ESEU
Daniel STUPARU
Pe urmele Lucrului în Sine :
incursiune în esoterismul eminescian
( cîteva observatii critice în marginea povestirii Archaeus )
Exista în opera lui Eminescu – îndeosebi în proza acestuia, dar nu numai – un filon esoteric mai putin exploatat pîna în prezent de catre exegeza eminesciana, asupra caruia ne-am propus a zabovi în cele ce urmeaza. Consideratiunile de mai jos se vor limita la o povestire de mica întindere publicata postum, intitulata Archaeus . Autorul ne întîmpina asadar înca din titlu cu o mise-en-abîme menita a ne stîrni curiozitatea: oare ce se ascunde în spatele termenului latinesc, reiterat deloc întîmplator de-a lungul întregii povestiri? Un alt cuvînt cheie recurent în textul pe care ne-am propus a-l discuta în prezentul eseu este acela de „coji” (în opozitie cu cel de „seminte”), termen reluat la rîndul sau obsesiv în text, prea des pentru a putea fi ignorat de catre un lector atent. Vom purcede asadar în periplul nostru hermeneutic prin a încerca mai întîi lamurirea, la nivel conceptual, a celor doi termeni amintiti mai sus, în care autorul prezentelor rînduri vede cheia catre o întelegere mai exacta a ceea ce voia sa spuna de fapt Eminescu prin intermediul acestui text memorabil.
Mai întîi, asadar, Archaeus . Sa aruncam o privire asupra pasajelor în care acest termen apare, pentru a decela macar cîteva, într-o prima faza, dintre sensurile pe care acesta le-ar putea avea, în intentia de a tria astfel posibilele piste false în raport cu cele autentice, viabile ale efortului nostru interpretativ. Înainte de toate, sa observam ca acest termen nu apare numai în textul propriu-zis, ci este si vocabula ce a fost aleasa de autor pentru a da titlul acestei scurte proze: se impune de la sine concluzia ca acesta nu este un termen oarecare si ca el va avea de jucat un rol capital în întelegerea intentiilor mesajului din (sub)text. Iata si primul pasaj în care este mentionat acest misterios Archaeus :
„ – Asculta-ma, nepoate, tu esti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodata despre Archaeus?
– Ba nu.
– Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sînt fleacuri – Archaeus este tot.”
Citatul anterior, un fragment din dialogul ce are loc între personajul mai tînar (simbolic vorbind, discipolul) si cel mai vîrstnic (récte, maestrul) este ilustrativ dintr-un nou unghi de vedere: e limpede pîna în momentul de fata ca, vorbind despre Archaeus , Eminescu nu vorbeste despre un principiu abstract, pur intelectual, ci mai degraba despre o substanta, un fel de ousia aristotelica, substratum monist de factura panteist-spinozista, a carei natura ne ramîne înca sa o descoperim. Iata înca un pasaj graitor în ce priveste natura acestui Archaeus :
„S' ascultam povestile, caci ele cel putin ne fac sa traim si-n viata altor oameni, sa ne amestecam visurile si gîndirile noastre cu ale lor... În ele traieste Archaeus... Poate ca povestea este partea mai frumoasa a vietii omenesti”.
Înca o data este deci învederata ideea conform careia Archaeus este mai degraba un principiu vital, substanta mistica ce traieste în epos, în poveste, prin care autorul întelege „partea cea mai frumoasa a vietii omenesti”. Acestea fiind zise, ne putem întoarce ad fontes , continuînd prin a spune ca termenul de Archaeus apare pentru prima oara în acceptiunea evidentiata mai sus la Paracelsus, ilustrul gînditor, alchimist si medic renascentist, în a carui opera acest concept joaca un rol capital. Folosit de catre Paracelsus pentru prima oara în Paramirum Primum , Archaeus face referire la principiul vital, anima mundi , ce însufleteste întreaga Creatie. Acesta trimite printre altele si la entelehia aristotelica, forta care conduce fiece faptura spre realizarea de sine. Archaeus are însa la Paracelsus o dubla natura, fiind pe de-o parte principiul vital ce anima fiinta omeneasca ( anima corporalis ), Microcosmosul, cît si marele univers, Macrocosmosul. Iata de ce înteleptul prin gura caruia ne vorbeste Eminescu afirma cu elocinta:
„Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sînt fleacuri – Archaeus este tot”.
