Cassian Maria SPIRIDON

Truda, temeiul nerecunoscut al poeziei

 

Încă de la Platon si Aristotel, nu mai putin continuatorii lor pînă în vremurile noastre văd cu totii în poet un inspirat, unul din care harul primit se revarsă în versuri într-o stare de inconstientă sau măcar de semiconstientă; o revărsare precum a izvorului de munte, a căderii ploii, totul ca un produs al naturii, în felul în care frunzele cresc în copaci primăvara.

Socrate, în dialogul platonic Ion (sau Despre Iliada, dialog peirastic) atentionează: „Într-adevăr, nu în virtutea unui mestesug poetii epici, toti cei buni, dau glas tuturor acestor frumoase poeme, ci fiind pătrunsi si de harul divin; la fel stau lucrurile si cu bunii poeti lirici: la fel cum cei cuprinsi de frenezia coribantică nu sînt, cînd dansează, în mintile lor, tot asa nici poetii lirici nu sînt în mintile lor cînd alcătuiesc frumoasele lor cînturi, ci, de cum se cufundă în armonie si în ritm, ei sînt cuprinsi de avînt bahic si, stăpîniti de el – asemenea bacantelor care, cînd sînt în stăpînirea lui, scot miere si lapte din rîuri, nu însă si cînd se află în mintile lor – cu sufletul poetilor lirici, după propria lor mărturie, se petrece acelasi lucru. Într-adevăr, nu ne spun oare poetii că îsi sorb cîntările din unda izvoarelor de miere care curg în anume grădini si vîlcele ale Muzelor si ni le aduc nouă întocmai ca albinele, plutind si ei la fel în zbor? Si e adevă­rat ce spun: poetul e o făptură usoară, înaripată si sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-1 pătrunde harul divin si îsi iese din sine, părăsit de judecată. Cît îsi păs­trează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie sau să dea glas, în vers, unei preziceri”.

Vedem că poetii sînt comparati cu albinele care-si sorb cîntările din unda izvoarelor de miere care curg în anume grădini si vîlcele ale Muzelor si ni le aduc nouă întocmai ca albinele, plutind si ei la fel în zbor.

Să fie albinele atît de aeriene, si să le fie atît de usor a-si culege nectarul florilor si a-l transforma în dulcea miere din care noi toti ne înfruptăm?!

Între acceptiile propuse de dictionar în dreptul cuvîntului trudă, citim: 1. Efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare; oboseală, osteneală. Ca locutiune adverbială, Cu trudă este echivalat cu: din greu, cu mare efort.

Cine-i familiarizat, cît de cît, cu viata albinelor realizează cu cîtă trudă, ce mare efort sustine zilnic o albină, prin kilometrii de zbor din floare în floare urmat de întoarcerea la stup pentru prelucrarea nectarului pînă la transformarea lui în miere.

În dialogul amintit Socrate îsi continuă argumentatia: „Asadar, dat fiind că nu prin puterea unui mestesug, spun ei, în creatia lor poetică, atîtea lucruri frumoase despre faptele de care se ocupă (cum spui si tu despre Homer), ci printr-un har divin, fiecare dintre ei este în măsură să creeze poezie frumoasă numai în genul către care i-a dat Muza avînt: unul ditirambi, altul encomii, altul versuri pentru pantomime, altul poeme epice, altul iambi; în rest însă, fiecare nu este decît un neputincios. Căci nu mestesugul le călăuzeste spusele, ci o putere divină: altfel, dacă s-ar pricepe datorită mestesugului la un singur lucru s-ar pricepe si la toate celelalte”.

Întelegem de aici, fără tăgadă, că poetul cînd se exprimă liric nu mestesugul le călăuzeste spusele, ci o putere divină. Părăsit de puterea divină poetul devine un neputincios, unul dintre acei care, ca să-l cităm tot pe Socrate, cît îsi păstrează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie... Asa să fie?!! Doare divinitatea, harul divin sînt cele care grăiesc liric si nu poetul!!? Filosoful sustine că da: „Iar divinitatea le ia poetilor mintea, lor si prezicătorilor si prorocilor, si îi foloseste ca pe niste slujitori ai ei tocmai pentru ca noi, ascultîndu-i, să ne dăm seama că nu ei, lipsiti cum sînt de mintea lor, sînt cei care spun lucruri de atîta pret, ci că cea care vorbeste, glăsuind prin mijlocirea lor, este divinitatea însăsi”.

