Din simfonia vietii

“Cãutarea de tonuri originale într-o gamã foarte variatã de situãri existentiale”. (Ovidiu Moceanu) în cartea de debut: Gînduri de veghe a poetei Nadia Cella Pop care dupã patru ani revine cu al doilea volum de poeme: Din simfonia vietii, editura Artprint, Bucuresti, 2001, beneficiind de un “cuvînt înainte” semnat de scriitorul Aurel Brumaru care spune: “Inscriptionarea poeticã este de tip meditativ, cu un vers distilat – o poezie de miere eroticã e raportat la semeni, fie cã se adreseazã Divinitãtii se înrudeste cu oficierea si cîntul”. Asa este, versurile din acest volum “colcãie” de obsesii, cuprinde o anume realitate mereu frãmîntatã, nelinistitã supusã observatiei într-o notã expresionistã “ce rãsuceste gîtul subiectivitãtii”  – cum ar spune N. Manolescu. Poeta Nadia-Cella Pop mai pãstreazã din tineretea poeziei sale o frãgezime a imaginii, dar acum pare a fi mai atentã la gravele “seisme” si mai semnificative. În fine, poemul capãtã un dramatism substantial. “Privirea mi se contopeste/ cu lucrurile din jur/ parcã as saluta petele vii/ din corpul lor./ Vreau sã le vorbesc,/ sã dau tonul dansului lor/ în amintirile mele./ Toate au un mesaj/ si o cheie,/ fãrã de care am rãmîne doar/ jefuitorii tainicelor minuni./ Ochii meritã somnul lucrurilor/ ce rãmîn mãrturia/ ascunzisurilor noastre,/ si tes un echilibru tactil/ între rãdãcinile de ieri/ si ramurile de mîine./ Cadenta pasilor mei,/ ca un tipãt coral/ porneste hora tuturor chipurilor/ ce mã înconjoarã blînd/ cu geometria si romantismul lor” (p. 75). Sensibilitatea, fantezia si luciditatea poetei Nadia-Cella Pop creeazã în permanentã o zonã de insolit si de fantastic, o zonã de vrajã si vis. Urmele trecerii prin viatã si implicit prin timp dau o imagine spiritualizatã într-o combinatie de real si absurd. De altfel, în spatele aproape fiecãrui poem se ascunde un sens parabolic.
“Ning ochii mei a cetinii povarã/ O rãvãsitã bucurie incolorã/ lasã la usa gîndurilor tale/ o fãrîmã de secol în credintã./ Respir cu fiecare zi/ nãucitorul drum al robilor/ de la paznici, la pieire./ Clipele se tîrãsc greoi/ înaintea drumului/ mãsurat si totusi egal/ cu tot ceea ce nu stim citi,/ acea literã nedescoperitã/ sau neinventatã,/ din abecedarul fericirii,/ care îsi cere tributul:/ mãnunchiurile de suferintã carbonizate în priviri si în carne/ Dar voi respira din nou/ aerul proaspãt de primãvarã/ crudã si verde/ din crînguri, din soapte, din insula mea de rouã” (p. 79).
Privitã mai îndeaproape, aceastã poezie, vom constata cã poeta Nadia-Cella Pop posedã un fundamental echilibru interior, ceea ce nu înseamnã cã e scutitã de nelinisti, de înclinatia spre meditatie si interogare, de sentimentul fragilitãtii si al misterului. “Bate-n fereastrã o orã tîrzie/ cu zbieret de chin/ si soapte de-amor./ Umbre s-astern/ în pãcatul uitãrii/ cu tardivul suspin/ al ultimului zbor./ Astãzi e mîine,/ si vremelnic si sãlbatic/ si extaz si declin/ si plînset si dor/ si sperantã si curaj” (p. 94). Echilibrul acesta corespunde unui cîntar lãuntric mereu sensibil, gata sã vibreze la cele mai subtile solicitãri.
 