În acceptiunea filosofiei si medicinii oculte, asa cum era aceasta învatata de catre Paracelsus, aceasta forta vitala este de fapt cea care modeleaza – pornind de la logos spermatikos -ul de care vorbeau stoicii, principiul însusi de subzistenta al lumii – întreaga Creatie, ea fiind de fapt nevazutul arhitect, mesterul ascuns îndaratul nenumaratelor moduri de manifestare posibile ale naturii, cît si forta care modeleaza materia bruta în om, diriguitoare a formarii organelor, tesuturilor si tuturor celorlalte sisteme pe care fiinta omeneasca, anatomic vorbind, le subîntinde. Din clipa în care aceasta forta paraseste materia, altfel spus din momentul mortii, în care sufletul se desprinde de trup, acest principiu vital paraseste la rîndul sau lacasul material de pîna atunci: iata de ce, în sensul aceleiasi filozofii mistice paracelsiene, dupa moarte trupul intra în putrefactie: nemaifiind sustinut de catre Archaeus, forta vitala ce modeleaza materia pornind de la Spirit, de la Idee, substantele minerale din care este format corpul omenesc intra într-un proces diferit, de-a lungul caruia cristalizeaza la fel ca peste tot în regnul mineral, al anorganicului, reintegrîndu-se finalmente în acesta. În cuvintele lui Eminescu însusi:
„Unul si acelas princip de viata încolteste în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutura la drumul jumatate, putine ramîn, si aceste putine au în sfîrsit aceeasi soarte, atuncea vezi cumca fiinta în om e nemuritoare. E unul si acelas «punctum saliens» care apare în mii de oameni, dizbracat de timp si spatiu, întreg si nedespartit, misca cojile, le mîna una'nspre alta, le paraseste, formeaza altele noua, pe cînd carnea zugraviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o calatorie ce pare vecinica”.
Se impune aici o mica precizare, legata de acest misterios punctum saliens : e vorba de o sintagma ce pleaca de la Aristotel, cel care vorbeste ( Hist. Animal . 6,3) despre pata de sînge aflata în albusul de ou, ca despre un punct care tresalta si pune în miscare materia, ca o fiinta vie: „quod punctum salit iam et movetur ut animal”. Acest punct „saltaret” mentionat en passant de catre Eminescu este un asemanator principiu entelehic ce revine aici prin intermediul termenului preluat de la Paracelsus drept forta ce orienteaza materia în devenire, dîndu-i directie, sens, semnificatie; despre acest Archaeus, pe care îl mai numeste si Liquor Vitae , Paracelsus afirma în De Generatio Hominis :
„Întregul Microcosmos este continut în mod potential in Liquor Vitae, în care sînt continute de asemenea natura, calitatea si esenta tuturor fiintelor”.
Drept argument de ordin bio-/bibliografic, sa spunem doar ca Eminescu avea acces la scrierile lui Paracelsus, în mare masura scrise în limba germana, cît si la cîteva introduceri serioase în opera acestuia în cadrul bibliotecilor din Viena sau Berlin prin care s-a perindat: pentru a da un singur exemplu, la 1801 aparea deja faimoasa lucrare The Magus, or Celestial Intelligencer semnata de Francis Barrett, o sinteza în materie de hermetism ce avea sa faca istorie în cercurile ocultiste alte vremii. Nu ar fi decît unul din reperele posibile pornind de la care Eminescu se putea întîlni cu sistemul gîndirii controversatului medic elvetian înainte de a accede la opera însasi a acestuia.
