Cassian Maria SPIRIDON

Poarta destinului

 

Definitia destinului, dată în Dictionarul de filosofie. Larousse, deschide posibilitatea unei abordări diferentiate între soartă si destin. Altfel, dictionarele le orînduiesc pe cele două într-o clară sinonimie, desi în vorbirea curentă pot fi decelate nuante care o tulbură. E suficient să apelăm la două expresii: Ce soartă a avut (are) acest om! (cu un sens în marginea compătimirii) si: Ce destin a avut (are) acest om! (cu un sens mai totdeauna admirativ). Este evident că în cele două expresii avem parte de planuri de abordare clar diferentiate. Dacă în primul caz întelegem că avem o soartă mai mult sau mai putin fericită, si că-i sîntem noi toti muritorii supusi, nu acelasi lucru putem spune cînd apelăm la a doua expresie. Este clar că destinul la care se face trimitere este unul de exceptie, care vizitează numai pe anumiti oameni. Dintre acei care ar vrea să aibă destinul lui Hölderlin (mai ales cel postum), putin probabil să aflăm între acestia pe unul care si-ar dori si soarta lui (a stat pînă la moarte, cîteva decenii, nebun, într-un turn pe malul Nekarului). E încă un exemplu care accentuează axiologic diferentele de nuantă între cele două cuvinte.

În Dictionarul mentionat (editia românească din 1998), citim la Destin: totalitatea evenimentelor care i se „întîmplă” omului. Si continuă cu cîteva precizări care întăresc asertiunea de mai sus: „După cum aceste evenimente se acordă sau nu cu vointa omului, distingem: 1) menirea, care este esenta unui individ, legea personalitătii sale, vocatia sa; pe scurt, o exigentă interioară; 2) ursita, care reprezintă ceea ce îi vine din afară. Tragediile antice (îndeosebi acelea ale lui Eschil si Regele Oedip de Sofocle) exprimă o credintă fundamentală într-un «fatum» care guvernează toate actiunile omenesti si se poate spune că orice problemă a vietii omenesti se reduce la reconcilierea cu destinul (amor fati), la a face din ursita sa propria-i menire: Oedip orb îsi regăseste seninătatea interioară cînd recunoaste că totul este bine si că a realizat ordinea lucrurilor. Căci adevărata fericire a omului este de a se putea «realiza» prin evenimentele care i se întîmplă: de a exploata toate eveni­mentele în sensul vointei sale si în a recunoaste în cele ce i se întîmplă semnul destinului său”.

Tragedia lui Sofocle, Oedip rege, este exemplară în ilustrarea implacabilului, nu mai putin inevitabilului la care te supune soarta. Spre a-i potoli lui Oedip groaza că s-ar întîmpla prezicerile oracolului (că-si va ucide tatăl si se va însura cu propria mamă), Iocasta îi spune: „De ce ne-am zbuciuma mereu? Ai Soartei robi/ Sîntem; si taina-i n-o putem noi dezlega./ În voia ei – a Soartei – să te lasi! Nu-i alt/ Nimic mai întelept. La gîndul că-ai putea/ Nunti cu maică-ta, nu te-nfrica! În vis,/ Multi s-au văzut cu a lor mamă-n asternut./ Cînd temeri d-astea n-ai, rabzi viata mai usor. Si totusi, cele prezise s-au împlinit întocmai. O confirmare care cutremură. Iocasta, mama-sotie se sinucide. Coplesit de durere, narează Slujitorul, Oedip, vede cum „Femeia-i, vai, se spînzurase de tavan,/ C-un snur în jurul gîtului. Văzînd-o el,/ Sărmanul, groaznic a tipat. Cît ai clipi,/ El snuru-a deznodat... si ea s-a prăbusit./ Ce grozăvie, vai! Smulgînd paftalele/ De aur ce-i împodobeau vesmîntul ei,/ Cu ele bulbul ochilor el si-l izbea,/ Tipînd: «Voi n-o să-mi mai vedeti tot chinul meu!/ Nici nu-mi veti mai vedea ticălosiile!/ De azi în beznă voi veti fi si nu veti mai/ Vedea pe cei pe cari nici nu s-ar fi căzut/ Să-i văd si nu-i veti mai cunoaste pe acei/ Pe cari nu vreau să-i mai cunosc!» El pleoapele/ Îsi deschidea, tipînd, si-n bulbul ochilor/ Izbea, izbea, că sîngele i se scurgea/ Pe-obraji. Si nu-s doar rosii stropi, ci-o grindină/ De cheaguri negre-sîngerii-i tîsnea din ochi”.

Îsi blestemă ziua cînd păstorul, care la nastere trebuia să-l lepede mortii, în muntii Citeron, l-a salvat. Oedip: „Si nici n-ajungeam ca să fiu ucigasul/ Eu însumi al tatii, iar mamii/ Să-i fiu eu în văzul multimii bărbatul./ De zei părăsit sînt eu astăzi,/ Că-s fiu din părinti ce-s mînjiti de păcate./ Si, vai, zămislit-am eu însumi/ Copii cu aceea ce însăsi m-aduse/ Pe lume! De-o fi vreo năpastă/Mai grea decît însăsi năpasta, ea, tie,/ Oedip, îti fost-a ursită! ”

În final, cel urgisit de soartă îsi asumă destinul, întelege că s-a împlinit ordinea lucrurilor, realizîndu-si propria menire.

Sintetic, Corifeul scandează cînd se termină tragedia: „Vedeti-l, vedeti-l, voi, oameni din tara mea, Teba!/ Oedip ce-a stiut dezlega mult vestitele taine,/ Al tării stăpîn ajunsese. La soarta-i, rîvnind-o,/ Priveau toti tebanii... Azi soarta-l aruncă-n urgie/ Cumplită... Oricui asteptati-i si ziua din urmă/ A vietii. Si numai cînd omul trecutu-i-a pragul,/ Dar fără amaruri, atunci fericit socotiti-l!”.

Ne alăturăm zicerii poetului latin, Publius Papinius Statius, din Tebaida sa: „O, micule, ce zeu, ti-a sortit povara unui destin atît de mare?”

Din filosofia modernă, Friedrich Nietzsche este unul dintre cei care pledează pentru amor fati (iubirea destinului); pledoarie prin care întelege acceptarea vitală a existentei si a destinului: „Vreau să învăt tot mai bine să văd ceea ce este necesar în lucruri ca si cum ar fi frumosul din ele: astfel mă voi număra printre cei care înfrumusetează lucrurile. Amor fati, aceasta să fie de acum înainte iubirea mea... În sfîrsit: oricînd, vreau să fiu, de acum încolo, omul care spune întotdeauna da!” E o asumare care refuză renuntarea, asa că-si asigură împlinirea menirii – altfel spus – a destinului. Cum spune poetul de pe Nekar: Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat, are si el dreptul să vorbească răspicat destinului.

De multe ori soarta pare a ne fi împotrivă si totusi, adesea, si pe aceste căi destinul lucrează spre avantajul nostru.

Poezia, precum soarta îl urmează pe poet, aleargă cu el atunci cînd o ia la fugă, îi poposeste alături cînd se opreste, e mai prezentă decît umbra în viata lui.

Prin poezie poetul îsi împlineste vocatia, îsi urmează drumul, menirea pînă la capăt.

Soarta poeziei este de a deschide poetului poarta destinului.