Clipa dintre hotare

“Aminteste-ti mereu/ De subtila, nebãnuita trecere./ Creste în tine/ Ca vointa astrului/ În biografia ierbii”. Scrie poetul Petre Got în cel de-al treisprezecelea volum de poeme: Clipa dintre hotare, Editura Eminescu, Bucuresti, 2001. Dintr-o mare dorintã de a “profita” de sugestiile unei insistente libertãti a limbajului metaforic si plecînd mereu de la convingerea cã existenta noastrã e pînã la urmã redusã la o clipã (trãitã) între hotare – viatã-moarte, poetul îsi “topeste” poemul în aceste motive ideatice, chemîndu-ne sã-i fim martori, oferindu-ne o bogatã “confesiune” despre lumea lui interioarã. “Clipe îti aduc în palmã,/ Rosii, dulci/ Precum ciresele de iunie./ Iei una, o încerci între dinti/ Si surîzi – curcubeu/ Ti-e surîsul./ Cît va mai dura jocul nostru, strengarul,/ De-a primãvara, de-a toamna/ Cît ni se vor mai auzi pasii/ Prin frunzã, prin iarbã?/ Uneori mi se pare, iubito/ Cã iarãsi sîntem prunci,/ Nestiindu-ne numele.../ Cîteodatã te caut, te strig,/ Dar rãspunde ecoul./ Se aude tãcerea/ Rostogolindu-se printre stînci” )p. 62). Petre Got adoptã în versurile sale o tinutã interogativ-elegiacã, fiind structural pãtruns de trecerea timpului, ori numai de miscãrile ce nu contenesc sã anunte ireversibilitatea.
Aceastã constiintã dramaticã se traduce în text prin “asezarea” sinelui între parantezele unor enunturi laconice si dureroase, cînd este vorba de conditia poetului în “vremuri satanice”, amintindu-ne de imagini celebre din “Albatrosul” lui Baudelaire, mai special în ultimele douã versuri din poemul: “Pãsrãri albe”. “Poetii nu au bani/ Nici jerbele iubirii,/ Ci numai crucea jertfei/ Purtatã cãtre zãri de vis./ Ei trec prin clipe/ Ca printr-o pãdure/ În care veninosii serpi/ Miracolele-au  promis./ Furtuni sãlbatice continuã sã fure/ Din vatra lor, din rodu-mbelsugat –/ Poetii pãsãri albe sînt cãrare anii/ Aripile cu funii groase le-au legat”.
Confesiunile sînt aici trãite de poet cu sentimentul cãutãrii de sine, de speranta crescutã pe un fond afectiv, ca atare, Petre Got acordã sentimentului un rol tot atît de important ca si constiintei.
Se distinge – nu întîmplãtor – un fel de a fi “prins” în vîltorile existentei, explorînd zonele fierbinti ale sufletului omenesc.
Evocînd fiintele dragi inimii sale – de la propria-i fiicã pînã la Eminescu, sensibilitatea poetului devine suav-meditativã.
“Poartã-ti frumusetea, anii/ Precum astrul raza purã./ Se opresc visele-n loc/ Admirînd a ta fãpturã./ Doar esentã, miez din miez./ Fibra fibrei, arhetip/ Altã zare nu cutez/ În secundã sã-nfirip” (Arhetip – Fiicei mele). Si: “Incredibil/ Din rana sãpatã adînc/ Nu tîsneste sînge, nici strigãt al durerii,/ Ci un crîng de tei tineri/ Legãnati de privighetori albe cîntînd./ Pe masa mea, Mihai,/ Stã paharul tãu trist/ Din care a bãut numai Isus./ Înaintãm prin mileniu/ Cu inima ta în mîini” (Pe masa mea – Lui Eminescu). Poetul Petre Got cunoaste subtilitãtile discursului poetic puse în stare de meditatie, pe un fond spiritual întru cunoastere de largã vibratie existentialã.
 