Sa trecem acum la cel de al doilea termen cheie reiterat obsesiv în proza de care ne ocupam, cel de „coji”, pentru a ne putea face o idee cu privire la originea acestuia, cît si la motivele care l-ar fi putut determina pe autor sa recurga tocmai la acest termen si nu la altul.
„Dupa aceasta patura de oameni urmeaza învatatii cuvîntului. Acestia întreaba totdeauna «quid novissimi»? Cartea cea mai noua e pentru dînsii cea mai buna. Ei citesc mult si au în capul lor o multime de definitii, formule si cuvinte despre a caror adevar nu se îndoiesc niciodata, caci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvîntului pentru ca întelepciunea lor consista în cuvinte, în cojile unor gîndiri pe cari memoria lor le pastreaza. Caci o gîndire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cît nervii se cutremura mai bine, mai liber, cu atîta cugetarea e mai clara. La ei acest act, prin care cugetarea straina sa se repete întocmai în capul lor, nu se'ntîmpla, pentru ca multimea citirei si obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca niste coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveala apoi tot în aceeasi forma”.
Sa retinem deocamdata nuanta peiorativa în sensul careia este folosit termenul de „coji” (subliniem de pe acum folosirea acestei forme paradigmatice de plural, se va vedea mai jos de ce) în pasaj, urmat de urmatorul la fel de ilustrativ paragraf:
„Eu din parte-mi gîndesc asa: orice-a gîndit un om singur, fara s-o fi citit sau s-o fi auzit de la altii, cuprinde o samînta de adevar. De-aceea cartile vechi, pe cari oamenii nu le scriu numai iac-asa, numai ca sa le scrie, ci pentru ca gîndise ceva ce le apasa inima si voiau s-o spuie si altora; cartile vechi eu unul le citesc si gasesc între lucruri absurde unele seminte de lumina pe cari apoi le tin minte”.
Atragem din nou atentia asupra faptului ca autorul vorbeste, în pasajul de mai sus, de o anume „samînta de adevar” pe care ar contine-o cugetarea autentica a unui om la un moment dat, cît si despre concludentele „seminte de lumina” mentionate ulterior, ce s-ar gasi în cartile vechi scrise „nu (...) iac-asa, numai ca sa le scrie, ci pentru ca gîndise ceva ce le apasa inima si voiau s-o spuie si altora”. Putem introduce aici deja cel de-al doilea reper esential al discursului nostru exegetic, alaturi de filozofia magica a naturii despre care am vorbit în legatura cu Paracelsus: Kabbalah iudaica.
Pentru ca termenul însusi de Kabbalah (din radacina kibel , „a primi”) înseamna, la origine, „ceea ce a fost primit”, cu alte cuvinte, „traditi”, precum acele „carti vechi” scrise pentru a spune „si altora” acele lucruri care le apasau celor ce le-au scris, nota bene, „inima”. În pasajul citat anterior aproape nici un cuvînt nu este întîmplator: înainte de toate, Eminescu face o distinctie neta între „gîndirea vie”, cea care contine „seminte de lumina”, „samînta de adevar”, si gîndirea moarta, în cadrul careia avem de-a face doar cu concepte abstracte, lipsite de viata, pe care autorul le numeste „coji”. Se afla aici, „in nuce”, întreaga istorie mitica a Kabbalei: aceasta, avînd în centrul ei o „logica a inimii”, este prin excelenta o traditie sapientiala care s-a transmis pentru a perpetua acele lucruri însemnate ce „apasa inima”, cerînd a fi spuse si altora.
