Jules SUPERVIELLE   

Poet, prozator si dramaturg, s-a născut la Montevideo din părinti de origine bască, orfan de timpuriu, crescut de rudele sale în Uruguay. Cu studii secundare în Franta, debuta în 1990 cu o plachetă de versuri influentată de parnasianism si simbolism. Publică apoi volumul Poèmes de l’humour triste (Poemele umorului trist) în 1919 si Débarcadères în 1922, Gravitations în 1924, Le forçat innocent (Ocnasul inocent) în 1930. În 1931 publică volumul de versuri Les Ammis inconus (Prietenii necunoscuti), La Fable du monde (Fabula lumii) în 1938, Poèmes, 1939-1945, un nou volum de versuri, Dublieuse mémoire (Uituca memorie). Mentionăm, de asemenea, romanele sale, Le voleur d’enfants (Hotul de copii) în 1926 si Le survivant (Supravietuitorul) în 1928. Autor al unor piese de teatru, totodată al unui volum de amintiri, Boire à la source (Să bei de la izvor), Jules Supervielle moare în 1960 la Paris.



Ora patru dimineata

Ce-astepti tu de la aceste gravuri
Pe veci lipsite de lumină
Si pe care nimeni nu le va atinge
În acest scrin dincolo de mări?

De nu-i nimeni în acest colt, de ce să-l privesti?
Ce-astepti tu de la spatiul
Ce-ntepeneste-n fata ta,
Cu această umbră pe fotoliu
Ce înaintează pe ascuns
Ca o boală mortală?

Ah, ia seama la vocea vagabondului fără corp
Si fără înfătisare
Care de ochii tăi, de mîinile tale se slujeste pentru a scrie
Aceste versuri tremurînd la vederea zilei


Ochii

Dragi ochi prea frumosi ce căutati o fată,
Atît de-ndepărtati, ascunsi prin alte vîrste,
Tot apărînd si-apoi dispărînd,
Ah! ocrotiti doar de genele voastre
Si de-un usor tremur de pleoape,
Sub tunet si ceresti pietre
Dragi ochi predati tristelor elemente
Ce vreti voi de la mine, cum
Pot eu s-arăt prin mii de porti
Că vă pot sta într-ajutor
Eu care nu sunt printre oameni
Decît un om mai mult sau mai putin
Pe cît cel viu seamănă celui mort,
Copacul umbrei care-l tine
Si ziua, pururi urmărită,
Fugarei nopti care o fură

Arbori, mai cîntati voi în fereastra deschisă
Cînd eu îmi întorn capul si caut în afară.
Tu, pajiste asezată în flancul gol al iernii
Cum în van vîntul vrea să schimbe ce doarme!

Cu tot marele vuiet totul motăie aici,
Arborii-n rădăcini, orasul în ziduri
Iar omul, în plin soare, rămîne un somnambul.
Inima sa-n bătăi mari nu-l poate trezi.


Oglinda

Dati-i o oglindă la mijloc de drum
Ea va vedea viata scăpîndu-i din mîini,
O stea lucind ca o inimă inegal
Bătînd cînd prea iute si cînd prea încet.

Cînd vor veni aproape păsările-i dragi,
Ea va privi dar fără să-nteleagă.
Va vrea, înfricosată, să-si vadă propriul chip,
Oglinda va tăcea, cu-o-ndelungă tăcere.


Lacul adormit

Un brad, noaptea, cînd
Nimeni nu-l vede,
Devine o barcă
Fără rame nici brate,
Se-aud uneori
Vagi plescăituri
Si apa se-nfioară
Toată în jurul lui,
Caii timpului

Cînd caii timpului se-opresc în fata mea
Sovăi mereu putin ca să-i privesc cum beau
Căci din sîngele meu îsi potolesc ei setea.
Întorc spre mine un ochi recunoscător
Cînd hamurile lor lungi mă umplu de durere
Si mă lasă atît de obosit, de singur si dezamăgit
Ca o noapte fugară-mi invadează pleoapele
Si trebuie deodată să-mi refac fortele
Pentru ca într-o zi cînd vor veni caii însetati
Să mai pot trăi si să le-astîmpăr setea.



Marea

E tot ceea ce am fi voit noi să facem si n-am făcut,
Cel ce-a voit să ridice cuvînt, dar n-a aflat cuvintele
ce-i trebuiau,
Tot ceea ce ne-a părăsit fără a spune ceva din taina sa
Ceea ce noi putem atinge si chiar săpa cu fierul
fără a atinge vreodată,
Ceea ce a devenit valuri si valuri pentru că se caută
fără a se găsi,
Ceea ce a devenit spumă pentru a nu muri dintr-odată,
Ceea ce a devenit brazdă de cîteva clipe din năzuinta
spre vesnic,
Ceea ce înaintează în străfunduri si nu se mai ridică
nicicînd la suprafată,
Ceea ce înaintează la suprafată si se teme de adîncuri,
Toate acestea si încă multe altele –
Marea.

Prezentare si traduceri Al. HUSAR


Matematică

Optzeci de ochi într-o-ncăpere.
Tablă de scris, mai multe sfere,
Un cerc enorm, sovăitor,
Cu centrul ticăind de zor.
    Fără cuvinte, fără tară,
    Litere-asteaptă într-o doară.

Trapezu-i parapetul tare;
Se iscă-o voce, apoi moare.
Problema însă ca neroada
Îsi roade-n răsucire coada.
    Un unghi cu hămesită falcă:
    E de cătea? E de lupoaică?

O, cifrele din lumea mare
Intrînd în sir, iesind din el,
Sînt tot atîtea furnicare
Sub ochii ficsi ca de otel!
Traducere de Ion ROSIORU

Home