RECENZII
Victor STEROM

GHEORGHE ISTRATE: VASE PLINE CU VOCI RAMIFICATE ÎNTR-O ABUNDENTĂ SEMANTICĂ

„Gheorghe Istrate este un poet incomensurabil mai mare decît ecoul poeziei sale. Ce surprinzător e să constati cu cîtă pudoare, cu cîtă perseverentă, cu cîtă variată pasiune, si cu ce admirabile rezultate, acest poet lipsit de ostentatie si-a alcătuit, si-a cultivat, si-a desăvîrsit un mit al său, prin simplă dar sugestivă potentare a unei perspective traditionale”. (Stefan Aug. Doinas) în suita de referinte critice alături de Ion Caraion, Nicolae Manolescu si Cornel Mihai Ionescu la volumul – Ritualuri – editie bilingvă – romînă-franceză în traducere de Gina Argintescu Amza, editura Rafet, Rm. Sărat, 2007 Poetul Gheorghe Istrate (născut la 11 mai 1940 în satul Limpezis, judetul Buzău tinde vădit prin aceste „rînduieli” a-si reliefa caracterul profund si laborios al poeziei, ca pe un basorelief în care se relevă „joaca umbrelor severe” sublimate în idee.
Principiului estetic, reflectat aici în anumite practici – nastere, căsătorie – i se substituie unui firesc, natural, pulsînd în vase pline cu voci ramificate la nesfîrsit într-o abundentă semantică, în beatitudinea acumulărilor literalmente subordonate unor ritualizări. „lumina doarme-n mine mai de mult/ precum copilul în adult/ de-acuma sînt o rană plutitoare/ o floare veche bîjbîind în soare/ m-am dezbrăcat de timp Si m-am urît/ mi-e umbra streang înfrăgezind pe gît/ si moară sînt cu aripile-n vînt/ prin care-mi macin propriul meu cuvînt/ din toată-această schelărie grea/ rămîne-un miez înfrigurat de stea/ răsad de aripi si răsad de îngeri/ făpturi prin care suflete mai sîngeri/ lumina zace-n mine ca-n mormînt/ precum cuvîntul în Cuvînt” (p. 80) sau: „pămîntul trece ca un somn mai mare/ printre mormintele-tipare/ magnetul lui fosil si sferic/ ne-absoarbe-ncet din întuneric/ nimic nu-ntreabă; sfarmă oase/ dar trupu-a moarte nu-i miroase/ l-am întîlnit prin ceas cîndva/ mă clătinam în steaua mea/ si ne-am iubit cu disperare –/ pămîntul în pămînt nu moare!/ copil din cetele ceresti/ cînd vrei să fii – să uiti că esti/ întemniteazăte-n cuvînt/ si nu căta înspre pămînt/ că dacă-ntinzi prin noapte mîna/ în deget vei lovi tărîna” (p. 34).
Gheorghe Istrate exprimă în versuri armonia si transparenta clasică, pasiunea ratională, credibilă. Iar cînd sînt scrise sub incidenta cognitivă a unei emotii, emotia în sine se supune unui ceremonial capabil să tempereze – punctele de sprijin – al confesiunii: „stau la un capăt de vecie/ de unde alta va să vie/ stau la un capăt de lumină/ de unde alta va să vină/ stau la un capăt de cuvînt/ jertfit acestui legămînt/ de-aici nemarginea-i aproape/ de ea mă mai despart trei pleoape/ doar fosnete închipuind/ statuia arsă-a altui gînd/ la vreme veche de-nceput/ pămîntul iarăsi m-a durut/ pămîntul nostru-i un sărut/ cu lacrimile dedesubt/ lăsate-n somnul întrerupt/ hrănind acolo-n rădăcină/ sămînta vremii ce-o să vină/ stau la un capăt de visare/ desprins de viată si tipare/ cu chipul răsturnat în soare” (p-. 28).
Provocare, invocatie ori numai celebrare a stării de exceptie, poezia lui Gheorghe Istrate trăieste dintr-un „cult” al evenimentului explorînd un spatiu al formelor cu fond.
Iubitor cu asupra de măsură de ritualuri, autorul le acordă o tratare de norme si de tipare prestabilite, conferindu-le sansa de solemnitate, de rigoare si osatura bine articulată.
„azi trupul meu/ asemeni soarelui de toamnă/ îsi leapădă rănile lungi/ linistit pregătindu-se/ pentru marea călătorie/ ridic arcul în cer – si cerul mirat/ îmi întîmpină cumpăna bratului/ păsări cad pe trestia săgetii mele/ strîngînd în aripi moartea albă/ e timpul – umbra lui se apropie/ de gura neantului/ prin care secolii se scurg/ carnea Fiarei asteaptă cu înfrigurare/ să-si primească Rana” (p. 88).
Poetul Gheorghe Istrate se vădeste a fi, în ritualurile sale, posesorul unei priviri care, în momente fulgurante, regăseste prospetimi de lucruri de intensitate extremă. El păstrează în memorie ecourile concretului, desenînd cu precizie contururi, forme, unghiuri aplicînd tuse gotice sigure pe pînza – tabloului – poetic, reusind să fixeze un stil într-o atmosferă cu rezonante reflexive, unde, însă se supune unei duble rigori a tematicii si a formei fixe.
„aprinde tată lampa si umblă încet/ trudită mama doarme-n pînda unor zei/ vino si-alungă liliecii buimaci/ din zăcătoarea sufletului ei/ auzi cum noaptea calcă surd grăunta casei/ trosnindu-ne peretii în spinări/ pe cînd în patul ei adoarme mama/ pe patru picioare de lumînări/ în inima bisericii care ne-adună/ umflîndu-si lemnul cu porunci eterne/ pe rouă somnului cu lună/ mama de moarte îsi asterne/ vai tată vorbele noastre sînt/ liliecii tîrzii ai rugăciunii –/ iată-i cum ies vălătucindu-se-n sus/ din gura adormită a mumii” (Ritual – închinat mamei).

