NOTE DE LECTURĂ

Victor STEROM

Simona-Grazia DIMA –  o mare unitate de ton si dispozitie lăuntrică
Stiam si nu stiam, citisem sau nu citisem, mă întîlnisem vreodată cu poezia Simonei-Grazia Dima ori nu mă întîlnisem vreodată? Iată că inevitabilul s-a întîmplat.
Am în mîini volumul de poeme Dreptul rănii de a rămîne deschisă, Editura Muzeul Literatorii Române, Bucuresti, 2003. Tardiv? Nicidecum, Poezia adevărată nu are TIMP. Asadar, pătrund cu sufletul si mintea în poezia ca o rană a acestei cărti de o mare unitate de ton si dispozitie lăuntrică, rareori „umbrită” de nostalgie si de cîteva întîmplări discordante sufletesti, tocmai că vin din afara fiintei poetei, în fine, „păcate livresti/ de care nimeni nu scapă”. Versurile lecturate aici amintesc de Inflexiunile rilkeene dar, nu numai atît; pentru că, citite atent, ele relevă o certă independentă, o structură particulară care se sustine prin propria ei alchimie.
„O îndurare a existat totdeauna/spre mine, generozitatea călăului/ spărgea norii si dezvelea cerul copil,/ m-au purtat pe mîini ca pe-un mort,/ nu sufeream, îmi plăcea seara aceea reavănă,/ perfectă pentru înviere, nimic nu era vechi atunci,/ Lumînările din jurul meu îi făcuseră pe multi/ să vină atît de aproape, ce bine, altfel/ nu m-ar fi cunoscut, stăteau în cerc,/ parcă ar fi stiut că nu e orice seară,/ eu tocmai renăsteam, da, pricepeau,/ precum un singur om, convoiul/ savura mireasma presim­tirii” (Seară perfectă pentru înviere – p. 22).
Poemul acesta surprinde tonul grav, frust, acuitatea observatiei, a meditatiei despre sine, acuratetea stilului. Dreptul rănii de a rămîne deschisă ne spune despre poezie că este „muzicalitatea gîndurilor” cum spunea Paul Valéry sau cum este „sensibilitatea abstractiunilor” observatie de Hegel, cum fericirea este identificată cu frumusetea ori suferinta cu armonizarea deplină subsidiară a sacrificiului.
„Priviti-l. Vine din foile verzi,/ tăind ca un sfredel/ carnea clasică, ma­nualele prudentei./ O, să vă fie teamă, alunecă/ deasupra, cînd multi îsi instalează/ pe inimi, pe creier, contoare./ El varsă din sine fiara dintîi,/ tesută-n steag, ca si în presul/ de pe praguri. Vine. Inocent./ Si ucide. Străzile putrede vor sublima/ casele au cozi de balaur. Atentie/ cum calci:/ zidul e-n spume, pavajul/ răscolit de semnul prolific al pestelui, Vezi deja prin otravă. Ia loc linistit/ în gara de sulf, pe scaunul ventrilocului,/ între lăzile de gunoi care murmură-n limbi,/ lîngă culoarul inci­pient spre Lethe,/ deschide cartea: la noapte va-mprimăvăra,/ în partea unde se mai vorbeste”. (Din foile verzi – p. 4-2).
Este clar că poeta Simona-Grazia Dima – prin acest volum – tinde spre ceremonial si esente paradigmatice, ea are capacitatea de-a înzestra cuvintele cu o mare încărcătură expresivă, poemul ei e „bogat” în imagini plastice dar si inefabile.
„Trece pe-aici si ne atinge/cu inelul si ne lasă aur/ un om de zăpadă care stie/ de cîte ori (o, mult prea des) s-a topit. Îl asteptăm si,/ pînă atunci, încropim/ cîte o sărbătoare – de vară,/ de Crăciun, de echinoctii./ El ne priveste prin viziera/ incandescentă, trupul său/ prelins pentru noi e-o armură./ Ne e dor de metalul cu aripi/ născut de fata lui nevăzută./ Tinîndu-ne de mîini,/ îl asteptăm, să ne apere. (Un om de zăpadă – p. 40) în fine, pot afirma că poezia scrisă de Simona-Grazia Dima este un „tot” armonios, simfonic, cu momente de respiratie, cu ritmuri sacadate, subordonate imaginilor de limpezimea cristalului, ideile tîsnind precum razele de apă din fîntînile arteziene.
