Aleksandar STOICOVICI

Povestea unui înger miop 

erau câteva zile lemnoase si lungi
în care stăteam închis
într-o cameră cu peretii de sticlă
adâncită dincolo
de călcâiul mării.
uneori îmi facea cu ochiul un înger miop;
îl cunoscusem demult,
în vremea când mă operam de stelele de sub rotulă.
eu nu mă născusem, eram poate, desprins de pe omoplatul mamei mele,
mostenisem de la tata o afacere cu icoane pe sticlă,
mergea prost, preotii erau preocupati
să caute sub pietre
crucile de polen, nesădite. 
nu mai stiu cum, poate din întâmplare
ne-am regăsit în acelasi salon,
la reanimare,
mie îmi depistaseră si urme de nori pe sub coate,
iar operatia lui de extragere a fosilelor de pe aripi
se dovedise a fi mult prea grea
el milita pe-atunci pentru implanturile de fluturi
în jurul ochilor
în vederea unui zbor mai bun
stia multe pentru un înger, chiar prea multe,
si nu-l trăda nimic
nici măcar lumina aceea galbenă
ce-i răzuia umerii
odată, mi l-a arătat un ciob de oglindă
prin care l-am pândit recitând în soaptă
câteva versuri
le scrisesem chiar eu, cu creionul
în pervazul ferestrei dintre timpuri
zboară în jurul meu un corb
trece prin mine
se îmbracă în trupul meu
si încep să-mi creasca pene
câteva tremură pe încheietura mâinii,
sub ceas
se ciugulesc orele,
secundarul, minutarul
orarul
ceasul începe să dea din aripi...
când citea
penele i se desprindeau de pe aripi
fosnind a tăcere 
eu simteam un fel de zboruri străpungându-mi trupul
constatând cu stupoare ca orele începeau să-mi dispară
de pe ceas 
astăzi, nu mai stiu nimic despre el
eu sunt într-un loc linistit, lânga mare,
singurul lucru care mă deranjeaza aici
e faptul că uneori meridianele trag aer în piept
si-mi încorsetează aripile...


Albastru pe verde

Eu sunt omul zugrăvit în umbra zidurilor, da!
Calcâiul e al meu si mâna e a mea,
Îmi izbesc umbra de cetăti, încerc doar să pier,
Albastru pe verde ca iarba pe cer. 

     Eu sunt omul ce sărută caii pe genunchii grei,
Privirea e a mea si umerii-s ai mei,
Îmi dezlipesc greierii albi de pe coastele reci,
Albastru pe verde ca tigrii pe melci. 

Eu sunt omul ce-si răceste palmele calde prin zei,
Ochiul e al meu si pasii sunt ai mei,
Îmi sting pe buze caii si toti parca-mi sunt teferi,
Albastru pe verde ca stele pe luceferi. 
Eu sunt omul ce-i mângâie lui Neptun, ochii grei,
Pieptul e al meu si genunchii sunt ai mei,
Îmi însurubez călcâiul în Lună si Soarele mi-l tine,
Albastru pe verde ca un eu pe mine. 

 
Nenăscut 
 
Nenăscut si necopt, mă trezesc schiopătând pe Pământ,
Duc aripa stângă-n zăpada, rosu pe galben, sângerând, 
Si-apoi sting în mare, cu genunchii albastri de durere 
Un ultim Capricorn de apă, răstignit intre stele. 
 
Crud si timid, plec capul pe marginile unui ou ce se crapă,
De mâine duc mâna pe frunze, duc mâna pe apă, 
Si sting pe cer, cu umerii - purtători de planete - 
Coada unei nopti sau poate coada unei comete. 
 
Sunt încă nenăscut, închis într-o sferă de ceară,
Privesc lumea în galben si fluturii ce stau să moară,
Stiu că mă voi naste, întins verde spre zare,
Purtând între pleoape raze dulci de Soare. 


Ancoră 3

Murise delfinul,
Murise cu adevărat,
Cu lanturi de alge pe răni,
Pe înotatoarele înnodate
De neclintirea stâncilor de piatră.
Murise delfinul cu marea
Umezind cele 3 degete
Înecate sub bulgări de sare,
Murise cu scoicile, cu melcii,
Acoperind celelalte 16 degete
Împrăstiate pe nisipuri.
 
Murise delfinul,
Aripile lui rămase în mare
Se zbăteau sub valuri de cioburi
Desprinse din curcubeu.
E adevărat că murise delfinul,
Tot ce-a rămas din el au fost
Un cal de mare alergic la stele,
Un crab si o focă isterică.


Pelerinaj spre lumină I 

Prima amintire despre mine, prima amintire despre Dumnezeu
si penultima amintire despre lumină
se rezumă la un punct invizibil
care trăieste într-o scorbură cu pereti portocalii
si două ferestre mici prin care îl poti pândi cu ambii ochi
în timp ce se roagă în biserica ce i-a crescut în piept.

Biserica din pieptul punctului e un punct si mai mic
plin de lumină
înăuntrul căruia am intrat si eu pentru a mă ruga
să te gasesc.

Noi doi ne-am întâlnit în Capul celor unsprezece mii de fecioare,
era primăvară,
când te-a văzut, sângele mi-a iesit din trup si a început să alerge spre Tine
bătând toaca...
Nu stiu prin ce minune am supravietuit, si
m-am apropiat de Tine păsind pe sub pietre;
curcubeul clocotea peste stâncile de ceară suspendate deasupra mării,
iar Tu mi-ai fi spus să cred în lucruri si-n oameni
ca si cum eu n-as fi decât un punct mic si neînsemnat 
menit să sfărâme Soarele cu propria-i lumină din piept

ai tăcut...

Home