 

TRAIAN T. COSOVEI: UN LIRISM
PLIN DE SENSURI CONTRADICTORII

„Curînd voi ajunge să nu mai deosebesc bine de rău. O cale extraordinară. Dar spre ce? (Emil Cioran) Răspunde; Spre Greva căpsunelor – volum de poeme semnat de Traian T. Cosovei, editura Fundatiei Culturale Libra, Bucuresti, 2004, si mai exact, spre o radiografie aproape exhaustivă a întîmplărilor dar si a ideilor ce gravitează în jurul lumii de care se „loveste” poetul, mărturisind-o prin lapidaritatea textului – materia principală fiind – „scenele”, „personajele” sau dialogurile ce răscolesc străfundurile si în aceeasi măsură, suprafetele existentei.
Pentru că, poetul Traian T. Cosovei (născut la 28 noiembrie,1954, în Bucuresti) visează continuu redescoperirea actului initiatic, ocrotind astfel, „lăuntrul”. El este constient că îsi asumă realul asa cum îl trăieste si… construirea acestuia în sfere de realităti – proprii. Altfel spus, poemele sale, învăluite într-o aură de mister si într-o atmosferă situată între imediat si descoperirea interioritătii, fac suportabilă confesiunea – usor melancolică, elegiacă si nostalgică deopotrivă, căpătînd „forme de fond/ memorabile”.
„Cel mai aproape de moarte m-am simtit/ cînd m-am privit în ochii leoacei din/ curtea ambasadei./ Crescuse acolo, îi făcuseră cotet,/ iar copiii din cartier, îi dăduseră un nume./ Nu mă întrebati cum o cheamă?/ Si doar mă prevenise ghicitoarea în frunze de ceai:/ nu privi niciodată ochii felinei în captivitate n-o să-ti meargă prea bine!/ Din ziua aceea/ nu mai cumpăr tigări de la băcănia/ de lîngă fabrica dezafectată./ Drumul pînă acasă e mai scurt,/ ghetele mele se vor toci mai putin sezonul acesta. Noptile trec, ce e drept, mai greu/ pentru că din camera mea/ aud urletele leoaicei/ Eu nu mai pot să plîng./ Si atunci,/ număr împreună cu ea/ gazelele albe ale singurătătii” (pag. 9).
Gravă, modernă, singulară – să nu zic unică – poezia lui Traian T. Cosovei aminteste de textele marilor poeti din stirpea lui Poe sau Rimbaud unde lucrurile au întotdeauna si o contrapondere metafizică. „Hohote în sală/ lacrimi grele răsfătîndu-se prin pereti./ Era o persoană cu o unealtă agricolă/ despărtindu-i pe drepti de nedrepti./ Era viata înverzindu-se pe pereti/ – mucegai – operetă trasă pe sfori –/ Era plînsul de răstigniri, rătăcind pe două cărări” (Absenta)
