“Carte a confruntãrii cu propriile angoase existentiale, a sfidãrii canoanelor finitudinii, orbul de la cinã oferã o panoramare a conditiei umane” (Valeriu Stancu), în prefata celui de al doilea volum de poeme Orbul de la cinã, Editura “Axa” din Botosani, în colaborare cu Editura “Dionysos” din Germania, al tinerei poete (nãscutã în 20.oct.1075) Monica RÂPEANU.
Dupã ce a debutat editorial cu volumul Deasupra visului (1997) si dupã ce a publicat poeme în cîteva reviste de culturã, brasoveanca Monica Râpeanu revine în atentia noastrã de cititori cu acelasi apetit pentru îndrãzneala metaforicã, pentru inventie semnaticã si mai ales în dispunerea poemului în paginã (maestrii fiindu-i un Darie Magheru si un Daniel Turcea). Lapidarã în tot ce spune, ea descoperã succint o lume pe care îsi închipuie cã o creeazã: “era orb cînd/ trãia în/ imperiul osului/ seara/ desenele din/ peretii pesterii/ îi atingeau/ sfioase mîinile/ putin/ stingherite/ ca bãtrînele/ la împãrtãsanie/ în fiecare/ searã el/ recompunea cu palmele lumea/ sori copaci pãsãri animale/ gonind/ cu sãgeti între coaste” (pag.31).
Discretã biograficeste, pare a cultiva “absenta”, iar aparenta incoerentã e iluzorie la o lecturã atentã. Dinamica “vietii” este condensatã în structurile ei genetice, care sugereazã desfãsurarea în fraze eliptice, cu un singur verb sau cu “verbe” adjectivate sau substantivate.
“gheara ta ochiului meu/ pe veci/ împãrat al strãbunilor/ alergãm doi alb si/ opiu/ mai apar ca sîngele/ tãu/ limbile moarte/ scoicile îndrãznesc sã-l/ caute pe celãlalt lãsîndu-i/ încã/ bucuria” (pag.51). Foarte aproape de notatia spontanã, tocmai elogiul creatiei unei paralumi prin cuvînt si participare, constituie sursa principalã de inspiratie.
“ne-am adunat întîmplãtor aici/micuta/albanezã ce/danseazã pe masã are/ ochii de/ culoarea berii bãrbatii iubiti/ se-nchid în ei ca-n leagãn/ muzica e o pisicã nu ne/ cunoaste/ zeul beat care/ îmi dã absint/ cu lapte/ pe soldul lui palmele/ mele/ se fac cãprioare si fug” (pag.24). O astfel de poezie trebuie raportatã mereu la dimensiunile logicii; ea nu este nicidecum o poezie ilogicã, ci mai degrabã una care declanseazã procesul perceptiei incitînd logica.
Absenta voitã si vãditã a nor “conventii” ortografice precum majusculele si punctuatia sînt aici întelese ca mijloace de a sugera aspiratia lor la conditia sistemelor de notatii ce pot duce spre diferite modalitãti de împlinire esteticã. Fãrã îndoialã gãsim la Monica Râpeanu tendinta dominantã pe tot cuprinsul volumului, ca poemul sã fie scurt, “lapidar” si... analitic; poem-experiment. “jumãtate rîs/ jumãtate pãr de lunã/ arendra arendra nor/ senendis tu/ sifratis lu/ unea minea a/ lungu cîntului/ ronu vîntului/ arendra arenda” s.a. Sau “trupul tãu hora/ de lucruri albastre toti/ trec singuri/ prin aerul mare/ hora de lucruri galbene de/ trupul meu te apropii/ cîntec-de-ochi” (pag.42). Logica absurdului pare a fi aici un element care a intrat în compunerea expresiei pentru a o potenta, iar senzatia de inefabil a vietii în aceste poezii se înstãpîneste (aproape) total.
 

