LIBERTATEA POEZIEI
Cassian Maria SPIRIDON
În marea ei libertate,
poezia, cum spune Novalis, “face ce-i place cu suferinta si voluptatea –
cu plãcerea si cu neplãcerea – cu eroarea si cu adevãrul
– cu sãnãtatea si cu boala”.
Libertatea în artã, cînd nu îsi cunoaste mãsura, riscã cadã în arbitrar. Existã, cum precizeazã în Estetica sa Nicolai Hartmann, în procesul creator, “o necesitate artisticã opusã arbitrarului”. în orice creatie artisticã înfãptuitã, prin definitie, în deplinã libertate, este prezentã, neclintit, ideea unei necesitãti interioare, fãrã a fi de naturã eticã sau a unui imperativ, fie el si kantian, ci o legitate impusã de necesitatea esteticã care caracterizeazã opera, asigurîndu-i unitatea artisticã. Fiecare poem se naste cu tot cu legea lui interioarã, strict individualã, fãrã aplicabilitate la un alt poem. Este legea care tine laolaltã pãrtile întregului si dã unitate si sens estetic acelei opere. Se întelege, necesitatea interioarã a creatiei nu-i dependentã de nici o conditie exterioarã. Nicolai Hartmann considerã cã “libertatea, aici ca pretutindeni unde intervine, nu este negativã, ci pozitivã. Ea nu înseamnã lipsã de legitate, nici lipsa unei determinatii, ci interventia unei determinatii si legitãti proprii, autonome. Mai precis exprimat: în domeniul modelãrii creatoare existã principii proprii de unitate si totalitate, care nu intervin în altã parte; acestea exercitã o necesitate strictã în opera de artã, nu sînt însã, în ce le priveste, dependente de alte principii, fie ele de ordinea fiintei, fie de aceea a imperativului. Ele însesi constituie, asadar, libertatea esteticã a spiritului creator. Si întrucît aici nu este vorba de realizare, ci de de-realizare si de purã aparitie, principiile acestea nu pot intra în nici un conflict cu principii de altundeva. De aceea, libertatea eticã este, fãrã îndoialã, un mare mister metafizic; libertatea esteticã însã nu este de loc un mister: nimic nu i se opune. Ea este identicã în continut cu necesitatea esteticã. Ea este pentru creator, desigur, «libertatea de a se îndrepta încotro vrea»; dar el nu poate voi decît cea ce posedã unitate si necesitate”.
Rezultã cã, dacã acceptãm prezenta necesitãtii interioare în libertatea de creatie, atunci avem si calea de a deosebi libertatea de arbitrar, celui din urmã îi lipseste necesitatea interioarã. Are Paul Valéry douã scurte remarci ce argumenteazã suplimentar aceastã opinie: “Pregãtirea unei opere constã în a-ti da în mod laborios libertatea de a o executa cu usurintã”; “Operele care rãspund celor mai mari constrîngeri presupun si creeazã cea mai mare libertate de spirit”.
Întotdeauna un vers va chema un alt vers, dar numai acela si nu altul, care se potriveste cu necesitate, desi este creat în totalã libertate; unitatea poemului, legea sa de edificare, ce-i apartine în exclusivitate, impune acea cadentã, acel ritm, acea rimã – cînd e cazul – acele sunete pe care poetul le simte ca dictate de o altã vointã, care, în acelasi timp, îl exprimã si nu-i dau voie, în mãsura în care harul îl ajutã, sã cadã în arbitrar. Nu stim niciodatã, cu certitudine, cît de convingãtor e poemul ce s-a nãscut. Sînt cãi de a afla, dar niciodatã sigure. Sînt cazuri în care gradul de noutate poate fi mult peste media de receptare avizatã, atunci nu-ti rãmîne decît credinta interioarã, intuitia ca singurele probe întru adevãrul operei.
Muzica, cea mai liberã dintre arte, este liberã de ceea ce s-ar numi în picturã sau sculpturã partea “materialã” si nu mai putin liberã teleologic. Tocmai în cea mai liberã dintre arte, cum subliniazã N. Hartmann, vom observa “tipul cel mai bine încheiat de necesitate interioarã si de unitate”. Este un fericit exemplu ce demonstreazã cã unitatea operei si libertatea de creatie sînt într-o perfectã armonie.
Se stie cã fiecare operã de artã, cu atît mai mult poezia, este, prin natura ei, strict individualã. Acest caracter al creatiei subliniazã faptul cã artistul nu este legat de anumite reguli, cã el nu poate lucra decît în deplinã libertate. Nu trebuie înteles cã artistul este indiferent la traditie, ci, cum spune esteticianul de la Riga, “traditia unei arte nu constã în reguli pe care el le-ar putea învãta si potrivit cãrora ar putea proceda, – lucrul acesta îl încearcã diletantul totdeauna; si modelul numai atunci nu devine o încãtusare când, într-un mod oarecare, artistul trece dincolo de el”.
Libertatea de creatie a poetului, supusã legii interioare a fiecãrei poezii, are în vedere marele sãu scop, ca sã finalizez cu ultima parte a fragmentului citat din Novalis, “scopul scopurilor: înãltarea omului peste sine însusi”.
