Victor STEROM

„Nicolae Băciut e unul dintre rarii poeti care (pe urmele lui Nichita Stănescu) dematerializează cuvîntul dintr-o tentatie absolutorie; poezia sa pare scrisă într-o purificată stare de – rasă – transmitînd continuu o jubilatie a gîndului autarhic” (Cezar Ivănescu). „Nicolae Băciut se relevă a fi un împătimit al poeziei, înteleasă nu numai ca modalitate de exprimare a fiintei, ci si ca substantă a acestei fiinte si desigur, a exprimării poetice” (Gabriel Rusu). „Poet instruit si inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciut se afirmă de la început si din interior ca o voce originală” (Corneliu Moraru). „Nicolae Băciut e un poet al imaginii si închipuirii si nu al «textualizării»” (Marian Papahagi). „Poetul Nicolae Băciut îsi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, asadar nu într-un chip artificios, conventional, ci, contrar aparentelor, într-unul genuin” (Gr. Grigurcu). „Drama poiesisului îi e, într-adevăr, intimă lui Nicolae Băciut si revelatiile sale din interior sînt tulburătoare” (Al. Cistelecan). „Nicolae Băciut îi dă – biografiei – oarecare identitate, nuantînd această călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne” (Eugen Simion).
Toate aceste comentarii critice – succinte – prezintă antologia de autor formată din 11 volume, Anotimpul din colivie, editura Tipomur, Tîrgu-Mures, 2006, semnată Nicolae Băciut.
Impresiile se pot accentua pe măsura pătrunderii în universul liric băciutian, dar nu-i deloc usor să mai adaugi ceva inedit, cînt mari si importanti critici literari au spus că flacăra sublimă a poeziei marca: Nicolae Băciut a luat forma caracteristică a luminozitătii, iar cuvîntul a fost convertit în subtilitate si inefabil, iar migăloasa artă de bijutier cu care autorul Anotimpului din colivie a lucrat si prelucrat sintagmele pînă la sublimare. „Înhămat la frig trag iarna după mine/ pe sub pămînt, ca la o nuntă/ miresele-au miros de iarbă/ si cu zăpadă se-nvesmîntă./ Sub cerul lor cuvintele se-adună./ Zăpada-nchide ochii. Noapte bună!” (p. 99), sau: „Tu stii totul despre înserare,/ în spatele usilor, în spatele cuvintelor/ închise,/ de unde se vede cîmpia,/ floarea de măces,/ tot ceea ce supravietuieste zilei,/ adevărul –/ ploaia rememorînd singurătatea;/ tu stii totul/ despre pulsatiile sîngelui tînăr,/ comete sfîrsindu-si strălucirea în carnea noptii,/ în zăpada cearsafului/ somnul/ sarpele/ furisat/ la piept” (p. 153).
Usurinta de a spune lucruri noi a mers mînă în mînă cu improvizatia înnobilată de dobîndirea stilului poetic care a fixat definitiv atentia. Poezia creată de Nicolae Băciut – născut la 10 decembrie 1956, la Chintelnic, jud. Bistrita-Năsăud, capătă valoarea semantică prin paradigma coliviei investită cu puteri persuasive demiurgice. „Cartea aceasta nu se lasă citită,/ cartea aceasta nu se lasă incinerată; carnea ei stă în mine boltită,/ orbita mea o plînge-nsîngerată./ Cartea aceasta n-are-nceput,/ stă întinsă la mine sub piele/ asemeni uitatei iubite Ruth/ într-un joc inventat cu inele./ Aerul ei se schimbă brusc în vedere/ cînd litere groase îmi curg prin artere” (p. 382). Ca si Nichita Stănescu – foarte apropiat de atmosfera poeziei lui – Nicolae Băciut a redat operei sale acea proprietate a spiritului ca fortă creatoare cum si capacitatea de eternizare prin conceptul de poezie atemporală si aspatială. Altfel spus, Cuvîntul logodit si nuntit pentru totdeauna cu sufletul poetului, este singurul care a dat si dă dreptul – prin poezie – la eternitate… Asadar, Nicolae Băciut re-descoperă primordiabilitatea Cuvîntului, încercînd si reusind să re-constituie treptele emotionale ale acestuia în lumea – mai ales – ideatică a fenomenelor si a stărilor afective categoriale. „Vine în fiecare dimineată la tîmple –/ ca o zăpadă;/ te sărută si te condamnă/ ca un cuvînt fierbinte./ Vine si se asază –/ si-a ales locul, si-a ales vesnicia/ si nimic nu-i mai stă împotrivă./ Vine ca un trandafir înflorit la tîmple:/ petale moi, bănuti zornăitori./ Iată un final ferici, îti zici;/ tocmai acum îti suieră prin sînge./ Dar nu acesta, nu acesta/ e poemul” (p. 53). Ludicul reflexiv fie fată de real, fie fată de imaginar – dă reveriei poemului un dublu sens: de refuz al realului entropic si brownian, pe de o parte, si de simpatie entazică – deci de coborîre în sine – pentru asa-zisă iluzie ca mod al conservării energiei lăuntrice pe de altă parte.