STÃRILE IMNICE

“am avut nebunia de a striga cu mîinile/ mîngîind formele goale ale sunetelor”. Astfel intru direct în atmosfera volumului de poeme Stãrile imnice, Editura “Mirador”, Arad, 2001, al poetului Nicolae SZEKELY. Aceste celebrãri de stãri si fenomene puncteazã miracolul “vietii” acestei cãrti de inspiratie whitmanianã. Din derularea ceremonioasã a emotiilor, poetul retine sentimentul celebrãrii plin de o tulburãtoare savoare poeticã, apt de a lãsa sã se întrevadã în toatã vioiciunea ei o sensibilitate distinctã si o virtuozitate concludentã. Se încheagã pas cu pas - imn cu imn - veritabile comuniuni ale firii omenesti cu macrocosmosul si armoniile lui.
“ce flacãrã ar mai putea aprinde cerul/ ce sete ar mai putea potoli voluptatea norilor/ ce prezentã ar mai putea opri discursul mortii/ ce cuvinte ar mai putea numi/ soaptele suspendate între apropierile noastre/ ce toamnã ar mai putea numi/ soaptele suspendate între apropierile noastre/ ce toamnã ar mai putea readuce în noi/ chemãrile deslusite - nervozitatea brazilor/ de-a lungul degetelor tremurãtoare/ ce pasi ar mai putea apropia din nou/ cele ce s-au înlãntuit deja/ ce priviri ar mai putea sã recheme încã si încã o datã/ întîia luminã - farul de la capãtul lumii/ pus în calea rãtãcitorilor din noaptea/ genelor tale prelungi” (pag.11). Imnurile ori numai stãrile imnice ale poetului Nicolae Szekely nu sînt - aici - poeme de respiratie largã - cum am fi tentati sã le considerãm - ba uneori se rezumã la patru-cinci-sase versuri, care prind înlãuntrul lor “ceva” din tãlãzuirea surdã a mãrii si din cadenta solemnã a liricii noastre moderne si postmoderne - expresie a concentrãrii imaginilor poetice si a rigorii formale în folosul timbrului liric convingãtor.
“cînd linistea urcã dupã hrana-i celestã/ cînd însãsi fiinta îsi cufundã adîncul/ în mai adînc/ ferestre în ferestre se deschid.../ doar lividã memoria, de propriile-i umbre,/ tresare/ stîrnind adierile de metal/ ale singurãtãtilor” (pag.19). sau: “aud/ zborul pestilor din galaxie/ mutenia lor/ protejînd necunoscutul” (pag.38). Important mi se pare a fi faptul cã Nicolae Szekely ne oferã în aceastã carte o bogatã confesiune cu lumea lui interioarã, apelînd la stãri imnice - sau tocmai de aceea - unde elanul spre puritate, cunoastere si sentimentul plenitudinii se conjugã cu atîtea alte stãri si propensiuni afective, spirituale, pe un ton aparent calm, ferindu-se vãdit de “spectacol”, de alunecare în ridicol, întru credibilitate...
“cum totul e-n zadar si totusi conteazã/ mã las pradã tie, nedumerire,/ sã mã-nfãsori în acest vid care/ mai aprobator decît oricare altã certitudine/ îmi mentine pleoapele agãtate de strigãtul noptii/ or, timp ademenitor, lasã-mi o clipã de rãgaz,/ prea aluneci, trãgînd dupã tine ca un vîrtej/ pãmîntul straniu care se retrage, se scufundã,/ si trupul mi-e strãin, gîndul mi-e strãin/ dã-mi putinta sã mã reîntîlnesc cu mine însumi/ pentru a mã recunoaste de dupã aceste gratii de umbre/ care sînt” (pag.14). Nicolae Szekely ni se înfãtiseazã aici ca un poet grav, tulburat de ideea ireversibilitãtii timpului, de gîndul inevitabilei extinctii, a lucrurilor stranii, a unui “dincolo de neatins, de o fascinatie a idealitãtii. “nimicul de sub mine îsi întinde ramurile/ de-afarã parcã trece un alt fel de vecie/ iar tu din sunete cobori/ hologramã vie”.
 