Forta expresiei artistice înspăimîntă si fascinează totodată. Cuvîntul „cade” cu greutate de aur în registrul conotativ. Rupt parcă dintr-o viziune argheziană. „Între mine/ si sfîrsitul iernii/ nu esti decît tu./ cu chipul tău/ pe care-l ating/ ca pe o planetă/ nedescoperită”. Prozaice în structura prozodiei imediate, cînd eliptice, sincopate sau discontinui, versurile din – greva căpsunelor – cît s-ar dori de limpezi si credibile, tot fortează fronda ori libertatea asociativă, „părul tău e aidoma unui curcubeu/ fotografiat de turistii japonezi…/ Noaptea, esti ploaia de stele/ filmată de turistii americani”. Această – aparent – simplitate, este vădit încărcată cu o tensiune lirica esentială. Poemul în sine, există dincolo de cuvinte, sau mai corect spus – îl descoperim în umbra cuvintelor – ca pe o rea­litate invizibilă si cucerită greu –pas cu pas – într-o suită de izbînzi si înfrîngeri.
„Stau la balconul din cartierul meu:/ Privesc stelele si mă gîndesc la Gagarin/ ca la un poet rus./ El a văzut stelele, aproape le-a atins./ Eu stau pe balcon si încerc să-mi descopăr steaua./ Să-mi aduc aminte ziua în care m-ai părăsit/ pahare goale pe masă, tăcerea./ Gagarin atinge stelele, le mîngîie, le respiră./ Tu esti în America si n-ai să ajungi niciodată/ la stele” (p. 40). Traian T. Cosovei cultivă un lirism al „pierderii” plin totusi de ambivalente, de sensuri inedite sau de ruperi de sensuri contradictorii, realizînd – în ultimă instantă – o geografie caligrafiată obsesiv, cu toate ritualurile imaginate în jurul dramaticului moment al mărturisirilor. „Noaptea, tîrziu, felinare de ceată…/ nu mai vedeam stelele de pe cer/ Mă înfăsuram în subă, era frig…/ Eram singur, mă părăsise iubita/ iar vodca era pe sfîrsite…/ Ce nopti!/ Si antena radioului din lemn/ nu mai prindea Radio Moscova!/ Si ce nopti erau!…” (p. 38).
În fine, poetul Traian T. Cosovei distinge tot mai persuasiv un proces de radicalizare lăuntrică, vizînd astfel, problemele adînci ale creatiei poetice. El descoperă sensul major al spunerii – originale prin cuvînt si implicit obligativitatea de a rosti un adevăr profund despre sine si lumea ce-l înconjoară.
„E lună plină pe planeta Marte/ si o totală eclipsă de soare pe Pămînt./ Te privesc cum mănînci o căpsună flămîndă/ te apăr si te cînt./ După ce ai închis radioul doar rochia ta/ îsi mai aducea aminte de aceste amănunte tăcute./ Era o tristete în ochii tăi:/ se dovedise – în sfîrsit – că planeta Marte/ nu e rosie, ci galbenă./ Era o tăcere care te lăsase gravidă,/ era un surîs palid pe buzele tale,/ si niste cearcăne ale vorbirii înecate de lacrimi” (Eclipsă).