O altã lume

“Drumul spre tine e atît de rãsucit cã/ Oricît as încerca sã mã strecor/ Apare de fiecare datã un alt nod si mai strîns”. Spune Gabriela Vrînceanu-Firea în volumul de poeme O altã lume – bilingv, român-englez, Editura Eminescu, Bucuresti, 2000.
Excelînd prin sinceritate, poezia scrisã de d-na Firea captiveazã si retine atentia, versurile înaintînd “pas cu pas” (din imagine în imagine) ca si cum n-ar întîlni – sau chiar nu întîlneste – nici o opreliste. Astfel, poemul devine coerent din punct de vedere semantic si doar uneori inefabil cum îi stã bine sã fie cu adevãrat.
În cele peste o sutã de poeme din aceastã carte, se poate descifra o temã (în special de dragoste) sau o idee... autoarea neaglomerînd amãnunte (vraiste) care nu ar sluji la întregirea esteticã a poemului ci dimpotrivã, ea “spune” simplu (nu simplist) tot ce o doare în adîncul sufletului relevînd prospetimea sentimentelor, înfiorarea în fata spectacolului vietii, aspiratia cãtre starea de gratie, spre luminã si echilibru, oprindu-se mai întotdeauna în zona sugestiei.
“Sã rotunjim lumea împreunã/ Cînd te vei fi convins tu cã meritã/ Sã asezi alãturi/ de flori uscate/ de busuioc si de salvie/ cîteva fire de levãnticã/ Sã pãsim împreunã/ cînd te vei fi convins tu cã meritã/ sã-ti zidesti resemnarea” (p. 86) sau: “Îti scriu în fiecare noapte,/ cu cernealã de cer atipit,/ cuvinte care nu se pot rosti,/ vorbe însirate, una cîte una/ sã deseneze dansul algelor/ în valuri ondulate/ cîte întreabã marea/ de ce se alintã cu privirea ta/ fãrã anunt,/ fãrã preambul/ fãrã tihnã” (p. 20). Peste usoara melancolie pare cã trece briza unui rãspuns nedat. Simplitatea “zicerii”, plasticitatea echilibrului interior se îmbinã armonios în mai toate poemele unde “timpul îsi desãvîrseste opera” cum ar spune Constantin Ciopraga.
Poeta Gabriela Vrînceanu-Firea are darul de a-si consolida chiar de la primul volum un univers poetic propriu, cu atmosfera lui inconfundabilã, cu problematica si cu motivele sale, producînd astfel, o anume fortã nebãnuitã, fiind dotatã cu o inteligentã artisticã pe mãsura talentului nativ. “Pielea ta catifelatã ca un botic de ied/ si-a mea, într-o asteptare eternã/ pînã la epuizare./ Am nevoie/ sã mã îmbrac în dorinta ta,/ sã nu ies în stradã ca împãratul cu hainele noi/ cãruia i se vedea goliciunea/ Pentru cã mi s-ar putea descifra tatuajele/ desenate de tine pe sîni/ sub formã de nalbe./ Am nevoie de tãcerea ta/ sã pot sã-mi adorm suspinul/ mai zgomotoase ca ultima recreatie înaintea vacantei/ si mai greoaie ca o sotie de elefant însãrcinatã/ legãnîndu-se în plimbarea de searã./ Am nevoie de somnul tãu doar o secundã pe zi/ cît sã semãn bob cu bob de rouã/ între douã maluri de sperantã bifurcate iremediabil/ Noi si lumea cealaltã” (p. 42). Pilonul autobiografic se întrepãtrunde (aici) cu Timpul si semnificatia lui, autoarea neputîndu-se dispensa de o anume infrastructurã a concretului, a imediatului.
 

Deasupra tenebrelor

“E semn cã sînt zidit în plînsul lumii/ cã s-a întors potopul dinspre moarte/ cã ore m-au închis în minutare/ si bezna-mi leagã mîinile la spate”. Am citat din al cincilea volum de poeme: Deasupra tenebrelor, Editura Paralela 45, Pitesti, 2001, de Virgil Diaconu. Cartea beneficiazã de cîteva referinte critice semnate de Laurentiu Ulici, Gheorghe Tomozei, Mircea Ciobanu si Mircea Bârsilã (la zi cu spunerea) care conchide: “Modernitatea discursului decurge printre altele, din raporturile dinamice (si deosebit de fertile din punct de vedere ideatic) în care intrã sensurile active (eseistice) si cele pasive (lirice)”.
Dispus în douã mari cãrti distincte: Sufletul peregrin si Deasupra tenebrelor, volumul contureazã un univers cît mai coerent, într-o unitate fidelã si pe cît se poate, pregnantã. De altminteri, poetul Virgil Diaconu scrie cu destulã dezinvolturã notînd liric în prima carte si eseistic în cea de a doua, mai ales “întîmplãri” care apartin unui spatiu si unui timp ce se perindã cu mare frecventã prin “sîngele” poeziei.
“Bate-n mine miezul noptii,/ cum în perele coclite.../ Tu, încet, spre miazãnoapte,/ treci cu brate obosite.../ Eu te mai astept în cîntec,/ te mai caut prin înalt.../ înfrãtitã esti cu umbra/ în tãrîmul celãlalt.../ Te mai caut prin luminã,/ la rãspîntii te astept./ Rudã veche esti la piatra/ care mi se bate-n piept.../ Poate esti chiar depãrtarea/ nu am haruri s-o înving.../ Te arãti doar în fantasme/ nu am mîini sã le ating.” (p. 26).
Virgil Diaconu cunoaste secretele artei poetice dar si întelepciunea ei, pentru cã dincolo de aceastã formã orchestratã în registru clasic, se simte si o “filosofie” implicatã a expresiei artistice, se simte un anume optimism superior lîngã care persistã o delicatã si apreciatã afectiune pentru puterile închise în el.
“Poti împãrti totul cu prietenii tãi/ Numai visul nu-l poti împãrti./ Visul leagã lumea de ceea ce nu este./ Ceea ce este nu tine de vis,/ asa cum femeia tînãrã/ care si-a fãcut cuib/ în umãrul meu/ este un vis la timpul trecut./ Eu tocmai de aceea sînt singur/ pentru cã nu pot lua pe nimeni/ cu mine în vis./ Dacã as lua piatra/ ar fi ca si cum as lua lespedea./ Or, visul meu trece de lespede./ Dacã as lua calul,/ calul mi-ar fi de prisos./ Visul meu nu trece prin seaua calului/ cum nici prin arme nu trece./ Pe cine sã iau,/ cînd visul meu abia pe mine mã ia” (p. 51).
Versurile din acest volum sînt semne sugestive, menite sã dezvãluie în egalã mãsurã plasticitatea unui real interior si semnificatie lui umanã... Poetul Virgil Diaconu elaboreazã imagini persuasive, îsi converteste ideatia liricã (deseori) în motive imagistice. De cele mai multe ori, c conturul obiectelor este luat în posesie prin intermediul privirii, e vizualizat intens, dînd într-o mare mãsurã senzatia “trãitului” autentificînd astfel, fictiunea. “Urlete de lupi, duhuri la pîndã/ meterezele par sã le surpe./ Nici nu mai stiu zilele mele/ de aici înainte cum se vor dezlega/ ce întîmplare le va duce-n tenebre”. Ochi în triunghi întors spre lume-cum ar spune Ion Barbu sau spirit însetat de real al lui Marius Robescu reprezintã combustia internã a poemelor lui Virgil Diaconu.
 

