu a stiut că una dintre cele mai importante si... semnificative trăsături ale poeziei este aceea care exprimă o multitudine de stări si nuante, de figuri de stil, rămînînd în acelasi timp axiomatică si inefabilă. Poezia lui fiind expresia spiritului iar cum spiritul e atemporal si aspatial, nu poate fi înteleasă altfel. Si totusi, în versurile lui Virgil Mazilescu, rătăceste o fiintă a cărei deznădejde e trădată de gesturile imanente sintaxei sale.

 

mi-am uitat casa si numele

mi-am uitat casa si numele e obositor

să-ti stii mereu numele pe de rost

o grigore dumitru iulian usa de la intrare

se deschidea înăuntru? si cîinele negru al vecinului

spuneti că muscă? si n-ar trebui să umblu cînd e ger

cu capul descoperit prin pădurea de aluni? am uitat

am avut vreme destulă să uit din creier pînă în degete

 

aici lîngă dunăre mă înconjoară păsări de tot felul

vrăbii gîste sălbatice specii rare de cocostîrci

si iubirea mea pentru ele se deschide

ca un port ospitalier – poate să vină iarna scitică

voi exista mai departe si voi călători mai departe: ecou

a doi părinti onesti reverie de lebădă

auziti: viata, stele scobind încet cîmpia

 

soarele strigă si cade în frunze

soarele strigă si cade în frunze

în singurul parc al orasului

copiii orasului se fac încet mari

fără teamă la umbra doicilor

care crosetează aici de mai multe decenii

copiii orasului se fac mari – îmbrăcati

în coaja teilor tunsi ca scolarii

doicile crosetează vitejeste centru nimeni

dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni

si eu pe aici –linistit si cu mîinile în buzunare

privesc atîta doar

stiu că toamna e de ajuns să privesti

distanta dintre copac si disparitie

 

după o oră inventez acel cuvînt verde

ca ochiul tău verde în trei mări deodată

 

dormi dragostea mea

plînsul în oras: mîini fricoase îsi schimbă

într-ascuns culoarea –

si încă o noapte izabela va fi a dreptătii

a nisipurilor

(respiratia cavalerului printre cavaleri

e cea mai galbenă)

 

si spre dimineată la castel – dacă s-ar auzi cîntece:

o cheie pe buze oho si pe trădare.

dulce strigăt.

sarea depusă la porti.

spera să se joace mai frumos

(cavalerul în depozite mari de sînge)

 

tu dormi dragostea mea.

sînt singur am inventat poezia si

nu mai am inimă

 

 

Putini se mai apleacă peste scrisul scriitorIlor morti, ca si cum, în acelasi timp, mor si ideile si arta lor.

(PAUL ARETZU)

 

 

GHEORGHE PITUT (1.04.1940 – 6.06.1991)

O viziune cosmologică asupra existentei umane, îl apropie pe Gheorghe Pitut de spiritul expresionist. Poezia lui ace atîta zbucium sufletesc, că numai puterea inefabilă a cuvîntului, cu magia lui, îl poate struni, asezîndu-l în tipare poetice, slefuite pînă la forma definitivă ce o iau agatele si diamantele dintr-un colier sau dintr-o brătară. O latură a viziunii sale poetice, o putem releva în – candoarea cunoas­terii – întru închinarea în fata miracolului existential. Astfel, poetul Gh. Pitut în tot ce a creat liric, a avut darul să vadă cuvintele purtătoare de sensuri adînci, ducînd cu sine lumina întelepciunii. El a stiut că pornind de la cuvînt, se tes imaginile atîtor detalii, atîtor semnificative reflectii asupra destinului. De altfel, meditatiile poetului Gheorghe Pitut se convertesc în viziuni care îl reprezintă si îl particularizează. Altfel spus, orchestratia cuvintelor constituite în metafore simbolice si parabolice îi conferă statutul de poet reflexiv-emotional, refuzînd vădit canoanele facile.

 

 

CAM ATÎT

Ce straniu galopează

pe dealurile din Ardeal furtuna,

părintii fug

spre casele care o iau din loc,

se crapă coaja norilor

si apele greoaie vin cu capăt

ca serpii altor ere –

brazii împinsi de bolovani,

scroafe cu dintii-ntorsi

înoată cu purceii spînzurati de tîte,

cerbii loviti

de răsuflarea lupilor

îsi rup de trunchiuri coarnele,

se încîlceste lumea

asa ca la-nceput;

aud cum putrezeste dealul

la care am gîndit o clipă.

Si nu mai sînt decît un strigăt

rupt dintr-o gură-n alt mileniu,

cînd mă inundă fără urmă

puhoaiele materiei.

 

NOAPTEA

Nu mai vedem bisericile

cum plutesc pe ape

si ne rugăm în cor

cu toate semintiile

să ne salveze marea.

Pînă departe

apele-au fugit de noi

si vine Noaptea,

în coate

prăbusiti, un murmur de blesteme

ridică turnuri negre pînă-n cer.

 

Ne-a părăsit Străinul alb,

prin trupurile noastre

umblă furnici în voie,

să vină Doamne,

apa să ne spele,

trăim aici de-atîta vreme,

cuvinte nu mai sînt

să ne-ntelegem,

orice ai spune sună

ca de pe altă lume,

o mamă rupe lacom

bucăti din ultimul născut-

Osana!

 

Marea, marea vine

vom fi curati –

cu labe moi ne-nsfacă,

la fiecare strigăt

un sfert din neamuri cad

în bratele femeii uriase,

ce dulci bolborosiri,

adîncuri calde

printre popoare

înteleptii urlă

să stingă rugăciunile,

Să vină omul alb,

Străinul,

Osana!