Valentin TASCU
NIMIC NU CONTEAZĂ
Nu e mare lucru, nimic nu e destul de mare
pentru orice ar fi: dacă unul
omoară, de pildă, pe altul, asa,
într-o doară, poate fiind
că altul nu a primit, după cum se cuvine
salutul, sărutul, la fel, tot din latina
cea veche fiind, fie binetea, fie
iubirea – totuna pare a fi pentru cei
pentru care nimic nu este prea mult
si nici prea mare lucru nu este.
Si ce mai contează? Ce dacă!? (vorbă
ce des se aude pe-aici) adică
si ce mai contează o viată de om
mai mult sau chiar mai putin.
Nu-i lucru prea mare să iei
de la unul la altul: banul cel trudnic,
viteaua, purcica, lumina din cer,
nevasta, iubita, nici viata
nu-i mare scofală s-o iei, de la unul la altul.
Totul e clar de la bun început: nimic
nu-i al tău si nimic nu poate să fie
al cuiva altul, decît tot al tău;
Din această dilemă „nu se poate iesi!”
Si asta, prietene drag, e dulce,
din cale afară de dulce, desigur,
de nu esti chiar tu în centrul amar
al acestei ciudate răsfrîngeri.
MAREA DE VORBE
Cel mai adesea omul, el însusi,
se ia în serios, pe sine, bine-nteles
si merge asa chiar pe străzi, în locuri
de public avînt. Si zice prea multe
cuvinte – e drept, prea multe, degeaba,
dar zice, fiind
că altfel nu poate trăi, decît dinspre vorbă,
cu vorba pre vorbă călcînd. Asa e!
Nimic nu se poate alt-fel, chiar
de s-ar pune chezas Universul,
ce să mai spunem de Tatăl
al lui, El, Dumnezeul, chiar El.
Cuvîntul, oricare ar fi, este scurt si scapă
adesea îti scapă prin mîna întinsă,
pe margini de deget, îti scapă;
fuge fraza si fuge si gîndul; alunecă
totul se scurge în multe viteze,
dar totul e foarte serios, de nu e,
devine atunci, desigur prin vorbă,
prin marea curgere-a ei, prin marea
de vorbe, năvalnic, în dulce talaz
peste tot ce pare amar, si este,
dar nu se mai vede, nu se aude asa.
TOTUL E DULCE
Cum sapă jianul, e dulce,
sapă si apa, pămîntul îl sapă,
cerul si vorba cea dulce, o sapă,
pe omul cel drept, pe cel slab.
Cum toarnă jianul, e dulce,
paharul cu gura în jos, cum toarnă
la vorbe si dulce minciună,
cum toarnă la om, la cel slab.
Asa e: nimica nu doare, nimic
nu tresaltă, nu se întîmplă nimic
de toarnă, de sapă,
doar haz de necaz.
Nu pune la inima ta nici răul acesta
ce nu e de rău, de bine si haz e.
Totul e dulce, chiar si amarul,
acreala din tine
si sîngele aspru, sărat. Tot ce e gust
si bunul si prostul, totul
e dat cu zahar.
Să te dai la mînie,
la vorbele grele pe-aici
e chiar în zadar, în zadar.
CASA VERDE
Multi s-au născut în locul acesta,
în locul acesta doar eu n-am murit!
În casa cea verde – verde acum,
nu se stie atunci ce culori mai erau –
înainte chiar de a fi, să nu mai fiu trebuia.
Asa se vorbiseră sortii cei răi.
Fusesem adus spre jertfă, ce dulce muream,
fără a sti măcar ce e viata si nici
măcar amintire n-ar fi rămas, nu avea
cum să fie,
de vreme ce nici eu însumi nu aveam
cum să mai fiu.
Nu mai aveam cum să stiu
ce e cu timpul,
cu viata, cu cîntul, cu toate, nici nume
nu mi s-ar fi dat în scrisuri,
nici ale mele si nici ale lor.
Trebuia doar să mor în casa aceea,
eu, cel ce nici nu eram –
ce straniu si dulce sună aceasta,
greu de-nteles chiar si-n limba aceasta
ce toti o vorbim, mai rău sau mai bine.
De bine, de rău, o seamă din cei
ce astăzi vorbesc si se plimbă
pe-aproape de casa aceea
proaspăt vopsită în verde,
pe-aici s-au născut si-si caută
vorbe de faimă, orgolii de apă,
numai eu cu taină ascund, nu mă laud
că-n casa aceea întocmai
doar eu, numai eu n-am murit.