GLORIA LYNXULUI

“Poetul Petre GHELMEZ este înzestrat cu o vedere-laser cu care strãpunge lucrurile, punîndu-ne în fatã o suprarealitate posibilã” (Ion Rotaru).
Aflat la a unsprezecea sa carte de poeme - în afarã de cele scrise pentru copii - Gloria Lynxului, Editura “Crater”, Bucuresti, 2001, Petre Ghelmez, avînd o structurã vizionarã, gîndeste în parabole, Lynxul fiind aici omniprezent: umbrã a poetului, prietenul “O sfîntã luminã se naste din cer, din izvor, din pãmînt,/ Am aur, din gîze, din broaste, din pietre, din vulturul sfînt,/ si creste, topindu-se-n sine, acum, si de-a pururi, mereu.../ Am labe de Lynx, cristaline, sînt Lynxul din arbori chiar eu”. ªi dusmanul lui, în virtutea contopirii cu El, stare emotionalã si sentiment ivit sub pecetea unui destin imposibil de înlãturat. “În ochiu-mi arzînd se desface sãmînta vederii, pe rînd,/ Oglindã-s în lucruri opace, din mine musc vesnic flãmînd./ Îmi curge lumina pe fatã, luminã-s la cuget si trup,/M-adun din luminã, din ceatã.../ În ochiul luminii mã rup” (pag.16).
Adeseori, poezia scrisã de Petre Ghelmez a fost apropiatã de cea blagianã, similitudinile de esentã tematicã sau stilisticã fiind usor depistabile. Chiar dintr-un început, poetul Ghelmez s-a dovedit un cîntãret al germinatiei - aluzie la Germinatii - volum de debut, 1967 - si al panteismului luxuriant, pentru ca în urmãtoarele volume, Altare de iarbã (1969), Coborîrea în cuvînt (1987), sã marcheze “agresiunea” existentei cotidiene într-o manierã expresionistã. De aici si nostalgia originilor, a lumii arhetipale. Putem spune cã, stilistic, poezia lui Petre Ghelmez a suportat, de-a lungul anilor, un proces permanent de esentializare, pînã la limita haiku-ului; avînd în pregãtire, pînã sã treacã definitiv în umbra umbrelor vesnice, volumul de poeme în marele stil haiku Umbra cocorului...: “Uitarea, de-a pururi uitarea, zideste pe dealuri statui” - poem dintr-un vers, ori “vesnicie de-o clipã” în maniera poetului Ion Pillat.
Simbolul animalului sãlbatic “Lynx” (pe româneste “rîs”), cãruia anticii i-au atribuit puteri miraculoase, prezent aici sub diferite înfãtisãri, se desfãsoarã alegoric, contopindu-i creatia din aceastã carte cu privirile lui strãlucinde, vãzînd si pe întuneric; putem sã-l asemuim cu cerbul cel faimos din basmul Harap Alb a lui Creangã, ucigînd si el cu privirea pe cine îndrãznea sã intre în raza ochilor lui. “Lynx prin grîu, de ochi de Sfinx/ Coltii tãi - veche parafã./ S-au înfipt la mine-n ceafã./ Lynx prin stînci, cu ochi de sfinx,/ Rãsuflarea ta fierbinte,/ Mã îmbie si mã minte./ Lynx prin cer, cu ochi de Sfinx./ Mi-ai mutat desãvîrsirea/ în regatul Nicãierea.../ Lynx prin timp, cu ochi de Sfinx./ Grup stelar, necunoascut,/ La puterea Absolut” (pag.6).
Gloria Lynxului “adunã” un lirism crepuscular si blînd totodatã, strãbãtut de o admirabilã rezonantã metaforicã. Exemplific: “între douã lumi nefiinde/ Mã prãbusesc - rob muntilor de oglinde./ Aici numai tu esti./ Unde totu-i nimic si nimicul e tot”.
 

