NOTE DE LECTURĂ

Victor STEROM

 

CONSTANTIN ABĂLUTĂ

Imagini-simbol & imagini-paradigmă sublimate semantic

 

Creatia în sine din Orasul Marea, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006, se singularizează prin ceea ce presu­pune structiaral echilibrul ei în deosebita capacitate a „cons­tructiei” proiectată din cuvinte care plutesc în atmosfera citadină unde realitatea e transcendată vădit iar elegiacul se în­tipăreste baroc si confesiv. „Orasul acesta în care m-am născut am crescut am îmbătrînit/ oras de-a lungul rîului între maternitate si morgă deschizîndu-se ca un evantai/ tălăzuind de oameni concreti în metrouri în lifturi în hale de peste/ pîlpîind de oameni/ abstracti în laboratoare în biblioteci sub cupola observatorului astronomic”. La nivelul constiintei literare, al expresiei si al sintaxei poetice, Constantin Abălută se foloseste de imagini-simbol si imagini-paradigmă sublimate semantic.

„Orasul acesta în care a muri e-o operatie cantabilă ca oricare alta/ un bilant al unui magazin de bijuterii ori al unei crîsme ordinare/ o achizitie a tone de nisip pentru o fabrică de geamuri/ care dă faliment si nisipul se-mprăstie peste tot/ intră în pantofii trecătorilor se-ncrustează în tălpi/ cauzînd du­reri minuscule cărora nimeni/ nu le dă importantă un timp”.

De aici iluzia că poetul C. Abălută scrie asa cum vorbeste într-o limbă de toate zilele, dar aleasă, magistrală, fără să se simtă vreun efort în acest sens.

„oras fără martori/ case cu provenientă uitată/ oameni distrati pe străzile întortocheate/ mînati de un trecut obscur către un viitor incert/ supravegheati de ceasurile electronice de la răspîntii/ ce arată fiecare altă oră si altă temperatură” (p. 9).

Mai departe poemul cu motive distincte se dedică exclusiv oamenilor, pentru care, poetul Abălută e în stare să înalte „imnuri” si „ode” semenilor săi ca pentru el însusi.

„oameni ce nu mai au de pierdut decît golul din palme/ oameni fată de care arborii si statuile au mai multă personalitate/ generati: întregi de oameni respirînd uniform între ziduri/ blagoslovind or ponegrind odăile lumina scările si culoarele/ tot ce în plină ignorantă au primit de la altii/ tot ce a fost făcut neimplicîndu-i cîtusi de putin/ asa cum un călător miop bîjbîind pe bordul unui vapor/ n-are habar de nava cu lentile ce se scufundă undeva/ în apele altui ocean” (p. 10).

Lecturînd această carte, descifrezi un principiu atitudinal în ritmul valurilor mării – flux si reflux – o adevărată maree într-o poezie ceremonioasă si meditativă în ansamblul unitătii stilistice. Sînt destule poeme de natură epică în care C. Abălută nu se contractă, deci nu gîndeste centripet si în subsidiar nici entazic, retrăgîndu-se în sine ca intr-un ecou, ci mai degratiă, gîndeste centrifugal si deci extazic, surprinzînd viata cotidiană într-un „flux” al materiei vii proliferînd relational, reverberînd cognitiv.

„Ancorînd ziua/ cu o stradă lungă si tăcută/ o stradă fără numere pe case/ o stradă ce se duce si se-ntoarce sub stelele/ tot atît de anonime/ înspre prînz omul care fumează/ o tigară mergînd pe sub copaci le va-ntîlni pe surorile gemene/ pe care le stia din copilărie/ vor tăcea împreună/ inventînd numere pentru cîteva case/ si din pudoare fata zidurilor vechi/ se vor despărti/ fără nici un cuvînt” (p. 13).

Amintiri noi, amintiri vechi, nostalgii meditative, în fine, poetul Abălută transformă în imagini poetice aproape tot ce vede, ce atinge, ce simte; cuvintele sintagmate sau nu, ascultîndu-l tot ce rosteste mai mult amical decît oficial, prieteneste, dar cu aură de mare maestru. Constient de forta expresivă a prozodiei cuvîntului: „cuvîntul e o masină infernală” spunea bunăoară Ion Caraion, întelege să-si pună poezia în valoare neeludînd slujba antiinertiei.

„Există străzi pe care nu voi călca niciodată în viată/ desi praful lor e pe buzele mele/ sînt străzi care se strîng încet undeva/ ca apa în ecluze/ si care vor da năvală asupra-mi cu valurile lor/ de-abia în ziua-n care voi muri/ Străzile mele post-mortem/ ecluzele mele post-mortem/ girînd împăcata ignorantă/ a caldarîmului si-a tăl­pilor mele/ tăcerea fără oprelisti răspîndită pe fatadele/ caselor, pe propriu-mi chip” (p. 49).

Printr-un limbaj lax si modern, poetul bucurestean Constantin Abălută (născut la 8 octombrie 1938) vine cu o libertate de „zicere” fără complexe marginale în cîmpul-reflexiilor, filtrînd ontologic stările lirismului postmiodern într-un text adecvat. Rafinament, acuitate, memorie culturală, dar deloc livrescă, împotrivire fată de retorismul gratuit, fată de un anume patetism excesiv, precum si pasiunea, intuitia si inspiratia pentru poezia mare a lumii, sînt cîteva caracteristici care legitimează continutul volumului Orasul Marea cu poeme menite să devină străzi, autostrăzi de comunicare întru dezvoltarea unui text vast, riguros si capabil să restaureze un spatiu atemporal si un timp aspatial, cum si o lume paralelă cu lumea reală.