Demersul stilistic si prozodic marcat în primul rînd de idee cum si de sinceritate, reflexivitatea tensiunilor existentiale, aromele stărilor inefabile si gustul neîndoielnic al atitudinilor lirice „decantate” sub imperiul expresiei intelectualizate, relatia cu transcendentul – aproape obsesivă – asează în ordine – o „ordine” de ansamblu, alcătuind un peisaj de arhitecturi poetice – fie în stil gotic, fie în cel baroc – dar mereu în deplină originalitate.
„Nimic nu mai stă împotriva privirii ei–/ suferinta e un animal blînd,/ palmele mai mîngîie blana argintie/ ca pe niste îndepărtate zăpezi sălbatice/ ca pe o constiintă înghetată./ Dacă totul s-ar opri aici. Dacă totul/ ar intra ca în viata unui orb,/ dacă bastonul ar fi doar un firicel de lumină!/ dar în locul cuvîntului orb/ nu poti aseza alt cuvînt orb,/ în locul vietii – o moarte tandră./ Nimic nu stă împotriva privirii ei –/ cărăbusul de aur se îndepărtează fără martori/ precum sîngele cald în zăpada proaspătă./ Intrarea în muncile de primăvară/ la marginea orasului./ Întîi în dorintă/ pînă cînd semintele moi plesnesc/ între dintii pămîntii./ iarba imită nasterea, iarba scrie poemul,/ o mască pe fata ta/ în loc de fereastră./ Limpezi imagini/ la marginea imperiului:/ clarviziunea/ sentimentul vorbirii./ Nimic nu stă împotriva privirii ei” (p. 215).
Poetul Nicolae Băciut scrie o poezie de o „cerebralitate aspră” cum ar spune Eugen Simion în care existenta ori disectia anatomică a existentei „coboară” direct în poezie. Cu alte cuvinte, precizia studiată defineste propriile stări lirice în versuri memorabile.
„Ce simplu e totul aici, ce bine!/ si nimeni nu ne iartă poemele noastre/ puse între feliile uscate de pîine,/ cum nici noi nu iertăm gresitilor nostri./ Ce bine, ce simplu/ scrîsneste zăpada între dinti./ Ce se va mai sti despre noi/ cînd copiii ne vor trage de mînecă:// Tata, poemul tău nu se mai sfîrseste/ niciodată?/ Ce bine, ce simplu!/ Si sărutăm arterele dezvelite/ pînă uităm/ ziua/ pe care ar trebui/ s-o aniversăm” (p. 17). În fond, Nicolae Băciut ne propune o estetică provenită din sinceritatea tensionată a actului poetic, permitîndu-i relevarea sentimentului; poemul însusi devenind un exercitiu de imaginatie – cînd bacovian, cînd blagian – cu reglări abile ale intensitătii, dar si cu etalări orgolioase ale plasticitătii… „Tu scrii cu mine –/ scrii cu umbra mea,/ cu sîngele din altă viată/ cum scrii cu ploile/ de toamnă;/ îmi scrii cu piesele de sah/ dar jocul nu va-ncepe/ niciodată./ Îmi scrii cu anotimpuri/ ce n-au fost,/ cu anotimpuri/ dintr-o altă viată,/ îmi scrii cu viata mea,/ cu sîngele/ schimbărilor la fată” (p. 545).