NEÎNTELESUL FOC

Pãtrunse de razele moi ale toamnei strãlucind (totusi) abstract, în combinatii cromatice bacoviene sînt poemele lui Mihail TÃNASE din volumul Neîntelesul foc, Editura “Teleormanul Liber”, Teleorman, 2000. O lume vãzutã si trãitã dintr-un cãrucior cu rotile în care stã izolat autorul, un univers ce îsi leapãdã - în aceste poeme - asteptãrile, iubirile, sperantele, “îndoielile amare” si, nu de putine ori, resemnãrile oxidate, transformîndu-se necontenit în calme înfiorãri. Iatã frunzele sãturãrii stîrnind cuvintele sã “explodeze” de cîtã “comprimare au trebuit sã îndure” (Ion Caraion) si iatã sedimentãrile momentelor crispãrii cum si “înaromarea” visului acestui creator aproape uitat de lume (îmi spune într-o scrisoare cã neîntelesul sãu foc nu a fost comentat de nici un prieten, pentru cã, în viziunea lui, dar nu numai a lui, cãrtile de poezie în special sînt aduse la piept si apoi la tîmple numai de oamenii care suferã drept sau nedrept “solzii cãzuti ai zeilor luminii” unui foc neînteles.
Mihail Tãnase nu îsi organizeazã textul poetic dupã grija pentru formã, ci dimpotrivã, dupã exprimarea nudã, fireascã; poezia din aceastã carte ilustreazã unele virtuozitãti care, prin simplificare, evidentiazã latura solemnã în conceptia poetului de-a folosi metafora si imaginea ce îi sugereazã trãirile.
“Negura toamnei/ se lasã peste sufletul meu/ Vara stinsã mã doare./ Precum amintirea ta./ Înnourate stoluri/ încheagã asfintitul/ într-o grimasã/ de sfînt/ Ascult cum plînge ploaia/ tai brazdã prin desisuri/ de îndoilei amare/ hotar departe-n vreme” (pag.9). Sau: “Ziua lin coboarã/ Macii rosii tac;/ Amurg trist mãsoarã/ undele pe lac/ sînt o umbrã tocitã/ contopitã/ cu un trup de gheatã./ Sînt cea mai nestiutã/ umbrã/ alungatã de luminã./ Mã voi topi cîndva,/ invadînd ramuri/ cãlcate de senilele vremii;/ mã voi pierde cîndva/ în eter/ întocmai ca un suspin” (pag.34).
Îmbrãtisînd o poezie simplã (nu simplistã) a iubirii, dovedind - cît poate sufletul lui sã dovedeascã - deschideri cãtre temele si motivele poetice mai vechi ori mai noi, poetul Mihail Tãnase vede si pune în Cuvînt puterea tãmãduitoare capabilã sã-i restituie acestuia sensul comunicãrii, al cunoasterii - expresie a existentei omului dintotdeauna.
“Scrisoarea aceea/ în ale cãrei cuvinte/ îmi gãsisem alinare,/ s-a îngãlbenit/ sub nepãsarea/ uitãrii tale.../ Lacrimile mele/ ciudat de obosite/ au spãlat amintirile;/ mai tin minte doar/ chipul tãu îmbujorat (pag.28). Sau: “Plîng/ totul e cãlcat de senile./ Îmi acopãr ochii/ cu amintirea ta/ si tac./ Cineva îmi cîntã/ din harfã/ si eu rãtãcesc/ printr-un lung labirint./ Totul plînge:/ inima mea/ s-a rãtãcit/ în Grãdina Ghesimani” (pag.48).
Tentatia si fiorul sînt ai unei sinceritãti absolute, ca unicã sansã a potului modern; numai cã, la Mihail Tãnase, sinceritatea pare a fi de multe ori... strigatã.
 

