NOTE DE LECTURĂ
Victor STEROM
Florin Dochia – Decodificarea unei parabole mitologice
Tensiunea lirică în acest al saselea volum Sarpele dezaripat, editura Princeps Edit, Iasi, 2008, este interiorizată evoluînd de la parabola speculată filozofic, moral si mitic spre enigma sufletească. Psihologul elvetian Carl Jung a definit conceptul de - gîndire subiectivă - care, seamănă cu un radar deschis spre toate directiile deodată; deci, detectează fără să caute.
Din referintele critice însotitoare la acest volum, am ales ceea ce spune criticul literar Constantin Trandafir. „Temele sînt cele mari ale liricii dintotdeauna puse în tonalitate dezinhibantă. Spectacolul lumii, al vietii si al mortii, e regizat într-un cod al cotidianului si livrescului? Cu alte cuvinte, poetul Florin Dochia reuseste să redea impresiile subiective prin ineditele semnificatii ale cuvintelor, să adauge sensuri noi fiecărui cuvînt, fiecărei imagini poetice, iar limbajul folosit să devină eficient în straturile de comunicare si implicit în sfera reflexivitătii subiective.
„Cînd inventez un înger fac să curgă un rîu/ El adoarme si totul se varsă în mlastina/ Uitării de sine./ Somnul lui e moartea de fiecare zi” (p. 5) sau: „Am luat-o înaintea mea să vad cum e drumul/Ce mă asteaptă la prima intersectie dacă a crescut/Iarba peste pleoapele tale si se aud greierii/ Văitîndu-se în noapte” (p. 41).
O astfel de turnură meditativă poate fi reflectia unor experiente lăuntrice de viată asumată. Că este asa, propun atentiei o sumă încăpătoare de sintagme, vocabule, metafore si verbe a căror plasticitate încorporată ideilor, colorează întregul text liric.
„oase zburînd oase de peste zburînd/ sufletul descărnat de sentimente si/ de amintiri oase de paseri/aruncate în valuri/numai tu/oase de pămînt sub pămînt/ oase de piatră sub piatră/oase de aer în aer” (p. 74) sau: „Ou tăiat în patru de laserul privirii bănutul strivit/De pietre în valuri de melci de cochilii pustia hrănind/Gasteropode lenese si pescărusul care îsi strigă/ Durerea în cosul pieptului meu” (p. 48). Pentru că poetul Florin Dochia cunoaste intim, gîndeste deschis, se poate spune că un astfel de creator nu are memorie limitată. Numai asa el poate pătrunde în lumea visurilor, se poate misca lesne prin zonele în care se interferează gîndirea cu simtirea, cunoasterea cu intuitia. „Chirurg de suflete sînt si iubita mea va întelege/ Cîndva acest lucru pînă atunci facem schimb/ Ea mă iubeste pe mine eu pe ea o iubesc asa cum/ Era la începutul lumii ea îmi dăruieste trupul/ Ei proaspăt eu descopăr i el mereu si/ Mereu acelasi mister indescifrabil” (p. 50).
Poetul Florin Dochia trece usor - în poezia sa - de la reflexiv la sensibilitate, de la meditatie la o anume luciditate. El vine în poezia modernă ca un discipol initiat de un Magistru, ceea ce vrea să însemne că poate să se înscrie pe o coordonată insolită, fără a fi străină de experienta poetică a lui Saint-John Perse, sau a lui Mallarmè si mai aproape de noi, de un Gellu Naum.
„totul a început ca din întîmplare/ parcul se umpluse de frunze proaspete/ în delirul de cîntec al păsărilor/ ferestrele s-au deschis una după alta/ ca niste guri flămînde/ ca niste piersici cu carnea proaspătă si rosie/ dezvelindu-se între degetele tale care/ au părăsit clapele pianului” (p. 78) sau: „Subtire e untul prezentului în sandvisul acesta de/ A fost si va fi chiar la el am decis să privesc să-l/ Consum e postum deja unsuros si gălbui” (p. 62).
Florin Dochia decodifică simboluri, o parabolă de natură mitică ori semnele unei paralumi fixată între metatext si textul fundamental, particularizînd: granita sau vama dintre imaginar si real, dintre vis si fantastic: „Cum se odihneste sarpele înlăuntrul craniului meu/ Cum de-a putut el zbura prin ogiva aceea de os?/ Ies din rutină si urc în tramvai unde miroase/ A venin de albină./ Prin usa deschisă intră Nimicul./ O fîlfîire de aripă transparentă - coleoptere în roi” (p. 63).
Aici „mărturisirea rezidă prin mijloacele din arsenalul intelectual si livresc în acelasi timp, prin expunerea de imagini si reprezentări pe cale de confidente sau comentariu vizionar si doar, în subsidiar, sensibilizat.
