Magdalena Dorina SUCIU

 

Simfonie pe aripi

 

Vino să trecem împreună

prin ultima ploaie din toamnă,

să umplem cu râsul nostru

întreaga livadă de gutui,

iar la putin după miezul noptii,

desirati de iubire,

să ne-ntrupăm într-un cerb singuratic.

 

Poate cu inima mea lipită

peste ochiu-ti drept

îl vom cunoaste mai îndeaproape pe Dumnezeu

si fericiti la culme

vom înflori în stresinile câmpiilor,

asteptând ca un flaut de jar

să treacă prin noi,

după ce o lebădă nevăzută

va lăsa luna să-i cadă de sub aripă.

Vecernia unui abis

 

Poate că piatra ar fi vrut să mă nască

ca să nu mai depind de timp,

sau poate apa ar fi vrut să mă spele

ca să nu-mi mai îmi pese de trup

atunci când e prins în menghina durerii.

 

Oare de unde va începe să taie

al visului brici?

Presimt că din inima-mi aruncată animalelor flămânde,

sau poate din coaja amăruie a noptii

ce aruncă stele ponosite

chiar dacă acestea mai pot roti

oalele pline de ochi resemnati.

 

Poate nu e de-ajuns să mă dau pe mine

în schimbul acelei ferestre

ce va domni în vecernia unui abis.

 

Mai mult decât o viată

Chiar dacă iarna aceea

în care lupii au ales să mă devore pe mine

e tot mai aproape,

n-am încetat să sap cu mâinile

câte o fântână

fiecărui cuvânt care mi-a fost hrană.

 

N-am încetat să cobor în propria-mi prăpastie

si de acolo

să ciupesc luna cu buzele,

oferindu-mi trupul adăpost pentru iarbă,

iar inima mea aruncând-o

nevăzutelor păsări

uitate într-o carte scrisă de zei.

 

Numai atunci voi renunta,

doar atunci când nările mele

vor fi înfundate de cer,

trecut mai întâi

prin fluturii uscati pe vitralii.

 

 

Raiul e gata să curgă

 

În palmele mele uscate

s-a oprit pentru o clipă lumina,

ca să fluiere printr-un gât de pasăre,

provocând ploaia

să întoarcă pe dos cămăsile arse

în care copacii se tot iubesc.

 

Plin de smerenie,

îmi soptesti la ureche

că raiul e gata să curgă

prin trupul ferecat al unui fluture,

ce fără regrete

se afundă tot mai mult

într-o gură de clopot

ce n-a mai bătut de o mie de ani.

 

Fântână înfundată

 

Numai tu, mamă, numai tu

ai mai rămas să strângi

scheletele sfintilor însirati

pe gardul de trestie,

după care îi înnozi

cu atâta sfintenie

în batista ta de duminică.

 

As vrea să fie la nesfârsit

acele dimineti

în care să cânte cocosul

de câte ori te apleci

peste fântâna înfundată

de atâtea ierni.

 

Poate ai intuit

că prea devreme

se coace pâinea la tâmple

si prunii prea rău s-au încovoiat

sub burta lăsată a lunii,

de aceea îmi ceri

să mut departe oglinda

în care se vede

cum o sământă se îneacă în sânge.

 

Evantai

 

În mine

a ascuns timpul

cuibul de libelule

ce au alungat

crisparea din noapte.

Tăcerea

e la fel ca un călugăr

ce calcă descult

prin noroi

si în urma lui

venind

mireasa fără mire,

cu ochi prinsi în tălpi.