NOTE DE LECTURĂ

Victor STEROM

 

FILIP KÖLLÖ

SEMNIFICATII SI SENSURI TRANSCENDENTE

 

Poemele din acest volum – Plasa de platină – editura Ploiesti, Mileniul III, 2010, sînt construite discursiv si lax pe baza naratiei reflexive, împletită cu monologul dialogat purtat cu un presupus convorbitor. El poate fi un amic cu suflet de cristal (Mefisto din Faust) sau propriul său eu. Ontologic vorbind, Filip Köllö nu depăseste (a se citi părăseste) marginile „cercului strîmt care circumscrie realul, dar îi place să se plimbe pe circumferintă” – cum ar spune Emil Cioran, stăpînind cu stiinta lucrurilor bine făcute, metafora sintagmatică, subordonînd-o unui univers liric echilibrat stilistic si prozodic în acelasi timp. Naratia în sine ori fluxul textual include fapte cotidiene, ridi­cate, adesea, la rangul de simbol.

„Această liniste/ acest sinilos peisaj răsfrînt/ peste noaptea lucioasă/ extrem de subtire./ Febra este la ea acasă./ Încep să desfid; această simplitate/ cumplit de enervantă./ Încep să sfîsii delicat/ alte si alte clipe/ petrecute cu mine, degeaba” (p. 79).

Poezia creată de Filip Köllö, chiar dacă se află la început de drum, debutînd relativ tîrziu cu această carte, îsi păstrează timbrul origi­nal si caracterul cerebral. Ideile se ivesc din tot felul de întîmplări si produc prin încorporarea lor în imagine poetică, o emotie rece, lucidă. Avea dreptate prefatatorul Ieronim Tătaru cînd spunea că „Filip Köllö este un poet al existentei tragice. Deznădejdi, spaime, tristeti, suferinte stăpînesc lirica sa care sugerează o vesnică damnatiune a fiintei umane”. Asadar, preocuparea persuasivă a poetului Filip Köllö este consecinta unui fel de-a fi un poet aparte, un fel de sacerdot care îsi trăieste închinările.

“Printre două zile gemene –fără identitate/ mă strecor părăsit/ de silabe, de verbe/ sau dau tîrcoale cetii prin care aleargă/ tineretea ta, si de fiecare dată/ cînd sînt strigat mă ascund după sînul tău/ de o gravă moliciune./ Adulmec valurile care vin-/ damful sufletelor triste, mă iubeste Disperarea/ si mă grăbesc să deslusesc vrăbii/ pe buzele halbelor pline de ploaie...” (p. 73).

Aici simturile ultrarafinate percep semnificatii si sensuri transcendente. Sînt bunăoară surprinse ecouri si corespondente dintre teluric si celest. Blaga acuza aceeasi perceptie suprasensibilă cînd vorbea de razele de lumină izbindu-se de geamuri.

“O bruscă ploaie, / o zi cînd îti place să crezi/ că ceea ce-auzi e o caleasca./ Paharul s-a răsturnat./ Sîngele a inundat titluri/ si muze modificabile./ Ca pietrele din acavarii/ sînt liber în abisu cuvîntului” (p. 87).

Poemul acesta oferă tangente organic afectate în directia dictonului antic al efisianului Heraclit. „ceea ce tinde să se separe se uneste; din tonurile cele mai diverse se creează cea mai frumoasă armonie si totul se naste din discordie”. Prin urmare, nu juxtapunerea de contrarii, ci separarea lor în cîmpuri epistemice apartinînd aceluiasi limbaj poetic, constituie liantul prin care un poet adună sintagmele într-un univers al cărui centru se află pretutindeni iar marginile nicăieri. Poetul Filip Köllö intuieste prin intermediul unui cald si fosnitor imper­fect durativ, călătoria timpului venind din viitor. Iubirea însăsi trăită ca miracol al vietii, altă axă etică si estetică a poeziei lui Köllö e concepută ca dans cosmic.

„Stiu că nu-mi voi afla/ niciodată iubita si mai stiu/ că ea există, undeva asteptîndu-mă/ departe, departe.../ ori într-un fragment de îmbrătisare/ plecat cum ploaia din cer, demult/ spre tine... dar ajunsă pe pămînt/ ninsoare combinată cu atingerea/ ursonului sărăcăcios” (p. 81) în fine, gîndirea metaforică si decizia expresiei poetice axată pe un stil ce se doreste să fixeze definitiv atentia, denotă un simt lingvistic de o deosebită substantialitate. O fortă reflexivă impune prin modernitatea spunerii lirice, prin simboluri de tip revelator, o poezie suprarealistă, de cunoastere lăuntrică.