Dincolo de aspectul lor de – mărturie meditativă si constatativă – aceste poeme păstrează o prospetime: de vibratie lirică inconfundabilă; ele confirmă ideea că poezia în general nu este în criză si că nu va fi niciodată. Poeta rămîne pătrunsă de întîmplări sau de sensurile acestora pînă la confundare, cu intentia de a se detasa, prin actul scrisului de orice experientă livrescă fiind – aici – un solilocvial în esentă, vorbind despre sine sau „rănile” lui, practicînd mai mereu dedublarea. Existenta poetei Simona-Grazia Dima pare a fi o clipă decupată dintr-un unicat, dar mai ales, un timp prin spatiul interior stivuind gîndire si trăire, mai mult subîntelese decît mărturisite si uneori invers. Reflexivă, poezia din acest volum este fără îndoială o trăire intensă perspectivă convertită într-un act simultan si halucinant, totul fiind însăsi identitatea ei spirituală în fata vietii si-a misterului ei. „Venisem doar să multumesc/ Cuvintele îmi ieseau anapoda,/ gesturile-mi erau cele/ ale unei păpusi de lemn,/ de-aceea multumeam în mutenie,/ în brumă vinetie, la ora cînd vrăjitorii/ culeg florile, îmi opream, pe cît se poate,/ bratele de la secerat, multumeam,/ în timp ce mă vînau cu săbii/ cu papirus, cu codul lui Manu apocrif, multumeam/ pentru cina cu ciuperci otrăvite/ multumeam limbii care răstălmăcise faptele,/ multumeam mîinii ce mă-ndemnase gratios/ spre prăpastie” (Multumiri – p. 54).

SIMONA POPESCU – rosturile realitătii imediate ale existentei
„Simona Popescu urmăreste ca poezia să aibă un fir invizibil-unificator, o structură mentală de adîncime” (Florin Manolescu) sau: „Încercările Simonei Popescu de a crea o expresie – albă – de a dobîndi o puritate de patetism a scriiturii, de a obtine o limpezime si o directie imperceptibil infuzate” (Caius Dobrescu – ambele citate pe coperta patru a volumului: Noapte sau Zi, editura Paralela 45 din Pitesti, în care imaginatia poetei ridică sentimentul de cunoastere la proportii cosmice: zi-noapte, noapte-zi, dar nu prin tensiunea trăirii livresti ci, prin conceptul uimirii. Iată o vitali­tate cînd nelinistită, cînd exuberantă, o tendintă de a se integra in ros­turile realitătii imediate ale existentei.
„Eram într-o sală de operatii parcă/ mă făcuseră harcea-parcea si peste tot o vraiste/ de carne si de sînge/ cum eram încă sub anestezie nu sufeream deloc/ poate doar un soi de/ melancolie./ Simteam cumva/ că nu-i nimic adevă­rat/ si m-am întors cu spatele atunci la tot:/ în fata mea un stadion pustia gazonul verde urias si-o minge galbenă la mijloc/ cu-un imprimeu baroc în pielea ei/ si... brusc o bucurie tîmpă” (Noapte) sau: „Fotografii… cu chi­pul meu.../ În visul meu eu nu am fată/ si nu am vîrstă/ si nici nume./ Mai mult asa se-ntîmplă./ si nu e azi si nu e ieri si nu e mîine/ dar parca tocmai spatiul dintre «mine» care văd/ si lucruri oameni alte fiinte/ tocmai spatiul ăla trist si chinuit si interpretator/ sînt Eu” (Zi).
Discretia, relativul se îmbină armonios cu profunzimea, cu absolutul. Cu alte cuvinte, poezia interioară se interferează cu diurnul, cu nocturnul, creează atmosferă, devine vădit expresia unui mod de a exista. Rafinamentul si eleganta „traduc” nevoia de identitate, de ordine, de stabilitate. Dezlăntuita inspiratie laxă, este deseori înlocuită de „constructia dis­ciplinată, riguroasă, precisă, calculată minutios”.
„Cum leneveam/ pe zeci de perne/ privind un zid/ un blitz îmi rase fata si crosetă apoi în jurul meu/ dantele-albastre roz si galbene si violet/ Pare-se cineva se încăpătîna să-mi facă poze/ dar nu stiu cum arăta/ căci mă vedeam numai pe mine/ ca-n ceată:/ ochi măriti si mîna peste gură” (Noapte) sau: „Soarele tînăr revărsat e în oglindă/ si-acolo în apa portocalie/ dintre sloiuri roscate/ mă ridic – Aceeasi – de cînd mă stiu./ E liniste si recunosc încet tot ce e-n jur/ perna cea albă si umflată o iau acum în brate/ mă simt usoară legănîndu-mă ca pe-o saltea la mare./ Deasupra e oceanul de răcoare/ prin tremurul de pleoape sînt vedenii/ de catifea:/ casa buni­cilor este mai moale ca frunza pelinitei/ si gri/ si mama strigînd după mine prin grădină./ Cum stau ascunsă aici la peste cinspe ani distantă/ îmi placa gîndul/ că nu mă va găsi” (Zi).