DESCÎNTÎND TÃCERILE

Prezentã în publicatiile literare si în antologii, cu versuri si prozã, Alexandra FIRITÃ este autoarea volumelor Nostalgii (1998) si Poeme Crepusculare (1999). Decîntînd tãcerile, Editura “Amurg Sentimental”, Bucuresti, 2000, este a treia sa carte de poeme în care textul de tip confesiv, trecut printr-un proces de intelectualizare a expresiei, sugestia înlocuind candoarea, devine în evolutia-i fireascã “expresia unei stãri de evanescentã, de risipire a fiintei” - cum ar spune criticul Ion Pop.
Structura sa rezonantã o orienteazã în spiritul generatiei sale (nãscutã în 1956) cãtre tonul viguros, suavitatea visului, o oarecare “mascatã” nostalgie, toate pornind dintr-un temperament sincer, sensibil atins de “aripa fiorului existential”. “Atunci,/ erai numai o dungã rãvãsitã/ poate o linie curbã sau frîntã/ amintirea de tine este încã/ fierbinte si plînsã/ într-o paginã proscrisã./ Eram sãgeatã demult trecutã/ prin frunzisul copt, luminã/ verzuie de fulger ce-a fost/ si ce va sã fie, curgîndã curgere/ dintr-o clipã în alta/ prin poarta ce-o deschisesem în iris/ si era numai cenusã de umbrã/ sub aripa diafanã de înger” (pag.55). Cu un vãdit zbucium lãuntric, cu o melancolie visãtoare, frustã, poeta Alexandra Firitã dezvoltã o liricã a regãsirii de sine, rãmînînd însã, în esentele sale lirice, gravã si tulburãtoare.
“Te-am învelit cu privirea mea/ sã nu te vadã luna,/ sã nu te vadã/ ochiul tulbure de noapte/ rãtãcitã-ntre stele./ Te-am învelit sã nu-ti fugã/ umbra, sã te pãzesc de acea/ ningere de aripi rotinde dinspre/ disperare./ O secundã, numai o clipã/ dintr-o secundã ti-am prins/ umbra în bratele mele/ de iarbã, numai o clipã/ te-am rãsfãtat cu arome de busuioc/ topit de sîngele meu./ Te-am învelit cu mine...” (pag.15).
Autoarea îsi construieste un univers distinct, proiectie a sinelui poetic contaminat (parcã) de un regret etern. Sentimentul acesta se concretizeazã în poem cu obsesive reveniri, cu permanente întreruperi în favoarea notatiei blînde pusã sub semnul acceptului. “Notatia” fiind exactã, sigurã, provenitã - aici - dintr-o inteligentã lucidã ce descompune si apoi recompune realul cotidian. “Dormi, dormi/ limpede vis sã colinzi/ tu, gînd pribeag/ vãduvit de iubirea de sine./ Mi-e somnul-nesomn/ si inima noptii se zbate/ sub lacãt de nori./ Mi-e vîntul stingher/ ca o amforã goalã/ la margini de ape/ sub roasele stînci./ Dormi în bratele moi ale/ stelei ce-abia mijeste/ îti cînt pe soptite/ cu glas de frunzis si de val/ si de vînt rãtãcit într-un basm/ mi-e visul un rug/ un sirag de fugare nãluci/ ce-mi mistuie fiinta/ mi-e zborul nelin/ stingher ca o aripã/ de geamãnã clipã/ ce-si tînguie clipa./ Dormi, dormi/ ti-am pus cãpãtîi: busuioc/ si flori de migdali/ sã-ti sãrute obrazul,/ sã-ti legene somnul./ Gînd pribeag/ prinos ti-am adus/ flori de hibiscus si albe petale/ de mirt sã-ti ningã poteca” (pag.43). Imaginea de ansamblu a liricii Alexandrei Firitã se constituie într-o structurã singularã si complexã, acoperind în fapt un sistem existential.
 