Aristotel, mai realist, propune viziunii socratice din dialogul lui Platon, Ion, reguli în limitele normalitătii. Stagiritul, în Poetica sa, în capitolul IV sustine că, în general vorbind, două sînt cauzele ce par a fi dat nastere poeziei... Prima trimite la darul înnăscut al imitatiei, a doua este darul armoniei si al ritmului, care în cazul celor înzestrati, desăvîrsindu-si putin cîte putin improvizatiile, au dat nastere poeziei. Asistăm la înclinarea cu totul a balantei în favoarea travaliului, a trudei întru desăvîrsirea darului. Tot o exagerare. Si harul si travaliul împletite stau la temelia înăltării poemului; dar nici ele nu sînt în totalitatea suficiente.

Citim în Caietele lui Paul Valéry – capitolul Poezie: „Bunul Dumnezeu/ Muza/ ne dă pe nimic primul vers. Dar noi trebuie/ e de datoria noastră/ să-l facem pe al doilea care să rimeze cu primul si să nu fie nedemn de fratele său – supranatural. Niciodată nu sînt prea multe resursele spiritului si toată experienta pentru a-l face destul de asemănător versului primit în dar.

Cel care dispretuieste aceste resurse nu este demn de darul primit”.

Pentru a ne ridica la darul primului vers ne trebuie toate resursele spiritului – resurse care îsi află izvorul doar în cultura înaltă – cultură care cere un continuu si încordat efort pentru însusirea ei. Cîti sînt dispusi, dintre cei pe care i-a vizitat Muza, să o facă!? Poate aici aflăm prima si cea mai importantă cauză că atîtea talente juvenile – unele lansate puternic mediatic, în timp se pierd, par că nici nu ar fi existat – chiar si personajelor în cauză le rămîne străină nefireasca lor „efervescentă” lirică.

Harul, fără cultură si constantă răbdare si tenacitate întru edificarea poemului, se vestejeste, îsi pierde vigoarea. „Între toate, citim tot în Caietele lui Valéry, munca poetului este poate aceea în care cea mai mare nerăbdare are o nevoie esentială de cea mai mare răbdare”.

Poetul în lucrarea lui nu comunică sec: A venit primăvara! Efortul lui liric din poem are ca urmare nasterea, ivirea primăverii, creează miracolul aparitiei noului anotimp.

Cine rămîne în limitele harului primit nu-si va depăsi conditia de posibil rapsod, va fi desuet, steril si găunos – nici o emotie autentică nu va fi cu putintă să vibreze în inima posibilului cititor/ ascultător. „Dintre versurile unui poem, unele au fost găsite, altele făcute. Criticii spun ineptii, vorbindu-ne despre un poem ca despre un tot si neluînd în considerare problema autorului: combinarea, potrivirea acestor două feluri de versuri.

Munca reală a poetului este de a face să dispară această inegalitate originară; de altfel, orice muncă intelectuală constă în a pune de acord, într-un scop anume, ceea ce găsesti cu conditiile date” (Paul Valéry).

Fără continua lucrare întru buna împlinire a inspiratiei, gloria nu-i va vizita pe cei care o visează.

Pentru Euripide, mama gloriei era osteneala. Si tot la tragicul grec citim: „Nici talentul fără stiintă nu e capabil să exerciteze vreo îndeletnicire, nici stiinta, dacă nu se bazează pe talent”.

Este un firesc si necesar echilibru între înzestrarea lirică si bogătia stiintei care îl însoteste.

Fără truda însusirii unei culturi înalte si cuprinzătoare nu-i posibilă o poezie autentică.

Mărul păduret produce mere, la fel si mărul parmen auriu, dar ce diferentă între ele! Amîndouă soiuri cresc natural pe aceste meleaguri prin puterea si vointa divină. Primul, păduretul, creste oriunde, fără îngrijire si produce fructe mici si acre. Parmen-auriu are în spate multă muncă, o îndelungă trudă pînă a ajunge să producă atît de strălucitoare si gustoase fructe. Asa si poetul, de nu va fi altoit cu o puternică si vastă cultură va produce doar poeme pădurete. În truda poetului pentru însusirea culturii aflăm temeiul necunoscut al poeziei, nasterea strălucitoarelor si încîntătoare poeme parmen auriu.

6

Viitoarele numere vor avea ca temă:

2013 – Poezie si urît; Poezie si frumos; Poezie si imposibil; Poezie si posibil

2014 –Poezie si hazard; Poezie si necesitate; Poezie si absurd; Poezie si nonsens