Putem spune că poeta si eseista Simona Popescu în confesiunile sale meditative este o bună „regizoare”, o fantezistă disimulată, părînd să încerce in­stituirea unei noi ordini poetice. De fapt, ea implicîndu-se într-o exclusivă actiune de re-definire lirică a realului. Paul Valéry accepta, de pildă, ideea unor „versuri făcute” care le declansează pe altele cu un caracter spontan. Desi nu spontaneitatea e caracteristică Simonei Popescu, ci, mai degrabă, elaborarea pe spatii largi.
„îmi repetam în disperare în timp ce-alături/ altcineva era mîncat de-un Tigru/ ce mie îmi fusese destinat./ O disperare atît de mare încît/ o Huruială a venit să mă ajute/ si-acolo în miezul zgomotului o voce/ ce îmi strigă-n ureche/ – poate că vocea mea –/Adevăr înseamnă a avea o viziune a propriei vieti” (Noapte) si: „Un tigru si o pomposenie în ureche – ce nici măcar nu crea c-asa suna!/ Ce e cu tigrul?/ Si cine-n locul meu a fost mîncat?/ Si ce era cu Huruiala?/ si vocea?/ stau în mine si mă legăn/ e ziua tigru/si noaptea tigru e” (Zi). Obiectul si lumea de reprezentări deschisă de materialele difuze – scrie Hegel – sînt retinute de multe limite. Poezia în general sparge această preponderentă a materialelor. Ceea ce stim este faptul că lumea eseistă independent de senzatiile noastre, de constiinta noastră, aceasta nefiind decît o imagine a lumii exterioare, întelegînd că o „imagine” nu poate exista fără „elementul” reflectat. Asa se face că poeta Simona Popescu cunoaste bine cum se re-constituie atmosfera poetică dîndu-i valoare simbo­lică si folosind parabola metaforică precum un detaliu ambiguu dar semnificativ.
„Eram cîtiva copii acolo:/ ai fumului ai cetii ai ierbii ai aerului pur/ si eu./ O pasăre-si schimbă costumul/ se înveli cu o blănită moale si curată/ un alb spre roz/ pe plaja răcoroasă/ o pernă de brocart verdeaurie/ se odihnea uman/ si un călut foarte pitic/ – un fel de chihuahua al cailor –/ se agita prin jur./ O haită vegetală mă obosea/ cu-un verde întunecat si otră­vit/ tot mai puternic si mai sonor?!/ Atunci/ am început/ să strălucesc./ Eram în adîncul pămîntului/ mi-era dor/ si nu mai stiam să vorbesc” (Noapte) si: „E-aproape seară/ si încă tot nu m-am trezit./ Nu-i tocmai natural/ o zi întreagă să mergi dormind prin urbe/ să te prefaci c-asculti si că vorbesti să stai în fata lor precum o sită/ la doar un metru si asa departe/ că nici nu-i mai auzi/ să nu mai stii ce vor/ să faci confuzii să nu mai recunosti c stradă/ pe unde zilnic treci/ nu-i tocmai natural/ să te trezesti o clipă/ si iar si iar si iar ca si cum ai dormi în straturi/ fără să stii.../ Dar e tre­zirea de mai multe feluri?/ Si-n fulguratii scurte/ cînd vezi/ de unde e... ce vezi?” (Zi)

VIOLETA BABIUC – trăiri sub dimensiunea reala a timpului
„Apele picotesc-sopotesc –/ Apele clocotesc-limpezesc –/ Apele povestesc…/ Viata lor poartă în unde viata semenilor./ Încărcate de amintiri si legendă,/ bolborosesc spumegînd/ frîn­turi de destine omenesti./ Stau si le-ascult.../ si-mi place să caut”. Am citat cîteva fraze-versuri din povestirea Armatorul grec – din volumul de proze scurte si poematice: Cocosul oranj, Editura Quadrat, Botosani, 2007.
