Victor STEROM

 

ANDREI NOVAC. IMAGINI-SIMBOL & IMAGINI-PARADIGMĂ SUBLIMATE SEMANTIC

 

„Andrei Novac, prin efectele de lumină si atmosferă, aminteste de impresionism, versurile lui se bazează pe cîte o impresie, de la un moment dat, pe contrastul sentimentelor ce le însotesc-la o tensiune psihică egală” (Liviu Ioan Stoiciu) pe coperta a patra a volumului de versuri Locul în care se întorc tramvaiele , Editura Timpul, Iasi, 2008. Creatia poetică în sine a lui Andrei Novac se singularizează prin ceea ce presupune – structural – echilibrul ei în deosebita capacitate a constructiei proiectată din cuvinte-sintagmatice care plutesc în atmosfe­ra citadină unde realitatea e transcendentă vădit iar elegiacul se înti­păreste baroc si confesiv.

„Dimineata ne întindem pielea/ peste toate orizonturile orasului,/ ne răsu­cim în existenta oaselor/ ca două lumi care îsi încearcă/ spatiul cu buze­le./ Lumina cărnii noastre/ se face mereu tot lumină,/ timpi născuti ai mis­cărilor,/ în care sar din masini umbre./ Dimineata ne întindem pielea/ unul peste viata celuilalt,/ peste toate cîmpurile cu iarbă înclinată/ care se lasă peste somn, ca o toamnă” (Sentimental – p. 22).

La nivelul constiintei literare, al expresiei si al sintaxei poetice, Andrei Novac se foloseste de imagini-simbol si imagini-paradigmă sublima­te semantic. „Mă tem de diminetile/ în care pămîntul naste aburi/ atît de întregi, încît mă regăsesc/ în ochii si în palmele unui copil/ care trage un fermoar/ peste fiecare cîmpie cu maci,/ nu existau orase în care să se spargă/ poduri sub care adormeam./ Mă tem încă de lacrimi,/ răsucesc întune­ricul,/ îl împart în îmbrătisări/ să ne întindem pe pămînt/ si să îi zgîriem cu bratele noastre carnea./ Să nu îmi spui nimic,/ toate sunetele în­cep la fel,/ din mine fug îngerii/ cu sufletul în pumni./ Nu există orase în care poti/ să adormi în tramvaie/ o noapte întreagă” (Cromatică – p. 66). De aici iluzia că poetul Andrei Novac îsi scrie poemul asa cum vorbeste într-o limbă de toate zilele, dar aleasă, magistrală, fără să se simtă vreun efort în acest sens.

Lecturînd această carte, descifrezi un principiu atitudinal si mărturisi­tor în ritmul valurilor unei mări – flux si reflux – o adevărată maree într-o poezie ceremonioasă si meditativă în ansamblul unitătii stilisti­ce. Sînt destule poeme de natură aproape epică în care Andrei Novac poves­teste un moment de viată oarecare, o stare, un gînd deloc entazic, retrăgîndu-se în sine ca într-un ecou, ci mai degrabă centrifugal si deci extazic, surprinzînd viata cotidiană într-un „flux” de imagini poetice am materiei vii, proliferînd relational si reverberînd ontic si cognitiv.

„Prin ochii plînsi de dimineată/ văd caii alergînd masinile,/ în ritmul ametitor al frigului/ si al aburilor strănutati prin uitare,/ ca singure fantome ale stării/ prin care tu ai putea să pleci./ Că ne strîngem viata/ în bratele calde ale pietrelor/ care deja au căzut/ cu o inimă închisă în cearceafuri ude./ Cu ochii îmi adun gîndurile prin uitare,/ cînd din cori­doarele blocurilor tîsnesc/ în pustiu cîinii./ Nimic mai frumos/ decît ceata căzută înainte de vînt./ Să nu mai spunem nimic!/ Să aud tot mai multe sunete care numără timpul prezent,/ prin culoarea alb nu există umbre” (Poveste de iarnă – p. 37).

Poetul Andrei Novac transformă în expresii verosimile aproape tot ce atinge, ce vede ori ce simte. Cuvintele îl ascultă. Constient de forta expresivă a prozodiei – cuvîntul e be o masină infernală – spunea bună­oară Ion Caraion, întelege să-si pună poezia în valoare neeludînd slujba antiinertiei. „Cînd îmi era teamă de ceva,/ mă ascundeam în mine,/ refuzam să cred că Stiu să vorbesc/ si mă izolam de tot de cuvinte./ Apoi, asteptam vîntul sau ploaia/ Cu aceeasi timiditate cu care/ îmi puneam capul în palme/ cînd începea să îmi fie frică de ceva” (Teama – p. 64). Printr-un limbaj lax si modern, poetul Andrei Novac (născut la 1 iulie 1983, în Tîrgu-Jiu) vine cu o libertate de „zicere” fără complexe mar­ginale în cîmpul reflexiilor, filtrînd ontologic stările lirismului într-un text adecvat. Rafinament, acuitate, memoria, culturală, împotri­vire fată de retorismul gratuit, fată de un anume patetism excesiv, precum si pasiunea, intuitia si inspiratia întru împlinirea unei poezii de marcă, unui stil ce se vrea să fixeze atentia, sînt cîteva caracte­ristici care legitimează continutul volumului: Locul în care întorc tramvaiele cu poeme menite să devină – străzi, autostrăzi de comunicare pentru întelegerea unui discurs riguros si capabil să restaureze un spatiu atemporal si un timp aspatial cum si o lume paralelă cu lumea reală.

„Să tragi spatii peste întuneric,/ în timp ce ne este dor să ne rostogo­lim pe sub pămînt,/ agătînd tropăitul stărilor mute./ Glasurile noastre, instantaneu făcute din buze,/ nu pot fi mai curate decît tine./ Alergînd prin imaginile rupte si împărtite porumbeilor/ în fata unei lumini prin care fantomele poartă pălării,/ trag spatii, peste întuneric, mai banale decît zborul/ de care ne tinem, sprijinind zăpada./ Străzile curg tot din tălpile noastre,/ ne amintim de noi, rîdem înfundat,/ strecurînd iubirea printre degete./ în timp ce ne este dor, ne rostogolim/ si plîngem cu teamă” (Armonică – p. 41).