APROAPE UN CERC

“O cruce trece/ prin peretele zilei,/ împreunã cu tine./ De partea cealaltã:/ pierderea sufletului/sau mîntuirea”. Aceste versuri deschid ferestre întru pãtrunderea luminii cuvîntului în cel de-al cincilea volum de poeme: Aproape un cerc, Editura “Alfa”, Iasi, 2002, al poetului Nicolae Panaite.
Fãrã a fi un creator prolific (debut în 1981), autorul se remarcã printr-o poezie reflexiv-confesivã, de transfigurare a realului (imediatului) sub umbra livrescului. “În aceastã dimineatã/ au intrat în casa mea,/ venind parcã din cer,/ doamna Maria Alcoforado/ împreunã cu domnul Bacovia”.
Versul scurt de rostire elevatã, izbuteste sã transforme “trãirea” într-un lirism grav de o izbutitã expresie metaforicã.
“Pe un munte de sare/ îmi fac rugãciunea/ pentru tine,/ desi mustrarea zorilor/ e tot mai aproape/ în ziua sabatului,/ cuvintele,/ ca niste vorbitoare statui ale frigului,/ vor însera pe altarul vindecãrii noastre” (p.14). Trãiri ale clipei în care “cuvîntul” e personalizat, as putea numi întreg universul poetic al acestui volum. “Gîndirea vorbitã” cum ar fi spus André BRETON sau: “Metoda cunoasterii mecanismului real al gîndirii si al raporturilor reale dinspre expresie si gîndire” - acelasi Breton. Iar Salvator DALI spunea: “metodã spontanã a unui raport de cunoastere nerationalã între poet si lume”. Pomul vibreazã, glacitatea dispare. Poetul Nicolae Panaite se înaltã la un diapazon al trãirii calde, la o privire minutioasã si lucidã.
“Cuvîntul ne-a trecut/ în Cartea Vietii/ înainte de-a ne naste,/ pentru a ne înzidi/ în luminã si-n Paste./ A venit Cuvîntul, Preasfînt!/ De douã milenii/ se-aud, ca la nesfîrsite denii/ trîmbite de pãmînt/ lumii vestind/ cã din mormînt/ A-nviat Mesia!/ Tu unde-ti vei petrece vesnicia?” (p.42).
Scriitorul Liviu LEONTE, în postfata volumului acesta, observa pertinent: “La Nicolae Panaite asteptarea e dublatã numai de o fireascã teamã în fata necunoascutei Atotputernicii, ca si de un sentiment de vinovãtie prezent în majoritatea poeziilor”. Asa este, din moment ce Nicolae Panaite se manifestã dornic sã valorifice disponibilitãti inedite de comunicare (ascunse) ale Cuvîntului, mai exact, ale cuvintelor venite în flux liric.
În zilele acelea,/ care-mi luau trupul/ numai bun pentru rãscruci/ si-l aruncau în ghearele amurgului/ numai bun/ pentru vini si pedepse,/ m-am uitat la viatã/ si am vãzut cã este a Cuvîntului./ Strigãtele din centrul urbei/ au topit pînã si geamurile/ mi-au dat buzna în casã,/ rãsuflînd usurate/ cã, în sfîrsit, au gãsit vinovatul.../ În primãvarã, bãnutii de aur/ gãsiti prin apele zãpezii/ au sporit nelinistile./ Ea, pe o bucatã de gheatã,/ vîsleste spre mine/ cu arcusul muzicii/ devenitã armurã” (pp.53-54).
Logica inefabilului este aici un element care a intrat în compunerea expresiei poetice pentru a o potenta. Aceastã poezie, sau, o astfel de poezie este o revelatie pentru cititor, dispusã în imagini condensate ori în serii de imagini concentrate. Poetul Nicolae Panaite pare a se întreba - si chiar se întreabã - continuu, cu vorbele lui Emil Cioran: “Curînd, voi ajunge sã nu mai deosebesc bine de rãu. O cale extraordinarã. Dar spre ce?” ªi rãspundem cu reflectiile poetului: spre o radiografie cît mai exactã a întîmplãrilor dar si a ideilor ce graviteazã în jurul lumii de care se “loveste” poetul, mãrturisind-o.

Home