Cassian Maria SPIRIDON       

Novalis, privind omul heliocentric, în aforismul 594, notează: Omul este un soare – sentimentele îi sînt planete.
A vorbi despre poezie si sentiment pare un subiect superfluu, prea cunoscut, acceptat, iar simbioza celor două de la sine înteleasă. Totodată, nu se poate nega permanenta lui si nici repunerea în discutie a raportului, a conditionării poeziei fată de sentiment. Poezia în general si cu deosebire poezia lirică nu ia formă, nu se naste în afara sentimentului, a unei emotii care a marcat la un moment dat viata poetului.
În orice actiune umană, în orice activitate îsi afirmă prezenta sentimentul ca expresie a angajării personale pe care orice operatiune executată de om o include. Ne angajăm efectiv cu totul în ceea ce facem, realizările fiindu-ne si o expresie a vietii noastre sentimentale. Citim în Estetica. Teoria formativitătii a italianului Luigi Pareyson: „Desigur, sentimentul, în măsura în care însoteste orice operatiune, este constitutiv si pentru operatiunea artistică, în aceeasi măsură în care îi sînt constitutive gîndirea si moralitatea; dar atunci sentimentul dobîndeste o coloratură specifică, după cum specifică este inflexiunea pe care o iau în operatiunea artistică gîndirea si actiunea, si el va fi, după cum foarte pe drept s-a spus, bucurie de a crea, dragoste de frumos, pasiune pentru artă. Desigur, după cum gîndirea si moralitatea artistului, întrucît sînt spiritualitatea sa determinată, pătrund în artă, tot asa pătrunde în ea si sentimentul, în aceeasi măsură: dar atunci este vorba de întreaga spiritualitate a artistului, care, ca mod foarte personal de a gîndi, trăi si simti devine, ea însăsi, mod de a forma”.
Sigur, poate exista artă si-n afara sentimentului, dar nu si în cazul liricii. De altfel, esteticianul de la Universitatea din Torino subliniază că nu sînt ne­cesare o condensare lirică si un act de contemplare pen­tru a explica cum întreaga viată spirituală pătrunde în operă devenind continut, căci totul intră direct în artă, si gîndirea si viata morală si filosofia si aspiratia reli­gioasă si cultura si pasiunile si sentimentele si credintele si luptele politice, dar întotdeauna si numai ca spiritualitate personală care devine stil.
Prezenta fătisă a emotiei în poezie nu este obligatoriu să se identifice cu faptul biografic al autorului. Opera este cu totul autonomă fată de viata reală a poetului, între cele două fiind o reală distinctie. Operă si biografie se hrănesc una din alta fiecare avîndu-si viata proprie. Opera, după disparitia fizică a celui care a creat-o, continuă a-si perpetua valentele; necunoasterea biografiei creatorului, rareori diminuînd-o axiologic.
Vorbind despre irealitatea senzorială din poezia lui Rimbaud, Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne, consideră că ne aflăm în fata unei fantezii dictatoriale. Acest concept, care desemnează forta de soc a poeziei rimbaldiene, ne dispensează de compararea, la care am recurs doar din motive euristice, a textelor cu realitatea Sîntem într-o lume a cărei realitate nu există decît în limbaj. La care adăugăm, limbajul este unul al senzorialului, ce induce sentimentul.
I.A. Richards, în Principii ale criticii literare, vede în poezie forma supremă a limbajului emotional. Cuvîntul liric este un purtător esentializat de poeticitate care asigură un puternic impact asupra lectorului. Forta de impact are în spate o îndelungă traditie de receptare, acesta este si un argument suplimentar care impune mai ales în cadrul liricii un cititor avizat. Despre această traditie citim în Despre poetic, a Lidiei Ginzburg, reprezentantă a formalismului rus: „Veacuri la rînd a existat o limbă poetică specială; limbă pentru care hotărîtoare erau formulele fixe, care-si aveau sorgintea în gîndirea religioasă si în creatia populară si care s-au dezvoltat istoric si s-au transmis de la un sistem poetic la altul.
Din cele mai vechi timpuri si pînă astăzi, unele formule nu si-au pierdut functia de purtători ai unor emotii trăite.
Toate sistemele, toate scolile, chiar si scolile «antipoetice» si destructiviste, au apelat la cuvintele consacrate de traditia poetică, folosindu-le ca puncte de reper pentru a-si aminti de natura lor lirică si pentru a conferi lirism versurilor lor destructiviste.
Formulele traditionale sînt afective. Dacă efectul liric ar fi depins numai de emotiile pe care formula poetică le trezeste, atunci n-ar fi avut nici un sens originalitatea si noutatea. Emotia se poate înnoi permanent. Cerinta noutătii apare tocmai pentru că lirica, precum orice artă, este o formă specifică de cunoastere si, prin aceasta, o relatie între cunoscut si necunoscut. Cînd se transformă sensul cuvîntului, se reasează indicii lui si apar noi asociatii; realitatea se face cunoscută într-o ipostază irepetabilă, inaccesibilă limbajului prozei”.