Trãgãtorul la tintã

Poeta si traducãtoarea Anamaria Pop (nãscutã la 7 aprilie 1952 în orasul Turda) a debutat editorial cu volumul: Castelul din siclame albe, Editura Albatros, 1972. Dupã opt ani publicã al doilea sãu volum: Pasul corbilor, Editura Eminescu, apoi alte douã volume: 1983 si 1984 iar ca traducãtoare din limba maghiarã (în exclusivitate), i-au apãrut opt cãrti de poezie, prozã si eseu. Volumul Trãgãtorul la tintã, de care ne ocupãm, apare la Editura Paralela 45, Pitesti, 2000, în care tensiunea liricã este interiorizatã evoluînd de la parabola “speculatã filosofic si moral” (Dana Dumitriu) spre enigma sufleteascã. O astfel de turnurã confesivã, ce poate fi concluzia unei vîrste, a unei experiente lãuntrice de viatã.
Poeta Anamaria Pop devine în acest volum sensibilã (foarte) la privelisti atemporale, la “spectacole” ritualice prin care se exprimã cu ajutorul parabolei, cultul universal al naturii. Pretutindeni originalitatea provine din pretuirea imaginii poetice, prin ceea ce reprezintã aceasta, într-o trãire autenticã în spatiul emotiei.
“În fiecare zi aceeasi partidã de sah/ Gînduri albe cîndva/ apoi înnegrite de timp/ sufocate de opriri dirijate/ de evaporãri perfecte/ în cuvinte./ Pasul infinit, durut./ Sub crusta gîndului amprente nevindecate/ sîngerînde/ rostirea curatului înghetat/ deasupra sentimentelor îngemãnate/ si/ duhoarea mîlului picurat în gurã./ Privirea uscatã/ prinsã în cuie de ferestrele muzeului polar/ asteaptã o nouã dozã de cuvinte/ si reînvierea corbului dresat/ în adîncul amprentelor de fiecare zi” (p. 63).
Poeta – pare cã trece usor – dar sigur, în poezia sa, de la sensibilitatea de tip meditativ, la o anumitã luciditate; însã si aici, într-o exprimare pragmaticã, în registru melancolic. Astfel, confesiunea directã sau implicitã, devine mult mai deschisã.
“Mi-e dor sã scriu iarãsi poeme de dragoste/ alergînd prin grãdinile albastre/ sã îmbrac haina cerbului alb/ sã mã urc în caleasca plinã cu fluturi/ spunînd vizitiului sã plimbe caii pe autostrada nimãnui./ Mi-e dor de ierburi fermecate/ pe care le culegeai din locuri doar de tine stiute/ coroanele mele pentru eternitate.../ Mi-e dor sã alergãm prin ploaie/ sã mîncãm cartofi prãjiti/ sã trecem strada pe rosu/ apoi sã explicãm cuminti/ cã noi nu cunoastem culorile./ Mi-e dor sã scriu iarãsi poeme de dragoste/ de urletul lupilor si de glasul înghetat al crengilor mi-e dor... Mi-e dor de cutiile pline cu vise si sperante/ mi-e doar sã scriu iarãsi poeme de dragoste” (p. 9).
Poeta Anamaria Pop coboarã deseori într-un real vãdit printr-o luciditate gravã si rece, printr-o explorare a banalului, a comunului, a imediatului care, atins de un “deget magic” (Doinas) strãluceste ca o incredibilã si inefabilã picãturã de rouã.
 