„Uneori visez cerul deasupra ancorat/ De turla bisericii stiu că undeva se sprijină/ Pe vîrfurile piramidelor de la Gizeh si pe/ Tour Eiffel si pe Everest si pe aripile/ Păsării Phoenix si pe buzele Giocondei sub/ El plîng copiii de foame si de frig se/ Ofileste femeia cu mîinile îngropate în/ Copaia cu rufe îmi vindec rănile cîstigate/ În bătălia pierdută cu grijile zilnice sub/ El a pierdut Napoleon la Waterloo/ Invincibila Armată la Trafalgar Richard al treilea/ Un cal si Vincent van Gogh o ureche/ Dar cerul de deasupra bisericii nu stie/ Aceste lucruri nu stie cum mă duc în fiecare/ Dimineată la oficiul de somaj să citesc/ Ofertele de locuri de muncă cum pasii/ Mei sînt usori pentru ca tălpile pantofilor/ Second hand să nu se tocească/ cum pînă si tristetea nu mai are puterea să mă urmeze/ Cum umbra însăsi pare mai palidă în lumina/ Rece a zilei de mîine./ Uneori visez cerul” (p. 36). În fine, poezia lui Florin Dochia are marcă si pecete stilistică; are stilul care fixează în cititor atentia.
Mihai Merticaru – Mareea psihologică a sinelui
„Departe de a fi un sfîrsit de drum, o clasicizare si canonizare a poetului, aceste sonete ale lui Mihai Merticaru prevestesc o operă... imprevizibilă, unde efortul poetului este acela de a-l face uitat pe profesor, gramatica poeziei fiind alta decît cea care se predă la scoală” (Lucian Strochi) în prefata volumului – Arca lui Petrarca – Editura Fundatiei Culturale Poezia, Iasi, 2003.
Sigur că scriitorul Mihai Merticaru (născut la 20 iunie 1938 în localitatea Rediu, Judetul Neamt) cunoaste faptul că poezia sobră, concisă si constrînsă, canonică si profundă cum este – sonetul – cere poetului s-o gîndească în parametrii impusi, s-o intuiască, s-o cizeleze.
Volumul se deschide cu – sonete cu dublete – si se închide cu – sonete cu piruete – însumînd 65 de sonete – prin care Mihai Merticaru îsi face intrarea în nobila familie a sonetistilor din toate timpurile; cum ar fi: Francesco Petrarca (1304-1374), William Shakespeare (1564 –1616) iar mai aproape de noi, Mihai Codreanu (1876-1957), Vasile Voiculescu (1884-1963) si chiar Victor Eftimiu (1889-1972). Nu scap din vedere nici faptul să relev că volumul de care mă ocup este „împînzit” de referinte critice semnate printre altii de scriitorii: Ioan Holban, Vasile Spiridon, Emil Nicolae, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Cristian Livescu, Emilian Marcu.
Sonetele din Arca lui Petrarca sînt asezate în pagină: patru, patru, trei, trei si nu cad în asa-zisa glacialitate, ci sînt însufletite mai mereu de un fior existential – prilej de uimire si admiratie, de reflexie si meditatie.
„Te-ai născut din lacrimă si mirare/ În cuib garnisit de privighetoare/ Dintr-un luminis scăldat în soare/ Si ti-ai săpat prin stîncă aspra-ti cărare./ Durerea altuia pe tine te doare,/ Îti potolesti setea cu ape lunare, / Că tie-s hărăzite cele amare/ Ca fiu legitim al mai multor popoare./ Aplauzi judecătile rotunde/ în miezul cărora mintea-ti pătrunde/ Prin viată te străduiesti să treci discret,/ Îti place să trăiesti acolo unde/ Esti împărat, dar duci viată de ascet/ Si lumea nici nu stie că esti poet” (Sonetul unui destin de poet, p. 54).
În aceste sonete, Mihai Merticaru foloseste caracteristic forme tropice ale literaturii de cunoastere, îndeosebi: simbolul, sintagma si uneori alegoria. La nivelul prozodiei si atitudinii lexicale si semanticii în care semnificatia unei maturizări se produce în adîncime, originalitatea e vădit în strînsă legătură cu experienta culturală de a oferi spiritului, deci – vietii interioare – cea mai potrivită cale de potentare.