Toti avem sentimente, simtim la aceeasi intensitate cu Shakespeare, dar nu toti, de fapt foarte putini sînt capabili a contempla si a da formă lirică celor ce ne impresionează. Poeticitatea unei poezii, cum remarcă Alonso Amado, constă într-un mod coerent al sentimentului si într-o intuitie eficientă. Si drept firească urmare, cum citim în eseul cercetătorului spaniol, Sentiment si intuitie în lirică, „în ultimă instantă, punctul de plecare al creatiei poetice nu poate fi altceva decît o dispozitie sentimentală, căci sensul poetic al realitătii înfătisate este de ordin sentimental”. Marea problemă e de a transforma acest sentiment în operă, a da formă informei trăiri emotionale.
Poetul se află într-o dublă postură, îsi trăieste sentimentul, participă afectiv la evenimentul poetic ca oricare dintre noi, dar totodată si-l contemplă intervenind activ asupra lui în momentul travaliului poetic, încercînd a-l transcende, a-i da o formă cît mai adecvată artistic, o formă cu sens, directionată prin care să-l comunice, o comunicare indirectă, prin sugestie, prin apel la formele lirice capabile a exprima adecvat diversele miscări ale sufletului ce-l pot cuprinde, prin contagiune, pe lector.
În Idealul clasic al formei poetice Alonso Amado atentionează: „sensul nu stă în obiect, căci realitate zace, cu toate atributele ei obiective, într-o amorfă asteptare. Desigur, ceea ce poate face foarte bine realitate exterioară este să zguduie sentimentul originar al poetului, stimulîndu-i astfel fortele creatoare. Si chiar si asa, exteriorul îl atrage pe poet în clipa în care acesta întrevede în el posibilitatea unui sens poetic”.
Sensul se află la poet, numai el reusind să depăsească fragmentaritatea semnelor practice, prin esentializarea sentimentului fată de lume si viată. Cum spune Odysseas Elytis, iar ca sentiment un cristal.
Sensul prin care operează poetul este un rezultat al implicării spiritului, a ratiunii, fapt ce nu echivalează cu prezenta constiintei unui eu care gîndeste, ci cum ne atentionează Herbert Read în Originile firmei în artă, „înseamnă, mai curînd, absenta oricărei ambiguităti, în special a oricărei confuzii între gîndul constient si sentimentul subiectiv. În compunerea unei poezii, cel ce duce cuvintele într-o directie presta­bilită nu e fluxul sentimental; există, mai degrabă, o acti­vitate verbală autonomă care încearcă să stabilească o formă concretă, o existentă distinctă, si care poate fi iden­tificată după aceea (de poet sau de cititor) cu un sentiment sau cu o stare sufletească. Ar fi paradoxal, dar mai aproape de adevăr, să spunem că o activitate verbală reuseste să prezinte mintii un eu pe care poetul îl acceptă apoi cu recunostintă ca fiind al său propriu. Un bun    poet este străin de eul pe care-l întîlneste în propria sa poezie”.
Extrem de variate sînt elementele care provoacă nasterea unui poem, care determină un anumit sentiment în poet, care cere urgentă exprimare în coerenta unui text liric, de la un copac, un sunet, o senzatie, o frunză în legănare, o usă întredeschisă, alteori un cuvînt, un lant expresiv îsi caută dreptul la exprimare poetică în inima poetului.
Paul Valery defineste cele două sensuri distincte ale cuvîntului poezie:
„El desemnează, mai întîi, un anumit gen de emotii, o stare emotivă particulară, care poate fi provocată de obiecte sau împrejurări foarte diferite. Spunem despre un peisaj că este poetic; spunem acelasi lucru despre o împrejurare din viată; uneori spunem la fel despre o persoană.
Dar există si o a doua acceptie a termenului, un al doilea sens restrîns. Poezie, în acest sens, ne face să ne gîndim la o artă, la o ciudată industrie al cărei obiect este acela de a reconstitui emotia desemnată de primul sens al cuvîntului.
Să restitui emotia poetică după vointă, în afara conditiilor natu­rale în care ea se produce spontan si prin intermediul artificiilor de limbaj, aceasta este intentia poetului si ideea atasată numelui de poezie, luat în al doilea sens”.
În toate esteticile, mai vechi sau mai noi, dar si în toată marea poezie vom constientiza prezenta ineluctabilă, de imperioasă necesitate a sentimentului. Poezia fără emotia din care îsi extrage sensul nu capătă formă. Esenta poeziei, putem spune, pe urmele autorului Cimitirului marin este o emotie caracterizată prin forta expresivă spontană pe care o dezlăntuie.
Planetele care gravitează în sfera constientului si inconstientului cu încărcătura lor sentimentală îsi cer dreptul de a se întrupa în poem. Singurul gata a răspunde si a rezona la cea dintîi scintilatie prin care emotia ne cuprinde este poetul.