Poetul Filip Köllö (născut la 21 noiembrie 1956, în Ploiesti) cunoaste faptul că lumea există independent de senzatiile noastre, de constiinta noastră, acestea nefiind decît o imagine a lumii exterioare, întelegînd că o imagine nu poate exista fără elementul reflectat. Astfel, observăm în poezia marca Filip Köllö un creator de paralumi si nu un parafrazator. El l-a înteles pe Aristotel cînd afirma că: „Poezia prinde sîmburele si esenta, iar realitatea exactă însiră amănunte”. Mai adaug notei mele de lectură faptul că poemele din această plasă de platină au văzut mai întîi lumina tiparului în revistele de cultură: „Ateneu”, „Apostrof”, „România Literară”, „Familia”, „Poesis”, „Poezia”, „Convorbiri literare” si altele... iar poetul este suplinit de un pictor profesionist care a tinut să-si „împăneze” volumul cu 14 tablouri color cuprinse ideatic si tematic în poemul „Sperante carmin” pe care-l reproduc. „Contrastul stolului/ el si amurgul superb/ sperante carmin-doruri dornice/ încă, rosu venetian în galben de cadmiu/ verdea pogorîre de crom/ sansele unui sevalet uzat/ tainica paletă a dragostei/ steaua steril căzătoare/ cele cu mult mai mult/ decît sapte minuni ale lumii/ amorul dintre două amfiteatre/ blonde, părăsite/ statornicia mersului îndărăt/ gratie regelui esuat/ gigantice naufragii/ gazonul întesat de corali/ tesuturile sîngero­sului sînge/ amabile, amabile... pînă cînd/ e o pictură lîngă un brici biciuit/ e o uitare între cel două marionete/ maro, ce nu mai tîsnesc pe scenă/ în muzica adecvată actului doi/ în rîsul copiilor/ ce nu mai vor să vină” (p. 94).

 

DIONISIE DUMA

IMAGINI GENERATOARE DE TENSIUNI ONTICE

 

Temperamental prin structură, autorul acestui volum antologic - Reverbera­tii - editura Princeps Edit, Iasi, 2009, cu o prefată masivă de Daniel Corbu, are o vibratie distinctă la solemnitătile cuvîntului. Acest lucru arată că poetul Dionisie Dumaeludează superficialitatea emotiei prin atractii psihologice(G. Călinescu) Dar să vedem cum îl vede prefatatorul: „Trei directii se pot lesne distinge în lirica lui Dionisie Duma: cea a poeziei contemplative care uzează de insolite ceremonialuri senzoriale, cea a simbolismului structural urmînd tonurile si pictu­ralitatea unui bacovianism asumat si, în sfîrsit, cea a unui expresionism ontologic, descătusăm de patimi ornice”.

Înainte de toate, poezia lui Dionisie Duma rămîne o mărturie de suflet, o mărturisire a unor frămîntări si combustii interioare, transfigurate în imagini si metafore de o persuasivă fortă si originalitate. Chiar dacă unii critici i-au „împins” creatia în atmosfera bacoviană sau a lui Stefan Petică, Revelatiile sale contin ecouri dintr-o presimtită lume, dintr-o apropiată asa-zisă marea trecere cum o numea Lucian Blaga.

“M-au vlăguit plecările din gări/ Cu spaima că mi te-am lăsat acasă/ Si parcă nici o zare luminoasă/ Nu-mi asternea în suflet noi chemări/ Rostirile-n auz erau departe/ Si întrebări se răsuceau prin foc/ Un ger al risipi­rii către moarte/ Mă mistuia cu timpul la un loc/ Mai lasă-mă să te visez o dată/ Trecînd ca un Orfeu cu lira-n spate/ Să văd în somn oglinda ta curată/ Că nu ti-ara spus (mă iartă ca pe-un frate)/ De ceasul meu , tăcerea a-o străbată/ Ca lebăda către eternitate” (Plecări, p. 63).