Violeta Babiuc a debutat cu volumul, Cantate, si iată, astăzi îmi trimite a doua sa carte, Cocosul oranj, în penele căruia si-n creasta vivace, eu deslusesc o realitate imediată a povestirilor extrem de crude, neprelucrate artistic. Sînt de fapt niste consemnări conventionale cu voci-personaje cărora autoarea le dă chip si nume proprii precum: Wanda Tiron, Emilia Calancea sau Elisaveta Cernăutan. Alteori numeste schitele sale cu meseriile personajelor cum ar fi: Pescarul sau Pădurarul, oame­ni pe care i-a cunoscut si acum le povesteste viata portretizîndu-i cu mijloace dialectice si elemente retorice, demne de urmărit si retinut. Se pare că Violeta Babiuc brodează o adevă­rată mitologie a vremurilor si a tinuturilor botosănene, tesută pe îmbinarea lumii reale, neostenită fiind în căutarea cuvîntu­lui frust, lapidar, pe coerenta fluxului epic, avînd mereu în vedere un citat din Biblie care explică inexplicabilele momen­te ale vietii noastre într-un mod conceptual. „Nu există soartă, ci doar evenimente si împrejurării”.
Într-o realitate diurnă autoarea vorbeste cu putinele sale per­sonaje ori în numele acestora precum în „bucata” ceva mai elaborată Tatălui meu cum ar vorbi cu umbrele sau cu gîndurile, cu visurile unui „pescar” ori unui „pădurar” să numesc doar două personaje-cheie care capătă identitate. De fapt, Violeta Babiuc, în aceste proze comune, doreste a fi o interpretă de date cronologice perfecte si de locuri bine cunos­cute – deci, într-o lume deloc fictională, ba, dimpotrivă, cît se poate de terestră, de adevărată, de credibilă; o lume pe ca­re o descrie liniar nu cu ruperi de planuri, nu cu derapări de sensuri si semnificatii, ci brut, brut, provocată mai ales de raportarea prezentului fixat în text la persoana întîi, confesional, între o întîmplare sau alta narativă si pusă în chip explicit sub semnul verosimilitătii.
Sobră pînă la respectarea regulilor impuse de ea, transparentă în tot ce rosteste în si prin inima lucrurilor si a observării asa-ziselor relatii, si nu în ultimul rînd a tonului cald, pate­tic prin care realitatea temelor le impune însăsi realitatea epică. E o proză fără pretentii de analiză psihologică, fără semantism, cu alte cuvinte, Violeta Babiuc construieste biogra­fii într-o oglindă retrovizoare. Ea este vădit preocupată să spună tot adevărul, chiar dacă în unele cazuri, acesta doare, în fine, Violeta Babiuc – în cocosul oranj – comunică fragmente de existentă fără intentia formativă si fără alte efecte carac­terologice decît cele ce decurg din comportamentul ocazional. E o voce care încearcă să relateze situatii ce tin de memoria afectiv-mecanică, sau implicit de constient. Schitele, în gene­re pornesc cu un aer liric, nu mizează pe nici un fel de mister, pe nici o taină subconstientă, lipsindu-le – cum remarcam la în­ceputul acestor rînduri – atmosfera epică de proză prelucrată artistic. Fraza e plată, frustă si coerentă întru obtinerea imaginilor cît mai limpezi cu putintă a ceea ce este caracte­ristic de a fi al personajului observat.
„De multe ori încerc să încropesc miezul vreunui cînt stiut doar de ele (apele). Alteori prind firul mic si tainic al unui trecut zbuciumat. Si-n alte dati, descopăr doar… uitarea. De-ar sti undele graiul omului, cîte balade n-ar poposi sfios pe maluri. Un slep urcă pe Dunăre. Vine de departe, din tara măsli­nilor. L-au spălat în Chios apele Egeei; apoi Bosforul, Marea Neagră si Dunărea. Caută Brăila. Erau anii 1900… Înfloritoa­re si liberă comercial, Brăila atrăgea atunci crema negustorilor lumii. Armatorul grec Schiotis Spiridon, om al apelor, a fost multumit de ceea ce-i oferea Dunărea si rămîne în zona Brăilei, cu cele sase slepuri si un remorcher – toată viata sa. Aspră via­tă; casa lui era slepul. Dar nu-i lipsea nimic. Afacerile îi mergeau, dintotdeauna. Drumurile lui erau apele fluviului pe ca­re îl străbătea de nenumărate ori pe toată lungimea sa. În 1908 îsi ia ca nevastă o grecoaică de origine bulgară: Elena Costea. Din cale afară de frumoasă, Elena devine si ea dunăreancă. Aduce pe lume trei copii(Armatorul grec).