Nu întîmplator am introdus prin paragraful anterior, la un mod generalisim, Kabbalah drept instrument fundamental în interpretarea textului eminescian, în ideea în care, din nou, termenii vehiculati mai sus sînt mult prea sugestivi pentru a fi trecuti cu vederea. Conform întelepciunii Kabbalei, lumea ia nastere prin intermediul unei emanatii a Divinitatii din „Întunericul Mistic”, En Soph, fiind generata treptat pornind de la „semintele de lumina”, „de adevar” ce adasta în interiorul cugetarii divine, intellectus agens : asa-numitele sephiroth („numere mistice”). Faptul ca Eminescu era familiarizat cu aceasta forma esoterica a întelepciunii iudaice o dovedesc nu doar „semintele de lumina” continute în gîndirea vie, ci si termenul ales de autor pentru a descrie caracteristicile unei gîndiri moarte: cel de „coji”. Pentru ca în Kabbalah lurianica „resturile” gîndirii divine în procesul creatiei sînt numite tocmai „coji” ( keliphoth ), ca fiind opuse „semintelor de lumina” ( sephiroth ), exact asa cum, într-un mod suspect de coerent, o face si Eminescu. Aceste keliphoth („coji”) sînt, conform Kabbalei, cauza raului, a ignorantei, a impuritatii, fiind dublul malefic al emanatiilor divine, al „semintelor de lumina” ( sephiroth ). Si daca Arborele Sefirotic mai este numit si Copacul Vietii, Arborele Kelifotic este numit Copacul Mortii, al decaderii, al întunericului, keliphoth , „cojile”, fiind de asemenea numite uneori „îngeri ai mortii”.
Sa mai observam ca Eminescu foloseste termenul de „coji” într-o dubla acceptiune: cea de coji ale gîndirii, atunci cînd face referire la o gîndire moarta, lipsita de viata, cît si cea de coji ca vase, recipiente golite de principiul vital, de spirit:
„Cînd gîndesti cumca purtatorul acestor patimi poate în orice moment sa devina o coaja, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi cînd vezi ca unul si acelas princip de viata încolteste în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutura la drumul jumatate, putine ramîn, si aceste putine au în sfîrsit aceeasi soarte, atuncea vezi cumca fiinta în om e nemuritoare. E unul si acelas punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbracat de timp si spatiu, întreg si nedespartit, misca cojile, le mîna una'nspre alta, le paraseste, formeaza altele noua, pe cînd carnea zugraviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o calatorie ce pare vecinica”.
Aici „coaja” apare sub forma „purtatorului acestor patimi”, a recipientului pe care spiritul – prin intermediul lui Archaeus, asa cum am aratat mai sus pornind de la Paracelsus – îl poate umple la un moment dat, ca pe un vas, pe care îl paraseste mai apoi, ca pe un obiect lipsit de importanta, ca pe o zgaiba. În sistemul kabbalistic lurianic, înainte de Creatie, En Soph , („In-finitul”), umplea spatiul fara de margini. Prin procesul Creatiei, Divinitatea s-a contras în sine ( tzimtzum ), pentru a manifesta energiile si principiile sale în toata splendoarea. Din aceasta contragere în sine a purces în afara lumina infinita, de natura spirituala. Prin concentrarea acesteia din urma au luat nastere ulterior si cele zece sephiroth , emanatiile mistice sau „vasele” ( kelim ) dinamice prin intermediul carora lumea finita sa poata lua nastere din cea infinita. În acest fel, lumina spirituala strabatea aceste „vase” din centru spre periferie. Din pricina intensitatii luminii divine însa, o parte dintre vase s-au spart, asa încît a fost necesar ca ele sa fie îndepartate. Daca acest proces nu ar fi avut loc, ne mai învata Kabbalah lui Ari, raul nu ar fi putut aparea în lume, el provenind tocmai din „cioburile” vaselor sparte, din „cojile” ramase în urma atunci cînd lumina spiritului s-a retras.
Nu este momentul sa ne pierdem aici în tot soiul de interminabile divagatii kabbalistice, e necesar însa sa tinem seama de cele de mai sus, pentru a putea întelege ce avea Eminescu în vedere atunci cînd vorbea despre „coji” ale gîndirii, despre „vasul” pe care vinul îl poate sparge sau despre „semintele de lumina” pe care le contin „cartile vechi” si gîndirea celor care le-au scris, ca sa le „spuie si altora”.