Sãrutul cu privirea

În colectia “Liliput” a editurii timisorene Signata 2001, a apãrut volumul de poeme Sãrutul cu privirea al scriitorului Eugen Evu.
Ceea ce impresioneazã distinct în aceastã carte mi se pare a fi: “fascinatia ritmului” cum fericit spune Dumitru Micu. Poetul Eugen Evu nu îsi propune defel sã uluiascã si nici sã simuleze misterul.
“Cînd somnul mortii trecerea o sparge/ Neasteptatã-n zori lumina pe catarge”. Dimpotrivã, el dezmãrgineste si argumenteazã realitatea. Aici totul are înfãtisãri verosimile. Totul e “rupt” din credibilitatea fenomenului. Frumusetea plasticã, virtuozitatea expresiei, sînt incontestabile. Dincolo de armoniile de cristal, palpitã profunde trãiri existentiale, “semnul de foc” al acestui poet.
În creatia lui Eugen Evu, fragmente de lumi diferite (paralele) se suprapun – metafizic vorbind – si se întretaie prin desconsiderarea oricãrei cauzalitãti.
“Acordã-ti un mic compromis:/ o stenogramã astralã, o sete de ilogic/ simetria naturii e capcana; linia curbã a/ ochilor:/ echilibrul lumii constã/ din douã imagini rãsturnate/ cum perechea umanã-n extaz. Dã-i cîinelui tãu numele meu/ din oglinda vie un rãspuns prin reductie/ dincolo de forma incompatibila devotiune/ dincoace de reflexie – identitatea ta” (p. 51).
Oare, poezia nu îsi este suficientã siesi? Pare a se întreba Eugen Evu, sugerînd cã toate cuvintele pot fi: reactii în lant, explozii de sonuri si culoare. Cuvintele dinãuntrul unui presupus “sfîrsit continuu” (Caraion). În spatiul intim, devenit ca la Borges, spatiu al cãrtii, însesi cuvintele se identificã în obiecte.
“Beau cuvinte/ Stihii./ Si mai beau gînd cãzut de foarte departe/ numãr si sterg urme moarte,/ umilindu-l pe înger, beau roua din carte,/ beau lacrima cîinelui meu/ licãrirea aproape cuvînt,/ semnificatia o beau, sã recuperez freamãtul/ popoarelor curcubeului” (p. 150).
Cu retina suprasaturatã, poetul Eugen Evu se întoarce spre interior, regãsindu-si fantasmele care concureazã imaginile existentei, relevînd nevoia obsesivã de real, de unde si descrierea minutioasã a “crîmpeiului” de lume cuprins între limitele privirii.
“Ochiul nelimpede/ cel de dinaintea privirilor/ ceea ce are, însã nu îsi are siesi/ ci doar freamãt fãrã limite, unduiere/ curcubeu fosnind jucãusã lumina/ ochiul nedivizat. Unul –/ dornic de oglindire/ Nenumit, nefiind gurã sã-i spunã/ liber, fugarã fiind spuza de puncte/ dans al tahionilor/ pretutindeni/ Pînã sã nascã dorinta tangajul/ ca un dezmierd/ un suspin început în cuvinte/ Un cutremur al neantului, boltã a sferei/ în care vibratia îsi deveni/ siesi vizibilã acolo undeva/ înnebunind sã scape miezul timpului” (p. 94).
Versurile se adapteazã fãrã eforturi evidente acelui ritm interior în care se înscrie toatã respiratia afectiv-reflexiv-meditativã a autorului. Nimic fortat, desi travaliul nu lipseste.
Eugen Evu s-a dovedit de-a lungul anilor, un spirit prin excelentã bogat în resurse lãuntrice. Drumul parcurs a însemnat o esentializare a expresiei poetice, o degajare a sensurilor legate de o experientã concretã vital-spiritualã. Putem sã aproximãm o impresie de ansamblu despre paginile acestui impresionant volum, spunînd cã ea este una a plenitudinii si a expansiunii spirituale.