Reveria poate si adesea este  o bună poartă prin care se poate accede la lirism. Ce-i reveria? Locul unde plutim între vis si realitate. Starea de detasare fată de realitate – cum o defineste dictionarul –, intermediară între gîndirea în stare de veghe si vis. Cel de psihologie completează: „Subiectul, distras din lumea exterioară, despre care nu mai are decît o constiintă vagă, se lasă antrenat de un flux de imagini si idei care ascultă mai mult de motivatiile afective decît de logică”. Si ne oprim aici, mai departe sînt prezentate situatiile patologice, care nu intră în orizontul preocupărilor din acest mic excurs.
Desi împărtite, opiniile Antichitătii ce privesc natura inspiratiei, la Democrit si Platon – venită din cer, în care poetul este posedat, prin gura lui grăind Zeul, la Aristotel si Horatiu darul poetic „pare la locul lui mai curînd în indivizii armonios înzestrati decît în exaltati” iar Stagiritul se explică: „fiindcă cei dintîi sînt făcuti să se adapteze oricărei situatii, cîtă vreme ceilalti sînt iesiti din fire”, dar nici să ticluiesti orice fel de vers nu-i destul spre a fi socotit poet, îti trebuie, după Horatiu”, minte dumnezeiască si gură făcută să cînte lucruri mărete”, numai asa poti accede la cinstea numelui de poet, nimeni nu crede că-i posibilă existenta actului liric si a poemului fără prezenta, cum spune autorul Poeticii, darului înnăscut al imitatiei, ce actionează asupra afectelor si mai putin a ratiunii.
În consecintă, nu putem să nu fim de acord cu E.A. Poe, care în Principiul poetic postulează „că un poem îsi merită numele doar în măsura în care emotionează (nu alt fel va spune J.L. Borges, mai tîrziu), elevînd sufletul”. Aici consideră autorul Corbului că stă valoarea unui poem, în intensitatea acestei emotii înăltătoare. Poe împarte lumea spiritului în trei domenii: Intelectul pur, Gustul si Spiritul Moral, unde primul se ocupă de Adevăr, al doilea ne informează asupra Frumosului, iar ultimul se îngrijeste de Datorie. Tentatia Frumosului fiind general umană, nu-i suficientă pentru poezie, e nevoie de acea năzuintă ce urmăreste a „găsi izvorul de cristal, cum îl numeste Poe, ce ar putea să ne astîmpere o sete de nepotolit”, sete ce tine de nemurirea Omului, e năzuinta, ca să apelăm la cuvintele aceluiasi poet, gîzei de a se apropia de stea.
Pe urmele lui Poe, aflăm la Maiorescu, în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, următoarele: „Nu mă-ntreba fiindcă nu-ti pot răspunde, fiindcă tocmai culmea simtămîntului, în durere ca si în bucurie, nu se va descrie niciodată cu cuvinte reci, ci va fi retinută ca un rest inexplicabil al adîncului inimii omenesti. Dar simtămîntul, pentru care eu  n-am aflat expresii în cuvinte, reprodu-ti-l tu prin proprie simtire si, cu imaginatiunea înviată prin putinele mele indicii, scoate la lumina constiintei tale ceea ce este ascuns în cugetul meu”.
Prin reverie ajungem la contemplatie, sondînd în cugetul nostru pentru a scoate la lumina constiintei ce-i mai adînc în poemul pe care l-am citit, sau în astfel de momente vizitati de inspiratie, să scriem poemul. Stim si oricine a avut Muza ca oaspete nu poate să nu stie: „Nu se poate spune: – vreau să compun poezie! Nici cel mai mare poet, precizează Schelley, nu poate asa ceva, căci spiritul, cînd creează, este ca un cărbune pe jumătate stins, pe care un suflu invizibil, ca un vînt nestatornic, îl trezeste la o trecătoare strălucire; această fortă vine dinlăuntru, asa cum păleste si se schimbă culoarea unei flori pe măsură ce se deschide, iar partea constientă a fiintei noastre nu-i poate prevedea nici ivirea, nici disparitia. Dacă acest suflu ar fi durabil în puritatea si forta lui originară, bogătia rezultatelor ar fi incalculabilă. Atunci cînd începe însă compunerea, inspiratia este deja la asfintit, iar cea mai minunată poezie care a fost vreodată comunicată lumii este probabil o slabă umbră a conceptiei originare a poetului. Fac apel la cei mai mari poeti ai zilelor noastre să spună dacă nu este gresită afirmatia că cele mai frumoase fragmente de poezie sînt produse prin mestesug si efort” (A Defence of Poetry).
Aflati în reverie putem întîlni Sentimentul Poetic, prin el avem sansa de a crea Frumusetea absolută. Poezia, în acceptiune poescă, este Creatia Ritmică a Frumusetii. „Singurul ei arbitru este Gustul. Cu Intelectul sau cu Constiinta nu are decît relatii colaterale. În afară de cazuri cu totul întîmplătoare, nu are nimic comun nici cu Datoria, nici cu Adevărul” (E.A. Poe).
Reveria poate fi si o cale de a te îndepărta de eul empiric dominat de logica diurnă si a coborî la izvoarele eului originar de unde poate să se nască Sentimentul Poetic. Tot reveria ar putea fi o posibilă modalitate de ordonare si canalizare a zbuciumului interior, a revărsărilor haotice din suflet, în forme sublimate liric.
Poemul te cheamă la reverie, îi vezi si îi cunosti splendorile printr-o percepere sufletească, de natură psihică si nu concret notională (conceptuală). Materia asupra căreia lucrează poetul e limbajul, ca atare imaginea poetică are ca temei structura intimă a cuvîntului. „Cristalizarea fondului originar, ne spune Liviu Rusu, este în functie de cuvintele pe care a reusit poetul să le capteze”. El cerînd cuvîntului un înteles mai adînc, cît mai aproape de sensul celor care îl frămîntă, realizînd acele imagini intuitive care ne sensibilizează si emotionează profund.
Muza inspiratoare te vizitează doar cînd sufletul ti-i pregătit prin reverie, meditatie, trăiri adînci. Sensibil si gingas este procesul nasterii poemului. E un balans continuu între gîndirea abstractă si gîndirea concretă. Cuvintele sînt alese nu functie de întelesurile lor abstracte, conceptuale, ci functie de puterea lor de a rezona în sufletul poetului si, la lectură, al cititorului. Poetul, în travaliul său străbate o cale inversă pentru a descoperi sursele originare ale cuvîntului, acesta reîncărcat cu vechile valente este asociat cu alte cuvinte la fel cercetate pînă, rostuite în vers, se va porni edificarea poemului.
Reveria ca lumină a constiintei ne dă sansa de a sonda în străfundurile nelinistilor noastre, în ungherele necercetate ale sufletului, de unde s-au născut întotdeauna marile poeme.

Home