Urmãtoarele numere vor avea ca temã:
POEZIE SI NOAPTE
POEZIE SI LUMINĂ
POEZIE SI VIS
POEZIE SI REVERIE
Libertatea în artã, cînd nu îsi cunoaste mãsura, riscã cadã în arbitrar. Existã, cum precizeazã în Estetica sa Nicolai Hartmann, în procesul creator, “o necesitate artisticã opusã arbitrarului”. în orice creatie artisticã înfãptuitã, prin definitie, în deplinã libertate, este prezentã, neclintit, ideea unei necesitãti interioare, fãrã a fi de naturã eticã sau a unui imperativ, fie el si kantian, ci o legitate impusã de necesitatea esteticã care caracterizeazã opera, asigurîndu-i unitatea artisticã. Fiecare poem se naste cu tot cu legea lui interioarã, strict individualã, fãrã aplicabilitate la un alt poem. Este legea care tine laolaltã pãrtile întregului si dã unitate si sens estetic acelei opere. Se întelege, necesitatea interioarã a creatiei nu-i dependentã de nici o conditie exterioarã. Nicolai Hartmann considerã cã “libertatea, aici ca pretutindeni unde intervine, nu este negativã, ci pozitivã. Ea nu înseamnã lipsã de legitate, nici lipsa unei determinatii, ci interventia unei determinatii si legitãti proprii, autonome. Mai precis exprimat: în domeniul modelãrii creatoare existã principii proprii de unitate si totalitate, care nu intervin în altã parte; acestea exercitã o necesitate strictã în opera de artã, nu sînt însã, în ce le priveste, dependente de alte principii, fie ele de ordinea fiintei, fie de aceea a imperativului. Ele însesi constituie, asadar, libertatea esteticã a spiritului creator. Si întrucît aici nu este vorba de realizare, ci de de-realizare si de purã aparitie, principiile acestea nu pot intra în nici un conflict cu principii de altundeva. De aceea, libertatea eticã este, fãrã îndoialã, un mare mister metafizic; libertatea esteticã însã nu este de loc un mister: nimic nu i se opune. Ea este identicã în continut cu necesitatea esteticã. Ea este pentru creator, desigur, «libertatea de a se îndrepta încotro vrea»; dar el nu poate voi decît cea ce posedã unitate si necesitate”.
Rezultã cã, dacã acceptãm prezenta necesitãtii interioare în libertatea de creatie, atunci avem si calea de a deosebi libertatea de arbitrar, celui din urmã îi lipseste necesitatea interioarã. Are Paul Valéry douã scurte remarci ce argumenteazã suplimentar aceastã opinie: “Pregãtirea unei opere constã în a-ti da în mod laborios libertatea de a o executa cu usurintã”; “Operele care rãspund celor mai mari constrîngeri presupun si creeazã cea mai mare libertate de spirit”.
Întotdeauna un vers va chema un alt vers, dar numai acela si nu altul, care se potriveste cu necesitate, desi este creat în totalã libertate; unitatea poemului, legea sa de edificare, ce-i apartine în exclusivitate, impune acea cadentã, acel ritm, acea rimã – cînd e cazul – acele sunete pe care poetul le simte ca dictate de o altã vointã, care, în acelasi timp, îl exprimã si nu-i dau voie, în mãsura în care harul îl ajutã, sã cadã în arbitrar. Nu stim niciodatã, cu certitudine, cît de convingãtor e poemul ce s-a nãscut. Sînt cãi de a afla, dar niciodatã sigure. Sînt cazuri în care gradul de noutate poate fi mult peste media de receptare avizatã, atunci nu-ti rãmîne decît credinta interioarã, intuitia ca singurele probe întru adevãrul operei.
Muzica, cea mai liberã dintre arte, este liberã de ceea ce s-ar numi în picturã sau sculpturã partea “materialã” si nu mai putin liberã teleologic. Tocmai în cea mai liberã dintre arte, cum subliniazã N. Hartmann, vom observa “tipul cel mai bine încheiat de necesitate interioarã si de unitate”. Este un fericit exemplu ce demonstreazã cã unitatea operei si libertatea de creatie sînt într-o perfectã armonie.
Se stie cã fiecare operã de artã, cu atît mai mult poezia, este, prin natura ei, strict individualã. Acest caracter al creatiei subliniazã faptul cã artistul nu este legat de anumite reguli, cã el nu poate lucra decît în deplinã libertate. Nu trebuie înteles cã artistul este indiferent la traditie, ci, cum spune esteticianul de la Riga, “traditia unei arte nu constã în reguli pe care el le-ar putea învãta si potrivit cãrora ar putea proceda, – lucrul acesta îl încearcã diletantul totdeauna; si modelul numai atunci nu devine o încãtusare când, într-un mod oarecare, artistul trece dincolo de el”.
Libertatea de creatie a poetului, supusã legii interioare a fiecãrei poezii, are în vedere marele sãu scop, ca sã finalizez cu ultima parte a fragmentului citat din Novalis, “scopul scopurilor: înãltarea omului peste sine însusi”.
Urmãtoarele numere vor avea ca temã:
POEZIE SI NOAPTE
POEZIE SI LUMINĂ
POEZIE SI VIS
POEZIE SI REVERIE