Poemul acesta retine experimentarea ori sublimarea sentimentelor, adoptînd un fel de ceremonial al aluziilor si al ecourilor de natură nostalgică, „Ioanide, Ioanide, / Tu mormîntul ti-l deschide/ Să vezi toamna, Ioanide,/ Cu furtuni si ploi acide!/ Cînd mai vii pe la Tecuci/ O poemă să-mi aduci/ Să bem vin, să spargem nuci!/ Ioanide, Ioanide,/ Lasă visele morbide/ Tu mormîntul ti-l deschide/ Să vezi lumea, Ioanide!” (Iasi, 3-4 octombrie 1999, p. 151). Dionisie Duma (născut la 8 septembrie 1940 în orasul Tecuci, judetul Galati) scrie o poezie aflată la granita dintre meditatie si reflexie, cu o bogată reprezentare cognitivă, rezumînd laconic - uneori -întregul din fragmentarismul elementelor disparate; o unitate în diversitate. „M-am instalat într-o catedrală/ a linistei, a singurătătii/ Să stii că în sufletul meu/ s-a lăsat toamna/ Noptile sînt mai lungi/ pline de veghe/ Zilele le măsor după/ căderea frunzelor/ Într-un tablou -tu/ printre cavouri­le unui/ cimitir ireal/ Pe stadion licuricii fac/ sport în nocturnă/ Parcă aud vorbe/ parcă te-ai apropiat de/ usa casei mele...” (Iluzii, p. 74).

Se remarcă în această lirică o mare densitate ideatică. Versurile sînt cînd ludice si explozive, cînd divagate si laxe în planul viziunii artistice. „Pe ce umbră oare trec?/ Vara moare în statui/ de copaci - care-mi petrec/ lin oglinda în gutui/ Fiilor am să le las/ nimbul soarelui de sus/ Cînd voi face un popas/ Răstignit în semnul plus” (p. 169) sau: „Moartea, oare, ce-o mai fi zicînd?/ Mai cotrobăieste prin unghere?/ Am visa­t-o două nopti, la rînd/ Prăbusită-n propriile-i mistere./ De aceea ard de nerăbdări/ într-o pace strict dumnezeiască/ Vreau s-o prind si s-o aduc din zări/ Să o pun pe miriste să pască./ Doamne, într-o zi prea luminoasă/ Să învete ce înseamnă-o coasă!” (Lectie, p. 218).

Remarcabilă e tentativa de re-constructie a universului liric diferit de cel al impactului emotional cu lealitatea cotidiană. Stilul practicat de poetul tecucian Dionisie Duma, priveste atît tectonia versurilor în pagină, cît si ordonarea după reguli personale a ideilor si a imaginilor. Afectele patetice si în general toată gama sentimentelor de tonalitate lirică, se află printre prioritătile de tehnică poetică, fie în vers clasic, fie modern, aparitia lor fiind rezultatul coliziunii dintre imagini, idei si simboluri generatoare de tensiuni ontice.

“Doamne, ce primăvăratec plouă/ Si-i doar toamnă în întregul burg/ Iar tu rupi, cu mîinile-amîndouă/ trei petale rosii din amurg./ Sună trenuri, poate de plecare/ înspre gări din alte galaxii/ Fiecare-avem un drum si fiecare/ Nu se stie unde-om poposi.../ Si privesc cum peste noapte curg/ Stropi din vinul tristului amurg...” (Lied, p. 188).

Aici, în jurul imaginilor poetice, întru comunicare, se realizează un adevărat mit, poetul Dionisie Duma pornind de la meditatia în stare să unească gîndirea abstractă cu metafora concretă, smulge dovada cea mai elocventă a modului de trecere de la ritmurile existentei la poezie. Se poate observa, lecturînd acest masiv volum (322 p) cum autorul îsi supraveghează continuu „tinuta” versurilor sale, ordinea, rigoarea si mai ales echilibrul rational si lucid al prozodiei cuvîntului capabil să definească aventura sa lirică, să sugereze semnificativa claritate si coerentă.

“Si ai să rîzi si ai să plîngi de-ajuns/ Si frig va fi-ntre sînii tăi, femeie/ Iar caldul mîinii mele nepătruns/ Va răsuci prin suflet, altă cheie./ Dar eu te văd la stînga mea cum stai/ Cu umărul împresurat de plete/ Să vină pacea vîntului să-mi dai/ O altă tulburare să mă-mbete/ Iar asternutu-i numai de pelin/ La dreapta parcă apa sparge digul/ Inima nu mai primeste vin/ Si simt că ne îmbătrîneste frigul” (Poem final, p. 64).

 

Home