„Mai tii minte ora fastă din noapte/ Cînd stelele au strălucit mai tare/ Si ne-au căzut mai toate la picioare/ Iar noi, arzînd, ne troienisem în soapte?/ Devenisem un trup si o strînsoare/ De inimi, respirări si coapse coapte,/ însufletiti de mărete fapte,/ Aproape carbonizate de ardoare./ Anii au trecut ca si cum n-ar fi fost,/ întîmplările doar ne mai amuză,/ Unele chiar nu le mai stim pe de rost,/ Altora le căutăm un adăpost,/ Amintirea a devenit confuză,/ Jarul de atunci s-a răcit sub spuză” (Sonetul unei vieti, p. 27). Seninătatea nostalgică sau plasticitatea trăirilor si limpezimea meditatiei rezidă în multiple expresii ale împăcării cu timpul scurs prin atitudine si luciditate. Armonia creată subtil ori direct dintre cuvintele bine alese, este exemplară – nici nu se putea să fie altfel – cînd implicarea, intuitia arată dăruire, talent si perseverentă persuasivă. Cu alte cuvinte, găsim în aceste sonete o neliniste aproape elegiacă, sugerată, menită a ridica temperatura discursului; chiar retoric fiind precum în cazurile de sonete ironice, „Toti aleargă după aur si averi,/ Tu scormonesti înfrigurat în cuvînt,/ Semeni carate si culegi doar vînt,/ De la perfidul prezent, nimic nu ceri./ Cînd te văd asa dezarmat mă-nspăimînt,/ Zîmbind, tu te lasi viscolit de tăceri,/ Prietenii ti-i alegi dintre temniceri,/ Pentru tine, scrisul e templul cel sfînt./ Îti transformi toate noptile în amiezi./ Cu disperare crîncenă, adîncă,/ Te înhami singur la grele corvezi./ Te vor aprecia – continui să crezi/ Cu o încăpătînare de stîncă –/ Cititorii ce nu s-au născut încă” (Sonetul unui visător, p. 41).
Emotia simtită intrinsec în fiecare sonet este ca lumina unei stele ce veghează miscarea lăuntrică a eului liric si implicit – veghează – labirintul gîndirii, textul devenind fluxul si refluxul amintirii, dacă nu chiar mareea psihologică a sinelui.
„Demult ne-am întîlnit aievea în vis/ Cînd marea era pe un vîrf de munte/ Si nimeni nu îndrăznea să ne înfrunte,/ Căci sarpele nu intrase-n paradis./ Nu stiam despre tine amănunte/ Decît că în rai erai singura miss/
Pe cînd eu eram un amărît proscris,/ Un vagabond si un perdant de frunte./ Te-am văzut apoi într-o poveste/ Pe post de umilă cenusăreasă./ N-amstat pe gînduri si ti-am dat de veste/ Că tocmai pe tine te vreau de mireasă/ Fără să te supun vreunor teste./ Si-acuma tu mă cerni prin sită deasă” (Sonetul unei optiuni, p. 36).
PARODII DE Lucian PERTA
Mihai Merticaru
Femeia
(Poezia nr.4/2008)
Cînd te priveste încruntată-i dezastru,
Poti să fii sigur că liniste n-ai,
Si-nchis ti-e prin asta si drumul spre rai,
Te pierde în lume si fă-te sihastru.
Dar astfel priveste doar cînd nu îi dai
Cînd cere, si-al noptilor astru,
La gît să si-l pună emplastru,
De vrei în prezenta-i să-i stai.
E-o scriere cuneiformă ce-o viată
Nu poti s-o-ntelegi omeneste,
E jar de Sahara, cu margini de gheată,
Asa că ascultă-mi cu mintea povată,
Si-atît cît mai poti –te păzeste,
Că-n plasă de-i cazi, esti un… peste!
Lucian Vasiliu
Reverii livresti la Cluj
(Poezia nr.4/2008)
Sînt coborît din tren de spaima certă
de-a nu tot trece de Cluj Napoca
cum
am mai pătit odată mergînd la mare
(de am ajuns în Deltă)
Cobor, nu e nimeni cu nicio floare.
La noi, la Iasi, cînd cobor,
Cîntă si mierlele de la casa Pogor…
Am o stare
dincolo de disperare,
îmi vine s-alerg împreună
cu prima poetă jună.
Dar nimeni, nimic, spre centru
pornesc
La primul colt mă ciocnesc
de poetul Ion Muresan.
Tocmai a luat un premiu pentru
neîntelegerea unui poem
si mai are un ban.
Se face seară si noapte.
Noi încă sîntem
înconjurati de frapiere si-o carte.
Spre dimineată la nota de plată,
scrisă citet româneste,
vine Adrian Popescu, ca un ucenic
ascultător, si plăteste…
De-atunci spun oricui si în tot locul
că Festivalul de poezie de la Cluj si-a atins scopul!
