LIRICĂ BENGALI
Rabindranath TAGORE
(1861-1941)
Cel mai mare poet modern al Indiei si cel mai creativ si strălucit geniu produs de Renasterea indiană. A scris cîntece, povestiri si romane, piese de teatru, eseuri, memorii si note de călătorie. A fost un inovator nelinistit si un superb mester, iar limba bengali a atins o imensă putere si frumusete în mîinile lui. A creat propriul gen de dramă dansantă si a fost unul dintre artistii vizuali cei mai reprezentativi ai Indiei moderne. A cîstigat Premiul Nobel pentru literarură în 1913.
Poezia lui Tagore impresionează prin iubirea magnifică dătătoare de căldură, prin umanismul plin de compasiune, senzualitatea delicată, prin puternicul simt al îngemănării cu natura si constiinta arzătoare a locului pe care omul îl ocupă în univers. Cu o lejeritate firească Tagore se deplasează de la literal la simbolic, de la parte la întreg, de la detaliul nesemnificativ la universul nemărginit.
Togore este religios în cel mai adînc sens posibil, ezitînd între credinta ce sustine spiritul pe vremuri de încercare – sau îl umple cu energie si bucurie pe vremuri de voie bună – dar si întrebările profunde care nu află răspunsuri care să dăinuie în timp. Pentru el, pămîntul este o maică vulnerabilă care se agătă de fiecare mlădită a ei, spunînd ” N-am să te las să pleci”, pînă la firul de iarbă abia ivit din pîntecul ei, si care însă nu are puterea să împiedice prăbusirea si moartea pruncilor ei.
Multe dintre poemele si cînturile lui Tagore au fost traduse (…) de scriitoarea bilingvă Ketaki Kushari Dyson. Poet, romancier, om de litere, traducător, lingvist si critic, este unul din scriitorii bengalezi cei mai reprezentativi ai generatiei ei. A publicat cîteva cărti în limba bengali si cîteva în engleză: In Your Blossoming Flower-Garden: Rabindranath Tagore si Victoria Ocampo.
Sinuciderea unei stele
De pe un tărm luminos
o stea parcă iesită din minti
sare într-un ocean de întuneric.
Puzderie, suratele privesc uimite
pata de lumină, vecina lor de altădată,
dispărînd într-o clipită.
S-a dus
în adîncul acelui ocean,
acolo unde odihnesc trupurile
sutelor de stele apuse,
în bratele nefiintei s-a lăsat, ispitită de chinul din suflet
si eternul apus al luminii.
Vai, de ce oare? Ce să fi fost cu ea?
Nimeni nu a întrebat vreodată
de ce s-a lepădat de viată!
Dar stiu ce răspuns ar fi dat
de ar fi fost întrebată.
Stiu ce a mistuit-o
cît a trăit.
Chinul rîsului,
nimic altceva!
Fărîma de tăciune aprins, tăinuindu-i inima cernită,
păstrează rîsul nestăvilit.
Cu cît rîde mai tare, mai tare se mistuie.
Si flacăra necrutătoare
a rîsului
mistuitor a mistuit-o fără oprire.
Si a fugit disperată
dintr-o singurătate strălucitoare spuzită de stele
într-o singurătate a întunericului văduvit de stele.
De ce, stelelor, de ce
vă amuzati pe seama ei si rîdeti într-atît?
Voi nu ati fost rănite.
Străluciti ca înainte.
Nicicînd nu a vrut
( nu era asa arogantă)
să vă întunece prin stingerea ei.
A pierit! O stea a pierit
în oceanul de întuneric ¾
în nepătrunsul miez de noapte
pe cerul de necuprins
Inimă, inimă a mea, vrei tu
să dormi alături de steaua cea apusă
în oceanul de întuneric
în acest nepătruns miez de noapte
pe acel cer de necuprins?
(Calcutta, 1880?)
Chemarea durerii
Vino, durere, vino,
ti-am pregătit locul.
Trage, rupe orice vas al inimii mele,
asează-ti buzele arse pe fiece venă spartă
si soarbe din fluviul meu de sînge picătură cu picătură.
Cu dragoste de maică am să te hrănesc.
Comoara inimii mele, vino în inima mea.
În culcusul inimii mele poti să adormi linistit.
Ah, cît de tare mă apesi!
Cîteva vene pot să plesnească,
dar ce mai îmi pasă mie?
Cu dragoste de maică am să te port
pînă si în piepul meu plăpînd.
Acasă, singur,
într-un zumzet neîntrerupt
am să îti legăn cînturi în urechi,
pînă cînd ochiul tău obosit
va cădea pradă somnului.
Răsuflarea mea, din tainice străfunduri,
răcoare de evantai va aduce fruntii tale;
si vei dormi în pace.
Vino, durere, vino.
De dor mi-e inima plină!
Pune-ti mîinile la gură,
prăbuseste-te peste inima mea.
Strigă o dată în mine precum un orfan
pînă cînd inima îmi va răsuna toată.
În adîncul inimii un instrument muzical zace
stricat.
Ia-l în mîinile tale,
cîntă la el cu toată forta de care esti în stare,
zdrăngăne ca un apucat , zdrang, zdrang.
Un instrument cu coarde ¾
dacă se rup, dă-le pace.
Nu-i nimic, ridică-l,
cîntă la el cu toată forta de care esti în stare,
zdrăngăne ca un apucat, zdrang, zdrang.
Stîlcite de sunetele ascutite,
răsunetele tulburate
vor striga în cor,
frînte de durere.
Vino, durere, vino, te rugăm.
Vai, cîtă însingurare e în inima mea!
Atît să faci, doar atît:
apropie-te, înaltă-mi inima,
asează-ti ochii pe ea
si priveste-o îndelung.
Această inimă a nimănui
doreste un tovarăs ¾
atît doar.
Tu, durere, vino, tine-i de urît.
Poate că nu vrei să vorbesti;
rămîi asa, mută,
zi si noapte lîngă inima mea.
De vrei să te joci,
Cu ea să te joci,
fiindcă tînjeste după un tovarăs de joacă.
Vino, durere, comoara inimii mele.
Aici e locul tău.
Stropul de sînge
rămas în adîncul inimii mele,
de vrei, poti să îl bei.
[Calcuta, 1880, toamna (Kartik 1287)?]
(din RABINDRANATH TAGORE. I Won’t Let You Go, Selected Poems, New Expanded Edition Translated by KETAKI KUSHARI DYSON BLOODDAXE BOOKS )
Traduceri de Olimpia IACOB
