Magdalena Dorina SUCIU
Prin labirint de ploi
As vrea ca din coltul meu de lume
Să îti întind mâna
Ca si când ai înflori
Prin gura albastră a noptii,
După ce o fragedă ploaie
Si-a prins rădăcina în tine.
Până si linistea
O îmbrac ca pe o rochie
Pictată cu maci aprinsi,
Fără de care trupul meu
Nu ar sti să danseze
Atât de fermecat
De felul cum luna se sparge
In timp ce se apleacă peste iarbă.
Îti voi lăsa semne
Pe fiecare vertebră a zilei
Si poate doar sângele unei răni
Va naste o duminică
In care amândoi
Să batem aceeasi toacă de rugăciune
Până ce sufletele ne vor da afară din potir.
Picătura de rai
De când te-am găsit
fiecare cuvânt al meu
e ca o sărbătoare
despre care păsările
vor vorbi limba lor
până va curge din tine
picătura de rai
cu gust de strugure copt.
Când plouă frumos
cântă o cruce în mine
de nimeni stiută,
oar buzele asteptării
aproape că ard
rupând scoarta dulcie a noptii
în care gângură luna
precum un copil cu aripi de lapte.
Nu stiu cum se face
că doar ochii tăi
pot trece prin talpa de cer
ca să ajungă la mine,
când iarba adoarme
cu inima mea prelinsă în brate.
Mijesc în cuvinte
Eu calc pe cuvinte
ca pe o lamă de cutit
dornic să taie pâinea
ce tot amână moartea
de pe o zi pe alta.
Îmi aleg singură ploaia
de aceea e atât de crudă
iarba degetelor mele,
tunsă-n fiecare noapte
de un zeu legat la ochi.
Eu mijesc în cuvinte
la fel ca un apostol
în mărul crescut în păcate,
asteptând ca lumina
să răbufnească până si din pietre.
Mă strecor printr-o rană
Am tăiat pielea copacului
si eu am fost cea care a sângerat.
Cuvintele m-au pedepsit aspru,
luându-mi din mâini pasărea
ce mai tot timpul ciugulea drumul meu
îmblânzind spinii de o parte si de alta.
Rătăceam precum o lupoaică flămândă,
dar fericită că priveam luna
cum se coace în tihnă.
Un fulger serpuia pe sub ape
ca si când Dumnezeu ar fi strănutat
peste rugul în care vroiam să mă ascund.
Îmi doream doar o câmpie a mea,
cu toti fluturii lipiti pe coaspe,
pentru o adâncire mai sigură
în retina muscată de visul
care mi-a pus lant la picioare.