 

 

ALEXANDRU SPĂTARU

Poeticitate concentrată la nivelul fulguratiei lirice

 

„Cantonat în arealul puritătii si al sensibilitătii, poetul Alexandru Spătaru se lasă fascinat de magia faptului mărunt ridicat la rang de eveniment, dar si de vraja cuvîntului. Prin apelul la un limbaj frust, dar generator de multiple semnificatii, textele de o maximă concizie au darul de a surprinde aura mistică a insignifiantului, de a face palpabil nevăzutul din lucruri” (Mihai Merticaru) în prefata volumului de poeme: Singurătatea materiei, Editura Vasiliana '98, Iasi, 2008. Formată din trei capitole: Cuvinte sub asediu, Părti dintr-un întreg si Singurătatea materiei, cartea poetului Alexandru Spătaru beneficiază de atuul unei culturi de o extremă deschidere care percepe lumea si în cele mai umbroase detalii ale ei, configurîndu-le cu o solemnitate gravă, întretăiată uneori de accente meditativ-reflexive, conferind textului poetic o certă dimensiune ontologică. „De fiecare dată/ m-am oprit,/ să-ncerc să înteleg/ ce nu întelegeam,/ să mă uimesc/că bolta are totusi/ tot atîtea stele,/ să spun o rugăciune/ De fiecare dată/ cînd aflam./ Si iată că/ de la o vreme/ mi se-nfiripă un gînd/ ciudat,/ ce îmi risipeste din tristete/ si-mi mai alungă teama:/ sînt tot mai multi/ care m-asteaptă!” (Plecările definitive, p. 4l).

Volumul Singurătatea materiei, în care Alexandru Spătaru tinde, în vir­tutea unui impuls liberator, să integreze într-un fel – abolirea limite­lor sau trecerea hotarelor, în fine, „deschiderea usilor dintre odăi” cum ar spune Mircea Iorgulescu.

Voiajul acesta plin de analogii si încheiat frust cu o reflectie, presupune o stare initiatică, un ceremonial, o pregătire conceptuală în care lumea din interiorul tău, a cărei perspectivă o deschide poetul, este situată în prelungirea lumii firesti, către acea lume care poate releva un –ochi de geam –, un prag în singurătatea celui care nu-l mai trece, ori o usă ce se deschide către alte usi – simboluri pururi prezente ale posibi­litătilor de a descoperi metafizic alte lumi mereu vii.

„ I s-a propus/ călătoria pe malurile înalte./ Ce perspective!/ Orizontul/ eliberat din mărginirea unui spatiu curb./ Slobode gîndiiri./ Dorinte/ născu­te din spuma de pe creste./ Frica/ strivită în adîncuri./ Bătaia inimii/ în rezonantă cu pulsul nesfîrsirii./ Nebănuitele lumi/ la o aruncătură de privire./ În limpezimea cerului/ s-ar oglindi de-aproape/ si,în fine,/s-ar cunoaste!” (Alegere, p. 59). Am citat un poem radiografiat al unor clipe sublimate. Un poem al unor suplicii interioare, transcrise lapidar, sincopat, dar, cu revelatoare pregnantă lirică. Ritmul elegiac al versurilor se desfăsoară în multe alte cazuri pe spatii usor laxe, însă, ideatice si mărturisitoare.

Poeticitatea se concentrează la nivelul fulguratiei lirice.

„Ca în fiecare zi,/ m-am grăbit/ să deschid fereastra spre mîine./ Nimic nou./ Ca si azi, ca si ieri,/ dimineata va fi ger,/ după amia­ză va ninge./ Ca si ieri, ca si azi,/ am să fredonez/ un refren dintr-o amintire,/ am întîlnire cu niste cuvinte/ si am să dansez cu fulgii de zăpadă,/să mă încălzesc” (Meteo, p. 26).

Exprimarea e aproape ludică a unor stări sacadate, subiective, par­că rupte (desprinse) dintr-un film derulat cu încetinitorul si a unor experiente strict individuale. Relevarea unor adevăruri îl preocupă în mod special pe Alexandru Spătaru. Singurătatea materiei e o carte a unui căutător de noi teritorii lirice, înnobilat printr-o „aventură” în lumi necunoscute; de fapt, sînt aici fragmente de realităti care se văd si nu se văd cu ochiul liber, decupate din mici si inedite întîmplări spirituale.

„Mai înaintea începuturilor,/ fără început,/ acum/ si pentru totdea­una./ Unul/ nenumărat de numere,/ Cuvîntul/ ce nu încape în cuvinte,/ nici o măsură nu-l cuprinde,/ e pretutindenea/ si umple./ Sînt toate/ fiindcă este./ Lumina!/ Vederea ochilor/ nu-i poate sta aproape/ si toate gîndurile adunate/ n-ajung să o încapă” (De ce sînt toate, p. 58).

Restrînsele dimensiuni într-un cerc intrinsec al poemelor creează, totusi, un accentuat caracter omogen, un flux coerent si dinamic rezultat dintr-o asa-zisă tinută orgolioasă si prudentă. Dar, mairea intuitie a poetului pare a fi competeată ori sublimată prin coeziune lăuntrică.

„Înrămate în tăceri definitive,/ pierdute, rătăcite prin albume,/ vechi fotografii./ Niste cartoane/ desenate cu lumină/ de multă vreme stinsă,/ îngălbenite./ Se însală însă cine crede/ că sînt moarte./ În nimbul de vibratii/ care le înconjoară/ pulsează tainic viata./ Să fim cu grijă/ cu vechile fotografii/ si mai ales/ cu ale îndrăgostiti­lor./ Vă îngădui iubirea lor/ si se va împlini,/ dacă-i lăsăm să-si fie aproape/ în rame sau albume/ si nu-i vom despărti” (Fotografii, p. 97).