NOTE DE LECTURĂ
Victor STEROM

MARIAN RUSCU –
SPERANTA VIETII COPLESITĂ DE MISTER SI DE TAINĂ

Ontologic vorbind, Marian Ruscu nu părăseste marginile cercului care circumscrie realul, dar îi place să se plimbe pe circumferintă – cum ar fi spus Emil Cioran, stăpînind, cu stiinta lucrurilor bine făcute, metafora sintagmatică subordonînd-o unui univers liric echilibrat prozodic si stilistic în acelasi timp.
E o elegie si mai curînd o ceremonie a ideii de cunoastere, poezia din volumul. Viul de altădată, editura Timpul, Iasi, 2009. Chiar de la primele versuri senzoriale, de un patetism retinut, aflăm zone de penumbră nostalgică si melancolie înteleasă, acum, ca rigoare sau optiune pentru culorile vietii esentiale.
„o, ce vremuri,/ cînd mă trînteam cu bourul prin poiene,/ cînd mă fluieram cu doina prin ecouri/ si cînd mergeam descult prin balade!/ mai erau acolo,/ în vremurile amintirilor mele,/ si triluri de mierlă”. Poemul se sfîrseste interogativ: „unde mai e viul de altădată?/ Unde?/ nicicum în afara amintirilor mele!”
O dematerializare a onticului, alta decît aceea care se distantează de omniprezenta divină, văzută ca gest suprem întru convertire existentială, împinsă pînă la neantizare, demonstrează intentiile poetului ploiestean Marian Ruscu de a ne da să privim în metafizic si, de ce nu, în parafizic, să luăm contact cu lumea care nu se vede ori care s-a văzut cîndva – de unde viul de altădată nu se percepe decît prin parasensibilitate.
„încerc să-mi aduc aminte/ de vremea cînd îngerul mă tinea de mînă,/ îngerul meu păzitor,/ pogorît de dincolo de icoană,/ de dincolo de altar,/ pogorît pur si simplu de dincolo./ mi-a rămas adînc încrustat,/ felul în care-mi separa lumina de întuneric./ încerc să-mi amintesc făptura, glasul,/ parfumul, conturul, măcar umbra./ nimic./ detinătorul secretului vietii mele,/ îngerul meu,/ da, îngerul meu păzitor,/ pogorît de dincolo pentru mine,/ mi-a lăsat credinta si dorinta/ că înăltarea nu-i doar un vis” (p. 82).
Marian Ruscu a înteles că poezia nu mai este doar o stare inefabilă, ci o expresie reflexivă a spiritului, o detasare de lucrurile coborîte de dincolo, o scrutare logică a acestora întru întelegerea seve­ră a lor. Marian Ruscu, în poemele sale, supune cuvintele care vremelnicesc deslusirile să – tînjească – după luminile create de forta persuasivă a spiritului, de vointa de a intelectualiza emotia, „nimeni n-a putut să-l deoache./ s-a născut crucificat, a trăit crucificat,/ iar în vise se lapida/ cu piroanele rămase nebătute./ cine să-l fi deocheat,/ cine să-i fi tălmăcit tainele,/ sau cine-ar fi putut să-i cînte-un descîntec?/ ziua si-o petrecea cu nică/ pe-un picior de plai,/ seara, sub teiul lui,/ astepta luceafărul să coboare./ teiul era bătrîn deja/ si rumegat prin lăuntru./ prin el îi vindeca vîntul rănile/ si-i soptea litanii nestiute” (p. 96). Cu acest poem exceptional, ne apropiem de viata fără de moarte a marelui nostru poet nepereche.
Problemele si frămîntările poetului Ruscu sînt de natură înfiorată, se disting în diagrama volumului ce cuprinde meditatii de luat în seamă, indicii sigure al unui profil liric distinct. Poezia sa creste în margi­nea si-năuntrul acestor aduceri-aminte senzatii colosale de cunoastere ce se încheagă într-o viziune cognitivă si ontologică.
„În spatele meu, vesnicia./ cosindu-mi urma,/ seceră încă cu grijă/ să nu-mi curme, cumva umbra./ călătoria continuă pe un crîng plutitor./ fosnetul din spate e acum un suflu,/ continuu izvor de apă vie./ m-am linistit./ vesnicia nu-si va arunca năvodul orbeste./ pescuieste ne stingherită/ cu o mulinetă cu firul îndoit si scurt./ călătoria continuă./ continuă către întinderea de alb sau verde,/ sau, cine stie.../ din cînd în cînd întorc capul/ să văd dacă mai este pe urmele mele,/ dacă mă pîndeste./ Sînt păsit./ vesnicia e pe urmele mele./ de cînd m-am născut m-a ferit,/ si încă mă mai fereste” (p. 120).
Speranta, vietii coplesită de mister si de taină, asigură poemului marca Marian Ruscu o alegorie semantică a existentialului ce nu poate lipsi din viziunea unei mirabile lumini sub pecetea căreia viul de altădată– se prelinge în cercuri tot mai largi uneori si tot mai strîmte alteori într-o autodeterminare.
„eu, cu muntele meu în spinare,/ sparg ecouri proiectate abisal./ zburătoa­rele fug ca de muntele răpitorilor,/ lucru ce mă amuză./ eu, cu muntele meu înspinare,/ mai frîng, din cînd în cînd,/ cîte o coastă,/ mai calc pe o rană rămasă deschisă/ ce-mi aminteste că încă mai sînt pe drum,/ tot pe drum, cu ce a mai rămas din sine/ si din muntele meu” (p. 34).
Extras din substanta emotiilor directe ori subsidiare, propriu discursului Ruscu sau paradigma cu acelasi nume, poemul oferă tangente organic afectate în directia dictonului antic al efesianului Heraclit: „ceea ce tinde să se separe se uneste”. Prin urmare, nu juxtapunerea de contrarii, ci separarea lor în cîmpuri epistemice apartinînd aceluiasi limbaj poetic, constituie liantul prin care Marian Ruscu adună sintagmele într-un univers al cărui centrise află pretutindeni, iar marginile nicăieri. În fine, gîndirea metaforică si decizia expresiei poetice axată pe un stil ce se vrea să fixeze atentia, denotă un simt lingvistic de o deosebită substantialitate.
„am învătat pe de rost/ drumul de golgotă/ plin de transee întinse/ pe pielea pămîntului întelenit,/ roditor de negi si melonomi maligni./ si viata cum s-o iau în spinare,/ s-o trec peste rubiconul despărtit de valuri/ si s-o adăpostesc în mine,/ de teama că în lumea ei piere/ am învătat pe de rost./ si am mai învătat ceva,/ tot pe de rost,/ ceva ce mă inhiba,/ mă irosea si mă obseda:/ să scap, da, să scap!/ de bezna încăpătînată/ ce îmi umplea singurătatea/ cu plăcere înfometată,/ de gîndul de vid si sfîrsit” (p. 68).

Home