Gellu Dorian
Focuri
2. Flacăra
(Poezia nr.4/2008)
arde-n mine poezia, absolut toată cîtă mi-a rămas,
după ce si la Festivalul de la Sighet am făcut un popas,
acolo i-a dat foc unu, Perta ca la un, bărăgan cu scaieti,
si nu a intervenit nimeni să o stingă din multimea de poeti
în absenta iubirii am vrut să o sting cu poeme golănesti,
dar mi-au iesti vorbe prin tîrg că la vîrsta mea nu sînt lucruri firesti –
sînt obisnuit cu infernul, dar pe sotie nu poti să o minti,
cînd a observat că fumeg, a si plecat imediat la părinti
ducă-se cu Dumnezeu, as fi vrut să spun, dar ratiunea m-a făcut
să-i promit că mă las si de festivaluri si de prieteni de băut
si atunci, dintr-o dată, flacăra aceea nesănătoasă s-a stins
fiindcă-n cearsaful poeziei mirabilis muza mea m-a cuprins!
Ion Pachia-Tatomirescu
Democrat-sentimentalul-Arheoptelix V
(Poezia nr.4/2008)
De-acum, gata, am inventat salmul si pot
fi Doamne peregrin în azur cu tot
cu generatia resurectiei poetice românesti,
asta dacă tu Doamne nu te gîndesti
la ce altceva ar mai putea născoci
puiul tău de dac, înainte de a fi
latinizat complet acolo-n Timisoara,
c-aici începe totul si-apoi în toată tara:
si spionajul si fericirea absolută si paradoxismul,
să nu mai vorbim de chirurgia cu laser si capitalismul…!
Toate au trecut –fulger sferic prin inima mea,
precum pasărea Arheopterix, Doamne, cîndva,
compostînd norii începutului de lume…
Dar văd că nu mai faci nicio minune,
asa că, Doamne, rămîn în sfera mea
si am timp să scriu si la ,,Poezia”,
fiind democrat-sentimental pe moment,
despre poezie si sentiment.
Andrei Novac
Portret
(Poezia nr.4/2008)
Ea era asa precum
imperativele culturii o cereau –ca atare,
în toate anotimpurile si în toate vîrstele –
în vîrsta fumului era de fum
si-n vîrsta sării era de sare.
Ea are nouăsprezece inimi de înger
si foarte foarte multi ficati –
are nevoie de ei, să fiu sincer,
fiindcă zilnic de poeti îi sînt mîncati –
cînd am întîlnit-o prima oară, rătăcea
pe valul ultimei generatii de poeti…
atunci am strîns-o între pumni si-i a mea!
Victor Sterom
Umbra singurătătii
(Poezia nr.4/2008)
deasupra
tainei dincolo si dincoace
de Ploiesti am trecut toate
cele 33 de praguri si trepte ale poeziei
dar muza tot nu-mi dă pace
mă pune să scriu de dimineată
între cinci treizeci si opt treizeci
într-o umbrită singurătate
zeci si zeci
de poeme fără de timp
si eu să le umplu de viată!
Dan Dobre
Iarna
(Poezia nr.4/2008)
anotimp al medicilor, alb peste tot,
cu mantia-ti albă, tie ce îti pasă
că eu nici duminica, oricum mă socot,
nu pot sta-n familie la masă
gardă peste gardă ca si un ultraj
împotriva proastelor moravuri,
fii bună si îngheată si aste năravuri
si mă prevesteste-al Poeziei paj
si-apoi mă-ntegrează-n peisaj!
Petrus Andrei
Chemare
(Poezia nr.4/2008)
Ce frumos un curcubeu coboară
Pe mănoase plaiuri românesti.
Si pe el, cu mantia-i usoară,
Vine seara plină de povesti.
Fete mari, de cum se face seară,
Unduiesc serpeste primprejur –
Nu contează, iarnă e sau vară,
Ele te îndeamnă la huzur.
Sunet de caval mi te-nfioară
De îti vine-n ceruri să te sui!...
Asta da imagine de tară,
Ce păcat că dimineata nu-i!
Musata Matei
Dincolo de limite
(Poezia nr.4/2008)
(Parodie de încurajare)
asa, Musata, fii veselă, Musata,
mai există olimpiade
si festivaluri de poezie –
tineretea si talentul tău vor eclata,
sfidătoare, după cum se si cade,
în actuala, săracă Românie –
acceptă doar un timp si vei vedea!
tu numai să fii în ăst timp cuminte
si pură ca roua diminetii, Musata,
nu te mai gîndi la ce-i absurd si la moarte,
doar poezia lasă urme adevărate, tine minte –
eu îti spun cum si mie mi-a spus tata
cînd a plecat si el peste zăpezi, departe,
să nu mă-ncred în nelatine cuvinte!
la ce bun, vei zice, cînd fondul principal
se slavonizează de astăzi pe mîine –
tu doar fii atentă, actualul val
trece ca si valul, limba va rămîne!
oricum, fii veselă, străinii nu vadă
că tu ai probleme cu ce-o să rămînă –
si cînd vii din Cambridge, că vii, sper, fireste,
să traduci din orice, numai nu, din bravadă,
să traduci poezia română
moldoveneste!