Nicolae Băciut îsi asumă viziunile ce stau sub semnul actului revelator; bunăoară, apare înclinarea spre interiorizare, spre vibratie sufletească, spre constructii de sferă latitudinară cu accente îndreptate către abisal, către inefabilitate cognitivă, avînd la bază – mai totdeauna – tensiuni polare. Cu alte cuvinte, starea poemului se de-structurează ciclic si centripet pentru a se re-structura în însăsi firea materiei ce poate fi deopotrivă: repausul si miscarea, visul ori zborul – în acelasi timp. „Spulber cenusa mîinii tale, Doamnă,/ pe somnul ca pe o rană de cartus,/ cînd se asmute-n vene înc-o toamnă/ si mîna-mi sîngerează-n tus./ Atîtea frunze ti se-aprind în gură,/ atîtea aripi fumegînd –/ un clopot bate-n frigul lor si bate/ c-un tunet neauzit de blînd./ O toamnă încă ne desparte –/ se-aude-n ea un ceas de lemn/ si-n trupul ei e-atîta moarte/ si-n trupul ei e-atît îndemn/ Spulber cenusa mîinii tale, Doamnă/ si mi se-asmute-n vene înc-o toamnă” (p. 302).
După ce am lecturat acest – urias – volum de poeme cît o „cărămidă” am  avut sentimentul că poezia lui Nicolae Băciut rămîne mereu si mereu transparentă si fluidă ca un miraj „zărit” într-o apă limpede si adîncă, în străfundul căreia luminează ca într-o oglindă „pietricelele” de aur si argint „culese” din sufletul umbrelor inefabile, din razele cerului reflectat în siajul imaginilor poetice de o colosală idealitate…

 

Theodor Damian.
Sentimentul religios în fata si înlăuntrul revelatiei

„În general orice vibratie lirică se naste la Theodor Damian dintr-o viziune imnică asupra divinitătii, o viziune care se îndreaptă si asupra copilăriei, spatiul natal, ori asupra unor mituri ale patriei originare” (Mircea A. Diaconu în prefata volumului de poeme nemitarnice, Editura Dionis, Botosani, 2005). Iar criticul literar M.N. Rusu pe coperta patru a aceluiasi volum observă: „Privită cu atentie, poezia publicată de Theodor Damian în revistele din România si în afara Americii alcătuieste o hartă mare si fără hotare a sufletului românesc răspîndit în agitata lume de azi si nu mai putin în cea a spatiului natal”. Volumul mai beneficiază de cîteva referinte critice – succinte si selective – semnate de Nicolae Manolescu, Gellu Dorian, A.I. Brumaru, Dumitru Tiganiuc si altii. O natură mistică, înfiorată se distinge prin „ochiurile tesăturii” – nemitarnice – vis-a-vis de descendenta argheziană semnificativă în poemele scrise de Theodor Damian (născut la 28 decembrie 1951, în Botosani) Fluiditate omogenă, rigoare a transluciditătii, aspiratii spirituale si metafizice sînt caracteristici dominante si predilecte întru iluminarea cunoasterii de sine si de Dumnezeu în versurile poetului Damian care ne dezvăluie o existentă umană în lupta continuă dintre interogatie, răspuns si îndoială.
„Cînd sînt singur/ Cred că nu mă tem/ Cînd sînt cu Tine/ Mă tem că nu cred./ Cum trebuie să purced?/ Cînd sînt singur/ Mor de tăcere/ Cînd sînt cu Tine/ Mor întru înviere” (p. 103) sau: „Cum de am îndrăznit/ să apărem cînd n-am fost? Cine-a putut pătrunde/ nestingherit în adîncul mut/ unde se tese fiinta/ si din care durere/ a nasterii/ mi-a zămislit neputinta?/ Cu ochi virgin mă plimb/ prin universul acesta de lut/ Nu l-am mai văzut niciodată/ si-mi pare totusi atît de cunoscut!” (p. 75).
Mistică este – aici – adesea meditatia si adînc elegiacă în monologul frust si dialogul poetului care îsi păstrează cu sfintenie sentimentul religios în fata si înlăuntrul revelatiei.