Drept reper istoric, putem mentiona faptul ca la 1677 aparea deja primul volum, iar la 1684 cel de al doilea, al celebrei Kabbala Denudata , cea care familiariza cititorul de limba latina cu o parte dintre textele fundamentale cuprinse în Sepher ha-Zohar , neaccesibile pîna atunci decît în limba ebraica. Autorului acestei traduceri, Knorr von Rosenroth, îi erau familiare si speculatiile specifice sistemului kabbalistic lurianic, la care lucrarea sa face deja referinta. La 1850 aceste lucruri erau deci deja de mult accesibile celor interesati, asa încît e plauzibil sa presupunem ca Eminescu avea la dispozitie suficiente resurse bibliografice pe aceasta tema în marile biblioteci europene la care a avut acces.
Pornind asadar abia acum, în lumina celor de mai sus, la o relectura a textului eminescian, credem a putea întelege mai bine mesajul disimulat în acest text în care afirmatiile batrînului catre personajul mai tînar sînt uneori laconice, voit lacunare, menite a da de gîndit cititorului dornic de a afla mai multe, înainte de a putea ajunge la sensul propriu-zis al acestora. Nu ne-am propus asadar sa aratam poate decît ca reperele fundamentale în marginea carora s-a desfasurat geniul lui Eminescu nu ar trebui cautate nici la Kant, nici la Schopenhauer si cu atît mai putin în filosofia lui Shanakara (asa cum s-a mai spus), cît poate în traditia hermetica a Occidentului, în întelepciunea populara si în folclorul caruia i s-a dedicat neobosit. Caci pentru acest spirit ce nu a stiut – spre fericirea noastra – sa-si gaseasca linistea,
„în fiece om se-ncearca spiritul Universului, se opinteste din nou, rasare ca o noua raza din aceeasi apa, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar ramîne'n drum, drept ca în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cersitor. (...) Oamenii sînt probleme ce si le pune spiritul universului, vietile lor – încercari de deslegare”.
Am spune deci, cu valoare de concluzie, ca Archaeus – cel eminescian de aceasta data – nu este în fond altceva decît „lucrul în sine” în cautarea caruia s-a împotmolit Kant. Sinteza pe care Eminescu o încearca este fara îndoiala memorabila: el pleaca doar de la, însa nu se opreste la gînditorul din Königsberg, trece apoi prin Paracelsus, facînd si un mic excurs în universul kabbalistic, pentru a puncta în final prin determinarea – atît cît limbajul o poate face – „lucrului în sine”, pe care el îl numeste Archaeus , prin acest termen pe care în mod evident îl preia de la Paracelsus, atribuindu-i însa o valoare mai larga (nu sînt excluse anumite influente din gîndirea lui Spinoza, il filosofo ebreo , la rîndul sau marcat în mod evident de catre mistica iudaica de sorginte kabbalistica, pornind de la Maimonide). În gnoseologia paracelsiana, termenul de Archaeus are un rol precis, bine delimitat, nefiind în fond decît unul din elementele care contribuie la precizarea sistemului gîndirii si cunoasterii sale. La Eminescu însa, acest termen are deja un sens mai larg, care în mod evident îl implica pe cel preluat de la Paracelsus, de la care acesta în fond pleaca, fara a se opri însa aici.
Remarcabil este deci, înca o data, modul în care Eminescu încearca, printr-un laudabil efort propriu, sa realizeze o sinteza autentica pornind de la lecturile si problemele ce îl framîntau, pentru a da de gîndit finalmente cititorului în marginea unor asertiuni facute pe un ton dintre cele mai personale. Pentru ca la Eminescu cele citite sau gîndite nu sînt doar niste „coji” ce ramîn undeva, în „hambarul memoriei”, ci „seminte de lumina” trecute într-un mod autentic prin propria sa cugetare, astfel încît astazi revenim înca la ale sale „toate vechi si noua toate” poeme sau povestiri cu o mirare în continuare vie: sensurile posibile ale acestora sînt înca departe de a fi epuizate.