MIHAI MERTICARU: RAFINAMENT SI VIRTUOZITATE
ÎNTR-O ATMOSFERĂ DE FILOZOFIE ZEN

„Poemul de inspiratie niponă pe care-l scrie Minai Merticaru, îl preferă în forma sa clasică, cum este si firesc, de la începuturile creatiei în domeniu. Cele 17 silabe ale haiku-ului le urmăreste cu obstinatie, fiind unul dintre cei mai fideli autori de haiku în acest sens. Autorul posedă însă si stiinta, si măiestria transpunerii în practică si a altor criterii de profunzime cu caracter estetic ce înfrumusetează un haiku autentic”. (Florică Dan) în prefata celui de-al saselea volum apărut în conditii grafice de exceptie si în editia bilingvă: româno-engleză tradus de Carmen Toma, Împărătia clipei, Editura Convorbiri literare, Iasi, 2007. Volumul de care ne ocupăm cuprinde 333 de micro-poeme în stil haiku si beneficiază de o suită aproape exhaustivă de referinte critice semnate de poeti si critici literari cum ar fi: Ioan Holban, Vasile Spiridon, Emilian Marcu, Nicolae Sava, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Lucian Strochi, subsemnatul si altii.
Mihai Merticaru (născut la 20 iunie 1938 în localitatea Rediu, judetul Neamt) este poet, eseist, gazetar si iată si haijin care stie că haiku-ul exprimă armonie si echilibru dar si rigoarea unui tristih care se încadrează în – schema –5-7-5 silabe, mentinîndu-se în spatiul laconic si ludic al aforismului sublimat tematic si ideatic. Natura este omniprezentă exclusiv fiind principala sursă de inspiratie alături de conceptele cognitive cum ar fi: viata cu multiplele ei fatete: dragostea, nasterea, suferinta, despărtirea, dorul, asteptarea, moartea.
Materia viziunilor lucrată minutios în melancolica si meditativa ei dezinvoltură, se împlineste prin sau în conventie; sigur nu în compromis. „O primăvară-/ cu gene de zăpadă/ sfidează iarna” sau: „În teiul din deal/ primăvara adună/ verde ninsoare” si: „Un vînt năprasnic/ spulberă orizontul-/ adio, toamnă!”
Împărătia clipei este – văzută – prin cele sapte componente substantiale: Oceanul verde – „La miezul noptii-/ coroana ciresului/ îngînă luna”. Corole de foc – „Nimb de purpură/ deasupra Ceahlăului-/ apus de soare”. Cîntece de toamnă – „Navă cosmică/ lin coboară pe pămînt-/ o frunză de plop”. Flăcări si ace de gheată – „Cad peste oras/ voaluri de mireasă-/ fulgi usori de nea”. Miracole si feerii – „Geana pădurii/ se închide peste lac-/ lîngă Ipotesti”. Reverberatii – „Un cerc luminos/ traversează cîmpia –/ un roi de fluturi”. Mistere – „Nopti Dumnezeiesti-/ cînd toate pianele/ cîntă singure”.
Observăm din exemplele date varietatea semantică a micropoemelor si universul în care este prezentă imaginea vie, reflectia, definitia lapidară, metafora densă, expresia distilată, sunetele alese din registre clasice venind prin filiatia părintilor haijini: Matsua Basho, Yosa Buson, Kaboyoschi Issa si prin cele moderne cum ar fi: Aurel Rău, Nichita Stănescu, Stefan Augustin Doinas, Constantin Abălută, Gheorghe Grigurcu, Vasile Smărăndescu, Serban Codrin si altii. Amestecul de concretete si transfigurare conceptuală a realului, asează cotidianul verosimil pe o cotă caracteristică unde puterea simbolului existential e tradus în beatitudine si extaziere. „Prin ceată si fum-/ pe frunzele uscate/ păseste toamna” ori: „Alb sfîsietor/ în faptul diminetii-/ plesnesc mugurii” si: „Neaua de argint/ pe crengile merilor-/ floare si extaz”.
Momentele haiku din Împărătia clipei, a lui Minai Merticaru sînt ridicate la scară monumentală. Aici se manifestă din ce în ce mai persuasiv notele care vizează apropierea de frumusetile naturii într-o descriptie specifică precum si plăcerea de contemplare.
„Halo pe munte,/ orizontul în flăcări-/ răsare luna” sau: „Plete galbene/ de fete prinse-n horă-/ un lan de grîu copt” si: „În nisipul cald/ pîlpîie o flacără-/ nud de femeie”.
O aparentă simplitate a imanentei ridică viziunea asupra fulguratiei de gînd, a particularului diurn cum si a amănuntului de viată, la valoare de simbol. Asadar, în conceptia poetului Minai Merticaru, acceptia vizionară a poeziei – marca haiku – rezidă în stilistica unei disponibilităti lăuntrice bizuite pe o – ardere temperată – a unei lumi semnificative. În fine, în cele 333 de micropoeme am descifrat dexteritate, profesionalitate, gravitate, cerebralitate, rafinament si virtuozitate pe care eventualul cititor – expert sau nu – le va urmări atent si încîntat de ceea ce descoperă în această atmosferă de filozofie ZEN în care meditatia asupra realitătii este –împinsă –în impulsul ei reflexiv si dinamic unde –clipa întîlnirii dialectice –dintre subiect si obiect se realizează creator si creativ.
„Umbre tot mai lungi/ caută răsăritul-/ apus de soare”. „Flori de aramă/ pe toate geamurile-/ pictează gerul”. „Lună cu brumă/ si soare cu ninsoare-/ ies ghioceii”. „Evantai de flori/ pe cer mohorît de plumb-/ pleacă berzele”. „Flori fără lujeri/ au inundat pămîntul-/ ninge cu fluturi”. „Sub biciul ploii/ ridică fruntea mai ferm-/ firul de iarbă” si: „Crugul cerului/ răsună de vaiete-/ clopot în templu”.