Theodor Damian (preot paroh în Queens, New York îmbină fericit sfera inspiratiei divine cu sfera teluricului social, surprinzînd în fiecare poem clipele trăite în plin cotidian, clipele de rugă, de smerenie, de sacrificiu, în fine, toate, într-un ritual ce generează sfintenie.
În structura creatiei poetice lui Theodor Damian as putea integra conceptia artistică ce îl călăuzeste. Poetul fiind om si artist deopotrivă, deci fiind „slujitor” al Cuvîntului, al Logosului primordial, asa cum au înteles să fie Vasile Voiculescu sau Ioan Alexandru care credeau în vocea lor reverberînd cuvîntul menit să releve Calea, Adevărul, Credinta, Viata, Moartea si Învierea.
„ Cînd sînt cu Tine/ Mor întru înviere” spune Theodor Damian, proslăvind astfel starea imnică de esentă divină. „Cînd Te-am chemat/ ai venit/ nu pe usa de la apus/ ci pe cea de la răsărit/ Cînd toate rănile vietii/ mă dor/ Tu vii din partea/ Înspre care mor” (p. 55) sau: De cînd am intrat/ în captivitate/ Nu mai sufăr/ de singurătate/ Balsamul rugăciunii/ Îmi mîngîie rana căderii/ Apele Bethesdei/ clocotesc sub zodia Învierii/ Am rătăcit de 40 de ani/ în pustiul din mine/ ca să mă întorc/ de unde am plecat/ Acum corabia mea/ zace epavă/ la poalele de munte dărăpănat/ Din ce-a mai rămas/ am să ridic un altar/ si-am să intru-n captivitate iar” (p. 57).
Avînd mereu în prim plan – un eu liric – atît fluxul sirului de impresii cît si principiul retoric acumulativ, potentează vădit si ludic confesiunea. Asadar, semantic vorbind – fiecare poem din acest volum „cuprinde” o semnificatie în formă parabolică, mereu „dirijată ascendent” pînă la suprema asumare a Logosului. Deci, pînă la atingerea fortei misionare si vizionare a tuturor gîndurilor si a tuturor simturilor pline de puritate, trăite poetic de autorul Nemitarnice-lor, pentru a se ridica – ireversibil – de la materie la spirit. Într-o asemenea loialitate vedem lărgită sfînta aventură a poeziei lui Theodor Damian în spatiu si timp, iar „martirajul” este ori s-ar dori să fie aureolă si nu suferintă.
„Să privesti stîlpul de foc/ cu toată deschiderea/si flacăra lui/ nu-ti va arde rărunchii/ vei fi ispitit/ să-ti lasi mintea/ adîncul vîntului/ să nu-l lasi să închidă usile/ cuprinderii tale/  de vei vrea ca arderea lui/ să-ti fie liman riguros/ Nimic nu-i mai sigur/ ca o minte deschisă/ atotvăzătoare/ izvor în care/ apele curg înapoi si pe dos/ trăgînd marea în urma lor/ si fundul adîncului vijelios/ Trage singur perdeaua într-o parte/ să intre flacăra ascutită a focului/ dansînd în universul tău ilicit/ Trage perdeaua/ tine-ti mintea deschisă-n dureri/ si curînd va aduce rod însutit” (Dansînd în universul tău ilicit).
Desi nu obisnuiesc să închei nota mea de lectură cu un citat dintr-o referintă critică a unui confrate, de data asta voi cita ceea ce spunea poetul Dumitru Tiganiuc în revista „Literatură si artă” din 26 iunie 2003, Chisinău: „Meritul cert al acestui poet si preot (Theodor Damian) constă nu în a-si transforma poezia într-o tainică rugăciune mîntuitoare, ci într-un vers interogativ protector, într-o materie capabilă a pretinde cuvîntului a deveni scut mirific de care se sfărîmă nezgomotos meteoritii asteptati sau neasteptati ai timpului. Trăirea tulburătoare îsi dă mîna cu certă meditatie dincolo de esentă hieratică, pentru a propune o necesară, vitală reîntoarcere, dintr-un unghi antic, la tărîmul Cuvîntului cel fără de moarte; este un al doilea gest de refugiu, spre care ne îndeamnă autorul o profundă si tentantă întoarcere către verbul ca mit generator…”